MAREA ZI DE JUDECATĂ — NATURA ŞI OBIECTIVUL EI

MAREA ZI DE JUDECATĂ — NATURA ŞI OBIECTIVUL EI

„Iată, Domnul a venit în mijlocul zecilor de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă judecată împotriva tuturor şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi de toate faptele lor nelegiuite pe care le-au făcut în chip nelegiuit.” „Să urle marea cu tot ce cuprinde ea; lumea şi cei ce locuiesc în ea; să bată din palme râurile şi să cânte de bucurie toţi munţii, înaintea Domnului! Căci El vine să judece pământul. El va judeca lumea cu dreptate şi popoarele cu nepărtinire.”

Iuda 14, 15; Psalmul 98:7-9.

R 5442 W. T. 15 aprilie 1914 (pag. 120-122)

Textele de mai sus sunt în legătură cu marea Zi de Judecată, cu care se va sfârşi Veacul Evanghelic şi se va inaugura Mileniul. Trebuie să remarcăm înainte de toate ce nu spun aceste texte. Ele nu spun că Domnul nostru Isus va veni să distrugă Pământul, să ardă lumea. Ele nu spun că la moarte va fi o judecată parţială şi că mai târziu toţi vor fi aduşi din cer, din purgatoriu şi din iadul de chin, care sunt locurile lor potrivite, numai pentru a fi trimişi înapoi în aceleaşi locuri. Nu este aşa. Dar se presupune că acest lucru este afirmat în Scripturi, şi aşa am gândit şi noi. Prejudecăţile şi înţelegerile noastre greşite au dat cuvintelor Sfintei Scripturi un înţeles greşit. Iubirea lui Dumnezeu este cea care aduce judecata lumii.

Prima judecată, sau sentinţă pentru păcat, a fost o sentinţă a morţii. Sub această sentinţă întreaga lume trebuia să moară, să fie îndepărtată de la viaţă, din cauza păcatului lui Adam. Dar Dumnezeu a avut milă, compasiune pentru omenire, şi S-a îngrijit ca omenirea să aibă o altă încercare, cu experienţe ca să le permită să-şi dea seama de natura şi rezultatele păcatului. Prima încercare a fost numai încercarea lui Adam şi a Evei. Totuşi, fiecărui membru al familiei umane i se va da o încercare individuală pentru viaţă veşnică, pentru a demonstra dacă va veni în armonie cu Dumnezeu în condiţii favorabile.

Caracterul este baza judecăţii

Toate speranţele vieţii veşnice pentru rasă, prin urmare, atârnă de rezultatele acelei încercări viitoare. În această viaţă bărbaţii şi femeile îşi formează caracterul — fie se ameliorează fie se degradează. Oricine încearcă să facă ce este mai bine în condiţiile prezente nefavorabile, va intra în acea încercare individuală, sau judecată, într-o stare cu foarte mult mai bună decât dacă ar fi procedat altfel şi va progresa mai rapid spre perfecţiune în acea Zi.

Biserica lui Cristos este o excepţie de la acest aranjament făcut pentru lume. Biserica nu va avea parte de acea încercare, pentru că ea este o clasă specială, chemată, şi va fi încercată înaintea lumii. Ea este acum în încercare pentru viaţă sau moarte veşnică. Dar încercarea ei este pentru viaţă pe planul divin. Cei cu care Domnul lucrează acum, dacă sunt credincioşi, vor fi Judecătorii lumii în veacul viitor împreună cu Domnul; după cum citim: „Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?” (1 Corinteni 6:2). Acesta va fi un timp când vor fi împărţite pedepsele şi răsplăţile. Fiecare făcător-de-rele va fi luat în examinare şi va primi pedeapsă pentru intenţia lui rea şi lovituri pentru corectare. Fiecare făcător-de-bine va primi o răsplată. Lucrarea acelei Zile de Judecată de o mie de ani va arăta oamenilor în ce grad sunt ei în dezarmonie cu Dumnezeu şi le va arăta cum să vină în armonie cu El. La sfârşitul Veacului Milenar, nimeni nu va fi în neştiinţă. După cum este scris: „Pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă” (Isaia 11:9). Mai mult, Scripturile ne spun că judecăţile vor fi gradate potrivit luminii avute anterior şi împotriva căreia au păcătuit. Păcătosul cu voia, după o încercare de o sută de ani, va fi îndepărtat în Moartea a Doua.

Toţi cei care se vor folosi de ocaziile acelui timp, făcând progres în caracter, vor urca progresiv pe Calea Sfinţeniei. Ei vor fi binecuvântaţi tot mai mult până când vor atinge perfecţiunea deplină a chipului şi asemănării pământeşti cu Dumnezeu, care a fost pierdută prin Adam. Acesta va fi rezultatul glorios al lucrării de răscumpărare a lui Cristos. Atunci orice genunchi se va pleca şi orice limbă va mărturisi, spre slava lui Dumnezeu. Toţi cei care vor continua să prefere păcatul vor fi în cele din urmă distruşi cu desăvârşire în Moartea a Doua. Apoi Dumnezeu va avea un Univers curat.

