CALITĂŢILE ŞI
ATRIBUTELE LUI IEHOVA
Scripturile declară că
există un “început al creaţiei lui Dumnezeu”. Calităţile şi atributele Sale
erau aceleaşi atunci ca şi acum; fiindcă Scripturile arată că El nu Se
schimbă — “este acelaşi ieri şi azi şi în veci”. Evr. 13:8; Ps. 90:1, 2.
Caracterul complet al
perfecţiunii divine este de aşa natură încât Iehova nu are nevoie de tovărăşie
pentru a fi fericit. Cel a cărui “locuinţă este veşnicia” este independent.
Crearea omului şi a îngerilor a fost din plăcerea Lui, fiindcă, din bunăvoinţă,
El doreşte să facă bine, să dea capacitate de a simţi plăcere şi să-i dea
ocazie de împlinire. Mai mult, cel mai mare bine al creaturilor Sale cere o manifestare
deplină a tuturor elementelor caracterului divin — Dreptatea, Iubirea, Puterea
şi Înţelepciunea divină.
A Crede În Existenţa Lui Satan Este Logic
Declaraţia Bibliei în
privinţa Puterii Tatălui este că “ochii Domnului îinteligenţa
lui Iehovaş sunt în orice loc, văzând răul şi binele” (Prov. 15:3). Această
afirmaţie implică faptul că există lucruri rele şi bune; lucruri
pe care Dumnezeu le aprobă şi pe care le dezaprobă. Acest citat este cel mai
aproape de o sugestie care se află în Scripturi referitoare la omniprezenţa lui
Dumnezeu.
Faptul că Domnul are cunoştinţă de
toate stările de lucruri nu este în dezarmonie cu alte fapte, că El permite stările
pe care le dezaprobă şi despre care declară că în cele din
urmă le va distruge. “Domnul …
nimiceşte pe toţi cei răi.” Ps. 145:20.
Dacă acceptăm marea
promisiune divină, că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, atunci suntem obligaţi
să acceptăm declaraţia că există o fiinţă numită Satan, că el este “dumnezeul
veacului acestuia” (2 Cor. 4:4) şi că el “lucrează acum în fiii neascultării”
(Efes. 2:2). Aceste cuvinte implică nu numai că există principii rele
care lucrează în această lume, dar că în spatele lor sunt fiinţe
spirituale rele, pe care Satan le inspiră şi prin care
lucrează.
Sunt anumite declaraţii
în privinţa lui Satan care n-ar putea fi aplicate în mod cuvenit la un
principiu al răului sau la o lucrare a erorii; ca, de exemplu, Isus a spus că
Satan a fost un “ucigaş” de la început — şi un “mincinos” (Ioan 8:44). Erorile
şi principiile nu sunt ucigaşi şi mincinoşi. Ar fi o folosire greşită a limbii
dacă am face astfel de aplicare. Numai o fiinţă inteligentă poate fi ucigaş şi
mincinos. Prin urmare, Scripturile sprijină afirmaţia că există o astfel de
fiinţă, Satan, şi că el Îi este opus lui Dumnezeu.
Dacă ar fi să presupunem
continuarea veşnică a lui Satan ca fiinţă, ca adversar al lui Dumnezeu,
chestiunea ni s-ar părea stranie, fiindcă n-ar fi în acord cu ideea noastră
despre puterea lui Dumnezeu. Avem declaraţia Scripturilor în privinţa domniei
lui şi a distrugerii lui finale (Evr. 2:14). Cu această informaţie, avem o idee
raţională, logică asupra subiectului. Când ne gândim la prezentarea scripturală
mai departe, că la început Satan n-a fost o fiinţă rea, ci
el a devenit rău prin exercitarea libertăţii personale şi a devenit inamicul
lui Dumnezeu, subiectul pare să fie clar şi raţional. De fapt, aceasta este
singura soluţie raţională a problemei existenţei lui.
A prespune că nu există
Satan, înseamnă a presupune că Dumnezeu a permis prin Cuvântul Său ca omenirea
să fie înşelată în această privinţă, sau că diavolul este o
manifestare a lui Dumnezeu însuşi — o poziţie care este inimaginabilă. Nu este
logic nici să spunem că există un diavol, un împotrivitor al lui Dumnezeu, şi
în acealaşi timp să susţinem că Dumnezeu este totul în toţi şi este omniprezent
— prezent peste tot. Dar nu găsim că această declaraţie din urmă este biblică.