Marea zi a Domnului acum prezentă

Noi suntem acum la începutul acestei Zile mari a Domnului. Toate forţele care trebuie să joace un rol în această revoluţie mare care va introduce Domnia lui Mesia se adună cu repeziciune. Naţiunile Pământului şi toate celelalte elemente care formează societatea aşa cum este organizată acum — instituţii politice, instituţii financiare, sisteme eclesiastice etc. — sunt acum pe banca acuzaţilor şi sunt găsite uşoare. Toată creştinătatea tremură înaintea forţelor puternice care îşi fac intrarea acum. Moralitatea este în declin. Deoarece Mesagerul glorios al Legământului este acum prezent pentru a sta în calitate de mare Judecător, am putea foarte bine să punem întrebarea propusă de profetul lui Dumnezeu din vechime: „Cine va putea să sufere însă Ziua îacum prezentăş venirii Lui? Cine va rămâne în picioare când Se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului şi ca leşia înălbitorului. Şi El Se va aşeza ca Topitorul şi ca Purificatorul argintului; va curăţi pe fiii lui Levi, îi va purifica aşa cum se curăţă aurul şi argintul”. Maleahi 3:1-6.

O, cât de mult aşteaptă lumea binecuvântarea! Oamenii îşi dau seama tot mai mult în fiecare zi de marea lor nevoie de un braţ puternic pentru a-i elibera, în timp ce se confruntă cu criza gravă pe care o simt că este foarte aproape; dar ei nu văd în ce măsură păcatul înnăscut al omului este incompatibil cu Domnia Dreptăţii care este dorită şi de atâta trebuinţă. Înainte ca ajutorul şi binecuvântarea să poată fi împlinite, trebuie să vină Ziua Mâniei; „focul geloziei lui Dumnezeu” trebuie să ardă furios şi să mistuie toate relele uriaşe atât de înrădăcinate în lume şi în inimile şi minţile oamenilor. Acesta nu va fi un foc doar de distrugere, ci, mulţumim lui Dumnezeu, şi de purificare! Nu va fi un foc literal, ci un foc simbolic, după care Domnul va da poporului buze curate, un Mesaj pur şi o declaraţie clară a voinţei divine şi a Planului de Mântuire.

Fiii lui Levi judecaţi primii

Partea timpurie a judecăţii asupra creştinătăţii va fi în special asupra fiilor antitipici ai lui Levi, clasa argintului. Aceştia au făcut o consacrare Domnului, cum a făcut şi clasa aurului, învingătorii credincioşi, „mai mult decât biruitorii”. Această clasă a argintului noi înţelegem că este Marea Mulţime, care trebuie să „vină” din Marea Strâmtorare şi „să-şi spele hainele îcare s-au pătat şi s-au murdăritş şi să le albească în sângele Mielului” (Apocalipsa 7:9-17). De aceştia Se va ocupa marele Mesager al Legământului, nu în vederea distrugerii sau păgubirii lor ca indivizi, ci în vederea distrugerii cărnii lor, pe care au neglijat să o sacrifice în armonie cu legământul lor — „ca duhul lor să fie mântuit în Ziua Domnului Isus”.

Focul din această Zi mare „va dovedi cum este lucrarea fiecăruia”. Va dovedi care dintre ucenicii pretinşi ai lui Cristos au zidit pe El ca Temelia lor aurul, argintul şi pietrele scumpe ale Adevărului divin, şi astfel au construit un caracter adevărat, puternic, vrednic, şi de o loialitate fermă faţă de Domnul; şi va dovedi cine a zidit cu lemn, fân şi trestie. Va descoperi de asemenea cine a zidit pe o temelie de nisip. 1 Corinteni 3:11-15.

Partea Israelului trupesc în judecată

O parte din profeţia lui Maleahi 3 pare să aibă o aplicare la Israelul trupesc. Domnul îi mustră, arătând că atitudinea Lui faţă de ei ca popor a fost în conformitate cu Legământul făcut cu ei la Muntele Sinai. Dar ei au fost necredincioşi faţă de partea lor din Legământ. La arătarea acestui mare Mesager al Noului Legământ, care trebuie să înlocuiască vechiul Legământ, El va curăţa pe vechiul popor al lui Dumnezeu. Acum este timpul ca favoarea să înceapă să le fie restabilită; dar înainte de restabilirea lor deplină, ei trebuie să aibă încă mai multă corectare pentru purificare şi pregătire pentru marele Mesia.

În timpul „strâmtorării lui Iacov”, acum foarte aproape, Israelul va ajunge să vadă şi să recunoască pe Împăratul lor, pe care L-au refuzat când li S-a oferit la prima Sa Venire. „Îşi vor întoarce privirile spre Mine îcu ochii credinţeiş, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu” (Zaharia 12:10). Atunci El îi va primi înapoi în favoare, sub condiţiile Noului Legământ al Legii. „Atunci darul de mâncare al lui Iuda şi al Ierusalimului va fi plăcut Domnului, ca în zilele cele vechi, ca în anii de odinioară” (Maleahi 3:4). Atunci ei vor fi folosiţi de Mesia ca un canal de binecuvântare pentru toată lumea.

Orbiţi faţă de adevărata dificultate

În acest Timp de mare Strâmtorare, Domnul va fi un martor grabnic împotriva oricărui lucru rău şi îl va mustra, şi astfel toţi oamenii vor fi învăţaţi de El căile dreptăţii. Dar deocamdată sărmana lume orbită, legată de lanţurile lui Satan, nu se cunoaşte pe sine. Ea nu vede încă faptul că egoismul este baza fiecărei mişcări şi ambiţii ale ei; că numărul celor care nu sunt astfel mişcaţi şi stăpâniţi este aşa de nesemnificativ încât nu are greutate şi influenţă.

Nu ne gândim să luăm în derâdere vreun efort făcut spre dreptate, chiar dacă este inspirat de egoism. Noi arătăm numai că adevărata viziune, viziunea creştină a lucrurilor, este una mult diferită. Este viziunea Bibliei. Ea recunoaşte că Dumnezeu, voinţa, scopul, planul, descoperirea divină, au de-a face cu toate afacerile lumii acesteia. Ea vede în revoluţionarea actuală a politicilor, în demascarea actuală a scandalurilor financiare şi sociale etc., o altă forţă care se pregăteşte pentru marele timp de strâmtorare, marele „cutremur de pământ” prezis în profeţie, marele cataclism, acum pe punctul de a fi precipitat peste întreaga omenire. Scripturile arată că acest Timp de Strâmtorare va fi asupra noastră în 1915, şi că între timp se va apropia treptat.

În providenţa lui Dumnezeu, superstiţia grosolană şi ignoranţa Veacurilor Întunecate au fost risipite treptat într-o măsură considerabilă, pentru ca minţile oamenilor să poată fi eliberate, nu numai de superstiţia religioasă, ci şi de superstiţia cu privire la dreptul divin al anumitor familii de a moşteni împărăţiile, stăpânirile lumii, şi de a trăi pe un plan mai înalt al privilegiilor sociale decât alţii. Toate aceste chestiuni vin acum să fie examinate în faţa lumii, şi Socialismul vine repede în prim plan ca salvatorul lumii, eliberatorul ei de clericalism şi superstiţie, şi de autocraţie politică şi financiară. Lumea este invitată să privească, nu spre Cel care ne-a răscumpărat cu sângele Său preţios şi care a promis că va veni din nou şi Îşi va stabili Împărăţia în dreptate, ci este chemată să privească la ea însăşi, la propriile ei afaceri şi interese egoiste, ca fiind singura speranţă, ignorând astfel pe Dumnezeu şi providenţele Sale conducătoare şi ignorând Revelaţia divină cu privire la rezultatul viitor al condiţiilor actuale, în Împărăţia glorioasă Milenară pentru binecuvântarea întregii lumi.

Acum se formează federaţia bisericilor

Din punctul nostru de vedere, adunarea actuală a bisericilor într-o mare federaţie este împlinirea prezicerii scripturale; şi poporul inteligent, credincios, consacrat al Domnului este avertizat împotriva participării la vreuna din aceste Federaţii ale Bisericilor. Cuvântul Domnului privitor la această chestiune este: „Nu numiţi uneltire tot ce numeşte poporul acesta uneltire; şi nu vă temeţi de ce se teme el, nici nu vă speriaţi! Sfinţiţi însă pe Domnul oştirilor. De El să vă temeţi şi să vă înfricoşaţi”. Isaia 8:11-16.

Temeţi-vă să nu-I fiţi plăcuţi Lui, dar să nu vă temeţi de oameni. Neghina, care s-a asociat tot timpul cu grâul, trebuie să fie legată în snopi, să fie strânsă pentru un timp de mare strâmtorare. Aceasta are loc în marea revoluţie a societăţii care în curând va pune foc tuturor instituţiilor sociale, religioase şi financiare şi aranjamentelor din timpul de acum, sfârşind în anarhia care, prin providenţa atotstăpânitoare a lui Dumnezeu, va răsturna toate lucrurile incompatibile cu dreptatea şi va pregăti Împărăţia lui Dumnezeu, care se va manifesta ((991)) în putere şi slavă mare, pentru eliberarea şi binecuvântarea tuturor familiilor umane.

Ne amintim că în timp ce Veacul Iudeu se apropia de sfârşit, Ioan Botezătorul, înaintemergătorul lui Mesia, le-a spus evreilor: „Vine Acela care este mai puternic decât mine şi Căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua sandalelor. El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Luca 3:16). Ne amintim împlinirea acestui fapt. „Israeliţii adevăraţi” au fost adunaţi în grânarul bisericii creştine şi botezaţi cu Spiritul sfânt la Cincizecime. Restul naţiunii iudee, care „nu şi-au cunoscut timpul cercetării lor”, au fost arşi ca „pleavă”, într-un mare timp de necaz, care a răsturnat naţiunea lor. Acest mare necaz este arătat în Scriptură ca fiind o ilustraţie la scară mai mică a condiţiilor care vor predomina în ultimele zile ale acestui Veac Evanghelic.

Deşi au fost făcuţi diferiţi paşi pentru a împiedica distrugerea naţiunii lui Israel în acel timp de strâmtorare care a venit peste evrei, toate eforturile au dat greş. Chiar şi împăratul roman a dorit să păstreze naţiunea şi să stabilească ordinea; şi armata romană a fost trimisă, nu să-i distrugă, ci să stabilească pacea în mijlocul lor. Dar Domnul declarase că focul necazului pe care l-a aprins El nu va fi stins de nici o putere, că îşi va face lucrarea până la sfârşit; şi aşa a făcut.

La fel va fi cu marele foc al necazului cu care se va sfârşi veacul actual şi în care va fi aruncată clasa „neghină” a creştinătăţii. Nu va fi o distrugere totală a vieţii (deşi multe vieţi se vor pierde în necazul îngrozitor al acestei Zile de Mânie), ci va mistui complet toate guvernele şi instituţiile pământeşti şi va răsturna bisericismul. Acestea vor fi mistuite în focul anarhiei. Nimic nu va fi permis să stingă acel foc sau să împiedice distrugerea totală a sistemelor actuale. Dar, lăudat fie Dumnezeu, când focul va fi mistuit miriştea, falsităţile şi înşelătoriile ordinii actuale, acesta va fi pregătit doar calea pentru marea binecuvântare pe care Dumnezeu a intenţionat-o şi a prevăzut-o, prin Împărăţia Sa viitoare. „Căci, când se împlinesc judecăţile Tale pe pământ, locuitorii lumii învaţă dreptatea” (Isaia 26:9). Va fi o corecţie teribilă, dar va fi lucrarea necesară a chirurgului priceput, care răneşte pentru a vindeca.