Declaraţia scripturală este că la sfârşitul Veacului Milenar, când Cristos va
fi cucerit păcatul şi pe Satan, când Satan va fi fost distrus, şi când Împărăţia
universului va fi în armonie absolută, atunci Dumnezeu va fi totul în toţi (1
Cor. 15:28). În toată eternitatea nu va mai fi împotrivire la
voinţa Lui. Însă acum este împotrivire în multe locuri şi de
multe ori. Dar în cele din urmă Dumnezeu va avea control deplin.
Atotputernicia lui Iehova
A spune că Dumnezeu este tot numai
Putere, ar fi un sofism de limbaj, care adesea l-ar induce în eroare pe cel
care întreabă şi pe cel care încearcă să-i răspundă. Declaraţia nu este
corectă. Dacă Dumnezeu este tot numai putere, atunci El nu este Iubire, sau
Dreptate, sau Înţelepciune. El ar fi astfel limitat la acel mare atribut, al
Puterii, sau forţei. O minte logică nu poate gândi astfel. Aceasta este însă o
formă de declaraţie, care se foloseşte adesea, poate neintenţionat, dar foarte
dăunătoare pentru facultăţile de gândire.
Biblia nu spune nicăieri
că Dumnezeu este tot numai Putere. Este o deosebire marcată între a fi putere
şi a exercita putere. Dumnezeu este atotputernic. El are
capacitatea de a exercita putere în orice direcţie, cât voieşte El.
Dacă ar fi vrut, l-ar fi putut crea pe Satan aşa încât acesta să nu poată gândi
sau face altfel decât în armonie cu voinţa divină; sau Şi-ar fi putut exercita
puterea să-l zdrobească pe adversar şi astfel l-ar fi distrus cu mult timp în
urmă. Dar i-a permis lui Satan să existe timp de şase mii de ani, astfel că
nu-l restrânge pe diavol de la a face rău. Scripturile însă ne spun că în cele
din urmă Dumnezeu îl va distruge pe Satan.
Sfera de exercitare a
Puterii divine este universul, dar pentru mintea noastră limitată este greu să
înţeleagă sensul acestui cuvânt — univers. Astronomii ne spun că
prin foto-astronomie pot vedea aproape 125.000.000 de sori — centre de sisteme
solare ca al nostru, cu probabil mai mult de un miliard de planete, mai mult
sau mai puţin asemănătoare cu Pământul nostru. Acestea, putem presupune, sunt
în proces de dezvoltare, sunt în pregătire pentru a avea locuitori, pe care
marele Creator îi va da la timpul cuvenit. Din punct de vedere scriptural însă,
marea lucrare a creaţiei umane a început cu Pământul nostru. Ce idee nelimitată
avem în simpla sugestie că miliardul de lumi vor fi populate, şi că lecţiile
dreptăţii şi păcatului, vieţii şi morţii veşnice, care se dau acum ca
învăţătură omenirii, nu vor mai trebui să fie repetate!
Rămânem uimiţi de
imensitatea spaţiului şi de legea şi ordinea care domnesc pretutindeni!
Consimţim din inimă la cuvintele profetului David: “O zi istoriseşte alteia
acest lucru, o noapte îl face cunoscut altei nopţi, fără grai, fără cuvinte;
totuşi glasul lor este auzit” (Ps. 19:2, 3). Persoana care poate privi această
manifestare a puterii supraomeneşti şi crede că aceste lumi s-au creat singure,
dă dovadă, pentru majoritatea dintre noi, că, dacă are creier, acesta este grav
tulburat, dezechilibrat. Oricine, care după gândire serioasă, ajunge la
concluzia că nu există Dumnezeu, că totul a ajuns să fie cum este din
întâmplare sau prin funcţionarea unei forţe oarbe — acea persoană este descrisă
în Scripturi prin cuvintele următoare: “Nebunul zice în inima lui: “Nu există
Dumnezeu””. Ps. 14:1.
Aşa cum instrumentele
ştiinţifice ne demonstrează imensitatea universului, ne dăm seama că profetul a
folosit cuvinte într-adevăr foarte moderate în descrierea puterii maiestuoase
şi a măreţiei Creatorului, când Îl reprezintă pe Iehova cântărind munţii cu
cântarul şi măsurând apele cu mâna Lui (Is. 40:12). Din punctul Lui de vedere,
o mie de ani nu sunt decât o strajă din noapte (Ps. 90:4). Cât de mici ne
simţim toţi în prezenţa Dumnezeului nostru! Nu este de mirare că unii oameni
mari sunt înclinaţi să spună că omenirea este prea nesemnificativă din punctul
de vedere divin pentru a fi vrednică de chiar cea mai mică atenţie — cu atât
mai puţin să fie subiect al grijii şi providenţei divine!
Atotştiinţa Lui Iehova
A spune că Dumnezeu este
tot numai Cunoştinţă, este de asemenea o declaraţie incorectă.
Dacă Dumnezeu ar fi tot numai Cunoştinţă, cum ar putea fi tot numai Putere?
Dumnezeu are toată Cunoştinţa, posedă toată Cunoştinţa. Dar
aceasta este o chestiune diferită. Dacă spunem: “Băiatul are un cerc”, nu vrem
să spunem că este un cerc. A fi un cerc şi a
avea un cerc nu este acelaşi lucru. Dumnezeu este atotştiutor, adică,
El ştie toate lucrurile. Chiar acest lucru dovedeşte că El
este un Dumnezeu personal. Nu poate exista cunoştinţă fără personalitate.
Cunoştinţa implică cunoaşterea lucrurilor exterioare. Printre lucrurile din
afara Persoanei divine există lucruri bune şi rele.
Când citim că Dumnezeu
l-a creat pe om în chipul şi asemănarea Sa (Gen. 1:26, 27), putem şti că omul
nu este Dumnezeu. El a fost doar făcut în chipul lui Dumnezeu.
Fiindcă Dumnezeu este perfect, de aceea fiinţa umană făcută în chipul Lui ar fi
satisfăcătoare pentru El. Acea fiinţă umană a avut cunoştinţă. Dar ea a
neglijat Cuvântul lui Dumnezeu şi astfel a învăţat ceva prin neglijenţa sa. Ce
a învăţat este menţionat în Scripturi. “Iată că omul a ajuns ca unul din Noi îElohimş
cunoscând binele şi răul” (Gen. 3:22). Această declaraţie dovedeşte că Dumnezeu
cunoaşte binele şi răul.
Dacă Dumnezeu n-ar
deosebi răul de bine, atunci n-ar putea fi Instructorul nostru. Prin legea Sa,
principiile Sale, Dumnezeu pune înaintea noastră ceea ce este corect şi ceea ce
este greşit. Adam a ştiut cum să deosebească ce este corect de ce este greşit,
dar neascultarea sa i-a crescut cunoştinţa atât a binelui cât şi a răului. În
starea sa căzută, omul nu poate hotărî întotdeauna între ele. De aceea Dumnezeu
i-a dat lui Israel o Lege şi cunoaşterea acelei Legi îl ajută să facă deosebire
între bine şi rău.
Unul din vechime a spus:
“Tu eşti un Dumnezeu care Te ascunzi” (Is. 45:15). Cât este de adevărat! Ca
rezultat, lumea prin înţelepciunea ei nu-L cunoaşte pe Dumnezeu. În
Înţelepciunea şi Iubirea Sa, El este aproape, totuşi poate fi văzut numai de
aceia ai căror ochi ai înţelegerii au fost deschişi. Dar suntem bucuroşi că
vine timpul când toţi ochii orbi vor vedea clar. “Cât este de adevărat că Eu
sunt viu”, zice Iehova, “aşa slavaDomnului va
umple tot pământul.” “Pământul va fi plin de cunoştinţa slavei Domnului, ca fundul mării de apele
care-l acoperă” (Num. 14:21; Hab. 2:14). Atunci toţi vor vedea ce a înfăptuit
Dumnezeu, iar orbirea noastră temporară nu va face decât să accentueze
strălucirea glorioasă a Înţelepciunii, Dreptăţii, Iubirii şi Puterii Sale.