„Refugiul neadevărurilor” surpat

În pilda Domnului nostru despre construirea unei case pe Stâncă sau pe nisip, El dă o ilustraţie plină de forţă în special asupra probelor care vor veni peste creştinătate la sfârşitul acestui veac. Aici ilustraţia Sa este cea a unei furtuni fioroase, a unui potop, cu vânturi puternice bătând asupra structurii credinţei urmaşilor declaraţi ai Săi, răsturnând credinţa acelora care n-au zidit pe Cristos, Stânca, ci au zidit pe nisip. Şi aşa vedem astăzi. O puternică revărsare de Adevăr este acum peste toată creştinătatea. Marea furtună se dezlănţuie acum. Denominaţiile creştinătăţii tremură acum sub şoc. Temeliile lor din tradiţii omeneşti, teorii create de om, ignoranţă, „învăţături ale demonilor” (1 Timotei 4:1), se înţelege acum că sunt nesatisfăcătoare. Ele nu sunt în stare să stea în picioare în faţa marelui reflector al Adevărului care este acum îndreptat asupra lor. În scurtă vreme furtuna Adevărului va spăla temelia de nisip mişcător pe care este zidită creştinătatea nominală, şi va urma ruina ei completă. Numai poporul adevărat al lui Dumnezeu va putea să reziste la proba acestei Zile mari — care este acum peste noi!

Aceasta este aceeaşi furtună şi acelaşi potop menţionate de Domnul prin profetul Isaia: „Grindina va surpa locul de scăpare al neadevărului şi apele vor îneca adăpostul ascuns. ... Când va trece biciul copleşitor, veţi [învăţătorii falşi] fi călcaţi în picioare de el. Îndată ce va trece, vă va lua; căci va trece în toate dimineţile, zi şi noapte, şi numai vuietul lui [Mesajul, Adevărul] vă va îngrozi”. Isaia 28:17-19.

Acest necaz copleşitor va cuprinde curând întreaga lume. De fapt, a început deja într-o oarecare măsură printre toate naţiunile. Toţi oamenii trebuie să fie treziţi de judecăţile Domnului şi aduşi la înţelegerea nevoii lor de Braţul lui Iehova, pentru a-i elibera şi a-i ridica şi salva. Întreaga lume va fi judecată de Mesia. Cu toţii vor vedea că această judecată, încercare, nu putea veni înainte ca marele Judecător să-Şi ia locul şi autoritatea: ca atare nici unul dintre cei care au murit înaintea Primei Veniri a Domnului n-au putut fi judecaţi de El. În mod asemănător, toţi trebuie să fie conştienţi de faptul că lumea în general nu a fost în încercare de când Răscumpărătorul nostru a fost numit Judecător, că lumea nu a fost în încercare înainte de acest timp. De fapt, marea masă a omenirii nici nu-L cunoaşte pe Judecător, nici nu-I înţelege Legea, nici nu are vreo idee despre condiţiile şi cerinţele necesare pentru viaţa veşnică. Aceasta este în armonie cu prezentările Scripturii în privinţa acestui subiect.

Ziua de judecată un timp de binecuvântare

Apostolul Pavel declară (Fapt. 17:31) că Dumnezeu „a hotărât o zi în care va judeca după dreptate pământul locuit, prin Omul pe care L-a rânduit îCristosul, Cap şi Corpş; şi despre care a dat tuturor o dovadă de netăgăduit prin faptul că L-a înviat dintre cei morţi”. Acea Zi hotărâtă era în viitor pe timpul apostolului, şi este încă în viitor, deşi acum este pe cale să răsară. Evanghelia lui Cristos, Veştile Bune, este cu scopul ca Acela care a cumpărat lumea cu sângele Său preţios, să devină Judecătorul tuturor oamenilor, vii şi morţi. „Toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele”, „şi cei care-L vor asculta vor trăi.” Ioan 5:28, 29, 25.

O încercare nouă va fi acordată lui Adam şi întregii sale rase. Va fi o încercare individuală, sub iluminarea şi influenţa înnobilatoare a marii Împărăţii mesianice. Cu adevărat, aceasta este „Veste de mare bucurie” pentru lume, „creaţia care suspină”. Chiar dacă marele Adversar a reuşit să înşele pe marea majoritate, chiar dintre creştini, ca să gândească tocmai contrariul, această Zi de Încercare, Ziua de Judecată, va veni pentru toţi fiii şi fiicele lui Adam pentru eliberarea şi binecuvântarea lor, dacă vor vrea. Această mare Zi, care va fi „dorinţa tuturor popoarelor”, este convingător zugrăvită de profetul David (Psalmii 96-98). Sfinţii Domnului, urmaşii credincioşi ai lui Cristos, cei care Îl „urmează pe Miel oriunde merge”, vor fi asociaţi cu marele lor Cap ca judecători asistenţi, în lucrarea Sa glorioasă de ridicare a omenirii şi de restabilire a tot ce a fost pierdut în Adam.