“Dumnezeu este dragoste”
Dumnezeu este Dragoste
în sensul că termenul Dragoste reprezintă principiul central al caracterului
divin. În Dumnezeu nu există nimic contrar dragostei. Scripturile nu învaţă că
nu există nicăieri altceva în afară de dragoste — că Dumnezeu este peste tot şi
dragostea este peste tot. Dar ele învaţă că Dumnezeu are un caracter iubitor.
Aceasta nu militează împotriva celorlalte declaraţii, că Dumnezeu este drept,
înţelept şi puternic. Dar această caracteristică a Iubirii reprezintă Fiinţa
divină cel mai bine dintre toate. Toată Dreptatea Lui este în armonie cu
Iubirea. El nu-Şi exercită Dreptatea sau Puterea într-un sens rău, fiindcă
toate atributele Sale lucrează împreună pentru binele tuturor creaturilor Sale.
Scripturile ne
încurajează să gândim pornind de la cunoscut la necunoscut. Ele ne spun că deşi
Dumnezeu este atât de mare, atât de înţelept, atât de puternic, El este şi
drept şi iubitor. Şi cu cât analizăm mai mult această chestiune, cu atât mai
raţională apare descrierea biblică a Celui Atotputernic. Puterea Sa o vedem
demonstrată. Înţelepciunea Unuia atât de mare nu poate fi pusă la îndoială.
Când ne gândim, ar putea unul atât de înţelept şi de puternic să fie nedrept sau
lipsit de generozitate? Inimile noastre răspund, nu! Nimeni nu este într-adevăr
mare dacă este lipsit de dreptate şi de iubire. Deoarece este sigur că
Dumnezeul nostru este Iehova, El trebuie să posede aceste calităţi.
Când am venit în contact
cu Biblia, şi în special după ce am învăţat ceva din învăţăturile ei şi ne-am
debarasat de denaturările care s-au adunat în legătură cu ea în timpul
Veacurilor Întunecate — atunci am început s-o recunoaştem ca Mesajul lui Iehova
pentru creaturile Sale. Ea ne informează că marele Creator al universului nu
este numai Atotputernic şi Atotînţelept, ci şi iubitor şi bun, cu Dreptatea ca
temelie a imperiului Său (Ps. 89:13, 14). Din Biblie învăţăm, de asemenea, că
Creatorul nostru a binevoit să ne facă în chipul Său, în asemănarea morală a
Sa, cu scopul de a ne putea bucura de El şi de roadele dreptăţii Sale toată
eternitatea.
Toată Puterea, toată
Dreptatea, toată Înţelepciunea lui Dumnezeu trebuie să fie folosite în acord cu
propriul Său caracter, care este Iubire. De aceea, El va folosi înţelepciune
iubitoare, dreptate iubitoare faţă de toată creaţia în exercitarea Puterii Sale
iubitoare pentru binele lor. El a creat pe om. I-a permis lui Adam să nu
asculte de Legea Sa, spunându-ne că El a ştiut dinainte ce va face omul şi că
El i-a permis omului să greşească. Is. 46:9, 10.
În faptul că a permis să
intre păcatul în lume, Dumnezeu a avut două obiective în vedere. El a avut ca
scop să dea îngerilor o ilustraţie în privinţa rezultatelor ascultării şi
neascultării. De asemenea a intenţionat ca familia umană să câştige o lecţie
din această experienţă. Astfel ştim că aranjamentul lui Dumnezeu a fost de la
început să fie o înviere a morţilor. “După cum în Adam toţi mor, tot aşa, în
Hristos, toţi vor fi făcuţi vii.” 1 Cor. 15:21, 22.
Dacă ar fi să luăm
oricare fragment de Scriptură ca bază pentru un sistem de doctrină, ne-am
pomeni fie că am învăţa universalismul pe de o parte, fie că am pretinde că
Dumnezeu nu are Înţelepciune, sau că El a plănuit răul, sau câte altele. Am
intra în tot felul de încurcături. Dar când vedem aranjamentul perfect al
Dreptăţii, Înţelepciunii, Iubirii şi Puterii lui Dumnezeu, şi ne dăm seama că
El are scopuri bune în legătură cu răul, că El a determinat ce va face şi ce nu
va face acesta, atât în influenţa lui actuală, cât şi în influenţa lui finală,
aceasta ne dă încredere în caracterul lui Dumnezeu.