Cât de bucuroşi suntem că ochii noştri au fost unşi să vadă toate aceste aranjamente minunate ale Dumnezeului nostru! Cât de bucuroşi suntem că putem înţelege semnificaţia norilor întunecoşi care planează asupra lumii şi care se vor descărca în curând! Cât ne bucurăm că putem discerne ce prevesteşte marginea argintie a acestor nori de necaz, şi putem şti că sfârşitul va fi glorios — că dincolo de prăpastia care se cască chiar în faţa noastră, dincolo de sângele şi lacrimile vârtejului şi furtunii care vin, binecuvântatul Soare al Dreptăţii va răsări cu vindecare şi binecuvântare în razele sale, iar omenirea, zdrobită, neajutorată şi disperată, va fi condusă în lumina şi gloria Împărăţiei dragului Fiu al lui Dumnezeu!

CREZI TU ÎN ÎNVIEREA MORŢILOR?

CREZI TU ÎN ÎNVIEREA MORŢILOR?

“… vesteşte pe Isus şi învierea” (Fapte. 17:18). “Când au auzit ei de învierea morţilor, unii îşi băteau joc” (Fapte. 17:32). “Dacă nu este o înviere a morţilor, … este zadarnică propovăduirea noastră şi este zadarnică şi credinţa voastră … Căci dacă morţii nu înviază, nici Hristos n-a înviat … voi sunteţi încă în păcatele voastre şi atunci, într-adevăr, cei care au adormit în Hristos au pierit.” — 1 Corinteni 15:13-18

Când ne amintim că acest cuvânt “înviere” este folosit nu mai puţin de 37 de ori în Noul Testament, pe lângă alte cuvinte cu acelaşi înţeles, şi când ne amintim că toate crezurile proeminente ale creştinătăţii declară credinţă în înviere ca o parte integrantă şi esenţială a învăţăturii scripturale şi a speranţei de viaţă veşnică — în vederea acestor lucruri, şi a cuvintelor tari ale creştinilor, ar părea ciudat ca noi să-i punem unui creştin această întrebare: Crezi în învierea morţilor?

Cu toate acestea, avem motive seriose să ne îndoim că printre creştini predomină, în grad apreciabil, o credinţă în învierea morţilor; pentru că noi credem că învierea este o învăţătură foarte importantă în legătura ei cu alte învăţături ale Scripturii (aruncând lumină asupra lor), de aceea dorim să atragem atenţia generală asupra acestui subiect şi să invităm la o examinare a întrebării noastre în lumina faptelor şi a Scripturilor; speranţa noastră fiind că după o examinare atentă a acestui subiect, mai mulţi din poporul lui Dumnezeu vor ajunge să creadă — consistent, logic, scriptural — în înviere.

Învierea, rareori este subiect de predici acum

“Cum este preotul aşa este şi poporul”, zice un vechi proverb, care dă de înţeles că opiniile clasei care dă învăţătură sau ale clasei clericale în orice subiect pot fi considerate fără să greşim un index al opiniilor enoriaşilor. Nu este greu de constatat vederile clerului tuturor denomi-naţiilor asupra acestui subiect al învierii morţilor, deoarece, deşi acest subiect este rareori ales pentru discurs, afară de duminica Paştilor, totuşi este strâns legat de fiecare serviciu funerar; şi aceste ocazii numeroase, credem noi, ne îndreptăţesc mult la declaraţia că atât clerul tuturor denominaţiilor cât şi oamenii lor au puţină, sau n-au deloc credinţă în învierea morţilor.

Adevărat, se obişnuieşte ca la fiecare înmor-mântare să se citească cuvintele apostolului Pavel, în care expune învierea ca speranţă a creştinului (1 Corinteni 15), dar aceasta pare să fie o simplă concesie din partea slujitorului care oficiază. El simte că este datoria sa să citească ceva asupra acestui subiect, dar remarcile care urmează după citit dovedesc foarte concludent că, departe de a crede că persoana a cărui corp este pe cale de a fi îngropat este moartă, el crede şi învaţă pe ascultători să creadă că prietenul şi vecinul lor este “mai viu ca oricând înainte”. Adeseori, de fapt, el îi trimite direct în mâinile “Spiritiştilor” şi ai adepţilor “Ştiinţei Creştine”, când spune ascultătorilor că spiritul prietenului lor mort este cu ei în cameră, plutind deasupra lor; şi că dacă i s-ar permite să vorbească el le-ar spune: “Ştergeţi-vă lacrimile; să nu mă plângeţi pe mine; eu sunt mult mai bine în glorie”.

Pentru mulţi, moartea a devenit o amăgire şi nu o realitate

Într-adevăr, a ajuns a fi o credinţă generală printre creştini că moartea este o amăgire, şi nu un fapt real; că oamenii numai par a muri, dar nu mor; că numai fac o schimbare la o formă mai înaltă de existenţă; că aşa-zişii “Creştini Ştiinţifici” sunt destul de corecţi când spun că “nu există moarte”.

Oricine are astfel de vederi nu poate crede, în mod potrivit, în “învierea morţilor”; deoa-rece, dacă nimeni nu este mort, cum poate fi o înviere a morţilor? Care ar fi sensul să se vorbească despre înviere din morţi la viaţă, dacă ei au deja viaţă mai abundentă decât au avut înainte de a părea că au murit?

Dar mii de slujitori bisericeşti ne-ar răspunde spunând: “Când vorbim despre înviere, înţelegem numai învierea trupului — trupurile pe care le îngropăm au să iasă din morminte, iar spiritele care s-au despărţit de ele la moarte, au să fie restaurate în acele corpuri la înviere. Aceasta înseamnă pentru noi înviere”.

“Consecvenţă, eşti un giuvaer”

Ei bine, ei bine! Cine ar fi presupus o astfel de lipsă de consecvenţă din partea atâtor oameni învăţaţi şi bine intenţionaţi? Înainte de a lua latura scripturală asupra acestei întrebări, ca să arătăm că asemenea aşteptări sunt în dezacord cu învăţătura Scripturii, să examinăm declaraţia acestor slujitori în lumina lipsei lor de consecvenţă.

1. Ei ne spun că decedatul “este mult mai bine”, prin faptul că este liber de “cătuşele cărnii”, şi că acum “spiritul său liber zboară către Dumnezeu, nemaifiind împiedicat şi limitat de ţărâna muritoare”. Ei sunt cuprinşi de exaltare când descriu grandoarea, libertatea şi fericirea unuia care a murit, şi care, fiindcă a scăpat de acest corp, a ajuns la viaţă mai abundentă, la cunoştinţă însutită şi la binecuvântări de nedescris.
2. Repede ei citează Scripturile care se referă la înviere şi (interpretându-le cu totul greşit), ne spun că în curând, la a doua venire a Domnului Isus Cristos, aceleaşi corpuri de carne care au fost înmormântate vor fi reorganizate. (Dr. Talmage, în faimoasa sa predică despre înviere, a zugrăvit dimineaţa învierii şi tot cerul întunecat de fragmente de corpuri omeneşti adunându-se din diferite părţi ale pământului, acolo unde un deget, un picior sau o mână au fost pierdute prin accident, boală sau amputare); ei ne spun că atunci, fiinţele spirituale care, zic ei, au părăsit trupurile la moarte, se vor întoarce în ele, ca locuinţele lor veşnice. Apoi, deoarece învierea este prezentată scriptural a fi marele şi gloriosul rezultat şi împlinire a mântuirii noastre, ei se simt siliţi să se minuneze de prezentarea lor eronată a învierii şi spun ce glorios şi mare va fi rezultatul.

Ei par a trece cu vederea lipsa totală de consecvenţă a celor două afirmaţii; şi se aşteaptă ca ascultătorii lor să fie tot atât de lipsiţi de consecvenţă şi de logică (şi se pare că aştep-tările lor sunt deplin îndreptăţite, deoarece majoritatea ascultătorilor lor înghit lipsa de consecvenţă fără greutate); da, mulţi dintre ei par să creadă că cu cât ceea ce cred este mai lipsit de consecvenţă şi mai iraţional, cu atât au mai multe motive să se felicite că au o credinţă foarte puternică. Totuşi, adevărul este că ei au o credulitate foarte puternică. Dar nu vor avea nici o răsplată pentru că cred lucruri iraţionale pe care Cuvântul lui Dumnezeu nu le învaţă, ci le contrazice.

Cine nu poate vedea, dacă vrea, că omul care moare la vârsta de 50 de ani, dacă prin moarte obţine viaţă mai abundentă şi cunoş-tinţă însutită, şi libertate “să-şi ia zborul” etc., ar fi complet dezamăgit printr-o înviere — dacă acea înviere ar înseamna pentru el o reîntemniţare într-o locuinţă de lut cu restricţii fizice şi limitări omeneşti? Şi apoi, dacă el a fost timp de veacuri “un spirit liber”, hoinărind în libertate prin tot Universul, neîmpiedicat de un corp şi de limitări corporale, unde ar fi consecvenţa din partea lui Dumnezeu să reîntemniţeze pe unul ca acesta într-un corp omenesc, ale cărui puteri şi întrebuinţări ar fi cu totul uitate în decursul secolelor de libertate? Şi dacă a fi fără trup înseamnă “desăvârşită fericire”, precum spun oratorii la înmor-mântări, cum s-ar mai putea adăuga ceva la fericirea desăvârşită printr-o înviere a trupului şi printr-o reîntemniţare în el?

Scripturile ne oferă singura speranţă, speranţa fericită, speranţa consecventă

Din consideraţiile de mai sus, ne simţim îndreptăţiţi să presupunem că marea majoritate a creştinilor nu crede în înviere — nici în felul de înviere scriptural (“o înviere a morţilor”) şi nici în felul de înviere pe care-l învaţă ei, adică o înviere a trupului. Cu această prefaţă, la subiectul nostru, recurgem la Scripturi să învăţăm din ele ce se înţelege prin “învierea morţilor” şi în ce fel şi pentru ce vorbesc Scripturile despre înviere ca despre o speranţă, singura speranţă, fericita speranţă, nu numai pentru poporul Domnului care vor avea parte în “întâia înviere”, ci şi pentru lume în general, care vor avea ocazia să se facă părtaşi ai învierii spre judecată, nepotrivit tradus “învierea condamnării”. — Ioan 5:29 (în traducerea K. J. ; n. t.).

Oricine crede doctrina scripturală despre înviere, trebuie să creadă şi doctrina scripturală despre moarte — că moartea este moarte, încetarea vieţii. Atunci, şi numai atunci va putea să înţeleagă cuvintele apostolului din textul nostru: “Căci dacă morţii nu înviază … cei care au adormit în Hristos au pierit”. Această declaraţie a apostolului nu este o excepţie sau nu se deosebeşte de învăţăturile Scripturii din alte locuri. Mărturia lor unanimă este că morţii sunt morţi; “şi în aceeaşi zi îi pier şi planurile.” (Psalmul 146:4). Despre cei morţi Scripturile spun mai departe: “Dacă fiii lui ajung în cinste, el nu ştie nimic; dacă sunt înjosiţi, habar n-are”, “căci în Locuinţa Morţilor, în care mergi, nu este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune.” — Iov 14:21; Eclesiastul 9:10.

Pe cine vom crede — pe Dumnezeu sau pe Satan?