Permisiunea Răului
Numai dintr-un punct de
vedere pot fi discernute Înţelepciunea şi Iubirea lui Dumnezeu în legătură cu
istoria omenirii. Aceasta trebuie să includă şi Veacul care acum este pe cale
să intre — perioada domniei de dreptate a lui Mesia. Acesta va fi timpul când
fiecare membru al rasei lui Adam, care are parte de pedeapsa păcatului şi a
morţii din pricină că a moştenit slăbiciunile lui, va fi eliberat de
acestea; timpul când cunoştinţa slavei lui Dumnezeu va fi acordată fiecărei
fiinţe umane şi fiecare va avea ocazie deplină, prin ascultare, să câştige
viaţă veşnică.
Lecţia învăţată până
acum este cea a bunătăţii şi a severităţii lui Dumnezeu — bunătatea Lui prin
aceea că ne-a adus în existenţă, iar severitatea Lui în pedepsirea încălcării
voite a tatălui Adam; de asemenea, atât pentru oameni cât şi pentru îngeri,
Dreptatea, Dreptatea neclinită.Următoarea lecţie de învăţat pentru
creaturile inteligente ale lui Dumnezeu este aceea că Dumnezeu este Iubire.
Temelia pentru aceste lecţii este deja pusă în Jertfa de Răscumpărare a lui
Isus, prin care şi datorită căreia El devine Răscumpărătorul şi Restauratorul
lumii. Puţini pot crede acest Mesaj prin credinţă; şi nu mulţi au urechea
credinţei sau ochiul credinţei. Numai sfinţii pot aprecia acest fapt mare în prezent.
Ceea ce este acum secret
şi înţeles numai de către puţini, va fi arătat curând fiecărei creaturi din
ceruri şi de pe pământ. Atunci toţi vor vedea şi vor putea aprecia marele fapt
că rescumpărarea realizată prin jertfa lui Isus este pentru toată lumea şi
înseamnă o eliberare deplină din condamnarea păcatului şi a morţii care a
trecut asupra lui Adam şi a întregii sale rase, pentru toţi cei care o vor
accepta ca un dar de la Dumnezeu. Restul vor fi distruşi în Moartea a Doua.
Moartea A Doua Esenţa Înţelepciunii
Cât despre Moartea a
Doua, cu uşurinţă vedem că dacă Dumnezeu l-a creat pe om în chipul Său,
neapărat omul trebuie să fie un agent moral liber, altfel n-ar putea fi în
chipul lui Dumnezeu. Dacă omul a fost creat un agent moral liber, el trebuie să
aibă puterea sau privilegiul să voiască atât greşit cât şi corect. Dacă el îşi
exercită puterea în direcţia răului, Dumnezeu are puterea să-l distrugă. Pe de
altă parte, dacă el trăieşte în armonie cu dreptatea, Dumnezeu are puterea să-i
acorde viaţă în toată eternitatea.
Nimicirea celor răi în
Moartea a Doua este esenţa Înţelepciunii. Cât despre declaraţia că Dumnezeu
este prea curat ca să vadă răul (Hab. 1:13), ideea din original pare să se
refere la caracterul lui Dumnezeu, că este aşa de curat şi aşa de drept, încât
nu va continua să vadă răul. Nu va permite răul să existe toată eternitatea,
fiindcă această stare nu-I este plăcută.
Însuşi acest gând
implică faptul că există rău. Dacă n-ar fi aşa, cum l-ar putea vedea? Dar
aceasta este în armonie cu Planul divin. În cele din urmă tot răul va fi
nimicit. În cele din urmă, toate creaturile care sunt “în cer, pe pământ...pe
mare” vor fi auzite zicând: “A Celui care stă pe scaunul de domnie şi a
Mielului să fie binecuvântare, cinste, slavă şi stăpânire în vecii vecilor!”
Apoc.
5:13.