Aici este un conflict direct între învăţătorii moderni şi Cuvântul inspirat, Scripturile pretinzând că morţii nu ştiu nimic, iar teologii moderni pretinzând că ştiu totul. Biblia spune că morţii sunt în realitate morţi, şi în adevăr potrivit pedepsei divine au suferit pentru păcatul pronunţat împotriva rasei noastre — “cu moarte veţi muri” (traducerea Douay-Rheims; n. t.). Împotrivitorii acceptă declaraţia amăgitoare a lui Satan făcută Evei, “Hotărât că nu veţi muri” şi încearcă să dovedească faptul că morţii nu sunt morţi; că pedeapsa lui Dumnezeu împotriva păcatului nu s-a înde-plinit şi că moartea, departe de a fi sentinţa sau blestemul asupra rasei noastre, este o binecuvântare, un pas în procesul general al evoluţiei. Cele două teorii sunt aşa de departe una de alta ca cei doi poli, iar cei doi învăţători ai acestor două teorii, după cum am arătat, sunt Dumnezeu, pe de o parte, şi Satan pe de alta — “mincinosul şi tatăl minciunii.” (Ioan 8:44). Pe care îl vom crede?

Tot planul de mântuire se leagă de această întrebare. Dacă moartea nu a fost pedeapsa pentru păcat, venită prin Adam, atunci “viaţa … din belşug” nu este răsplata şi binecuvântarea de la Dumnezeu asigurată prin Cristos printr-o înviere. Afirmaţia lui Satan, care a fost aşa de larg acceptată de poporul Domnului, şi care exercită o influenţă atât de orbitoare asupra minţii lor, este contrarul afirmaţiei divine, în toate sensurile cuvântului — că moartea este blestemul sau pedeapsa pentru păcat; că Cristos a murit ca să scape pe om de această sentinţă sau blestem, şi că scăparea vine prin învierea din morţi, care altfel nu ar avea viaţă viitoare, aşa cum spune apostolul în textul nostru. Teoria lui Satan spune că moartea este o binecuvântare care aduce plinătatea vieţii şi libertate şi bucurie, şi face din înviere un blestem, aducând întemniţare, dificultate, restrângere, durere şi necaz.

Apostolul a predicat pe Isus şi învierea

Nu-i de mirare că, orbiţi de înşelarea adversarului, majoritatea marilor teologi ai creştinătăţii — şi repede urmaşii lor mulţi, părăsesc doctrina împăcării care spune că: “… dacă moartea a venit prin om îAdamş, tot prin om îomul Isus Cristosş a venit şi învierea morţilor. Şi după cum în Adam toţi mor, tot aşa, în Hristos, toţi vor fi făcuţi vii.” — 1 Corinteni 15:21, 22.

Dacă se neagă realitatea morţii, nu mai este dificil să se nege realitatea păcatului. Se pretinde că tatăl Adam nu a fost creat în chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ci a fost creat într-un chip şi asemănare foarte apropiate de ale maimuţei, însemnând că în acea condiţie joasă de inteligenţă el nu a fost potrivit pentru încercarea de viaţă veşnică; şi acesta este numai un pas mai departe să se nege că el a avut cândva o încercare, şi că el a eşuat şi a căzut din har. Şi dacă se neagă căderea, şi în locul ei se ridică pretenţia că omul a evoluat chiar până în prezent — pierzând asemănarea cu maimuţa şi câştigând asemănarea cu Dumnezeu, atunci ar fi o consecvenţă, de asemenea, să se treacă la pasul următor, şi să se declare că deoarece omul nu a căzut, el nu a avut nevoie să fie răscumpărat din cădere.

Şi deci, cu toate aceste raţionamente pe baze scripturale false, pare logic să se nege declara-ţiile des repetate ale Cuvântului lui Dumnezeu, că Domnul Isus este Răscumpărătorul nostru, şi că “El este ispăşirea pentru păcatele noastre îale Bisericiiş; şi nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale întregii lumi”, dând pentru noi, ca răscumpărarea noastră, sau ca preţul corespunzător, propria Sa viaţă ca să poată cumpăra înapoi viaţa pierdută a lui Adam.

Vedem astfel că luminile conducătoare ale creştinătăţii de azi, neagă ambele părţi principale ale Evangheliei pe care le predica apostolul mai demult, “Isus şi învierea” — pe Isus ca Răscumpărătorul omenirii din păcat şi blestemul lui — moartea — şi învierea ca marele rezultat al lucrării de răscumpărare, şi prin care binecuvântarea asigurată prin jertfa de răscumpărare, va putea fi aplicată şi va fi disponibilă pentru oricine voieşte să accepte viaţa veşnică în condiţiile acestui veac. Ni se aduc aminte Cuvintele Domnului nostru cu privire la necredinţa din timpul prezent: “Dar, când va veni Fiul Omului, va găsi El oare credinţă pe pământ?” — Luca 18:8.

Cele cinci simţuri în deplină armonie cu Scripturile

Declaraţiile Scripturilor cu privire la moarte sunt în deplină armonie cu mărturia celor cinci simţuri date nouă, ca oameni, de Creatorul nostru; şi aceasta este ceea ce trebuie să aşteptăm, cu toate că trebuie să fim gata să admitem că simţurile noastre ar putea greşi, dacă descoperirea divină ar contrazice simţurile noastre. Dar când raţiunea noastră este contrazisă de o teorie omenească, contrară declaraţiilor scripturale, atunci teoria omenească trebuie să fie respinsă şi mărturia raţiunii noastre să fie considerată ca adevăra-tă; şi când Scripturile şi raţiunea noastră se unesc într-o mărturie, este desigur greşit să ţinem la o teorie a disoluţiei omului, care este contrazisă de descoperirea divină precum şi de raţiunea noastră. Şi oricine nesocoteşte astfel pe Dumnezeu, dătătorul simţurilor (chiar dacă sunt stricate de păcat) şi mărturia divină, nu trebuie să se aştepte la altceva decât să fie condus în întuneric şi poticnire. Astăzi, ca şi în urmă cu optsprezece secole, orbii conduc pe orbi în groapa necredinţei şi a erorii. 

“Cum moare unul, aşa moare şi celălalt, toţi au aceeaşi suflare”

Atât mărturia simţurilor noastre cât şi mărturia Cuvântului lui Dumnezeu este că moartea înseamnă pierderea vieţii, şi nu o sporire a vieţii. Uitaţi-vă la cel ce moare şi observaţi cum îi slăbesc puterile mintale şi fizice, până când scânteia vieţii se stinge. N-aţi văzut nimic ieşind din el, n-aţi auzit nimic decât horcăitul morţii: aţi simţit încetarea treptată a pulsului şi aţi observat greutatea respiraţiei; şi toate simţurile pe care le puteţi folosi asupra subiectului vă spun că prietenul vostru, iubitul vostru, este mort — nu mai este viu. Vă uitaţi în jur şi studiaţi subiectul şi întrebaţi pe alţii: “Acum ce urmează”? Răspunsul pentru simţurile voastre este: “Urmează putrezirea trupului; când scânteia vieţii s-a stins, trupul neînsufleţit trebuie înmormântat, ţărâna trebuie să se întoarcă în pământ”. Observaţi asemănarea între moartea prietenului şi iubitului vostru şi moartea unui animal, şi simţurile voastre nu pot face nici o deosebire între ele; şi Scripturile declară: “… cum moare unul, aşa moare şi celălalt, toţi au aceeaşi suflare îspirit de viaţăş”. Eclesiastul 3:19.

Dar cu dorinţa după o viaţă viitoare, plantată în natura voastră de către Creator, întrebaţi: Nu este nici o speranţă, nu este omul cu nimic deosebit de animal? Scripturile răspund la întrebarea voastră asigurându-ne că din punct de vedere fizic “omul nu întrece cu nimic pe animal”. Dar Scripturile ne asigură că deşi omenirea nu are nici o putere de viaţă mai mare decât animalul, totuşi Creatorul a făcut o pregătire pentru om, pe care n-a făcut-o pentru animale; şi acea pregătire este tocmai lucrul pe care-l dorim, şi anume, viaţa veşnică. Scripturile arată că această pregătire pentru viaţa veşnică a omului a fost făcută de Domnul încă de la început — nu prin implantarea unei calităţi nemuritoare în constituţia omului, ci prin faptul că prin pomii susţinători de viaţă din grădina Edenului, a prevăzut resursele de continuare veşnică a vieţii sale; totuşi această prevedere a fost condiţionată, dependentă de ascultarea omului faţă de Creatorul său.

Scripturile arată că neascultarea omului a adus asupra sa sentinţa morţii, iar executarea acelei sentinţe a fost dusă la îndeplinire prin scoaterea sa afară din grădina Edenului şi îndepărtarea sa de la fructele susţinerii vieţii din pomii grădinii. Astfel izgonit, sentinţa — “cu moarte vei muri” (traducerea Douay-Rheims; n. t.) — s-a împlinit treptat asupra părintelui Adam, şi el a trăit aproape până la sfârşitul primei zile de o mie de ani. Urmaşii săi, devenind tot mai slabi cu trecerea generaţiilor, astăzi (în ciuda marelui progres al ştiinţei şi medicinei şi al aranjamentelor sanitare) au ajuns la o viaţă medie de cam 35 de ani — “iar pentru cei mai tari la optzeci de ani; şi mândria lor este muncă şi deşertăciune”; şi curând sunt “stârpiţi din pământul celor vii”, ca să meargă în “ţara vrăjmaşului”, în marea închisoare a morţii, în care se estimează că astăzi se găsesc deja peste douăzeci de mii de milioane din rasa noastră — “Acolo nu te mai necăjesc cei răi, acolo se odihnesc cei sleiţi de puteri.” — Iov 3:17-19.

“Isus a murit”, “Cel Drept pentru cei nedrepţi”

Scripturile răspund la întrebările noastre cu privire la cei morţi. În timp ce ne asigură de justeţea sentinţei divine, moartea, cu toate acestea ele declară că Creatorul nostru este un Dumnezeu al milei şi al îndurării, şi că atunci când nu era ochi care să se îndure sau mână care să ne scape, Braţul Său ne-a adus mântuire. Mai mult, Scripturile ne indică pe Domnul Isus Cristos ca Braţul lui Iehova, care S-a întins pentru scăparea noastră din păcat, boală, durere şi necaz, şi pentru eliberarea noastră din închisoarea morţii, şi pentru restaurarea la libertăţile şi privilegiile copiilor lui Dumnezeu.

În armonie cu această compătimire divină, la timpul potrivit Dumnezeu a trimis pe unicul Său Fiu conceput în lume, pentru răscumperea noastră — să dea pentru noi preţul de răscumpărare, şi în cele din urmă să recupereze pe toţi cei care vor accepta mila divină, din toate consecinţele căderii, printr-o înviere din morţi. Dar iubirea divină nu putea anula dreptatea divină; trebuia ca Dumnezeu să fie drept, dacă El voia să fie îndreptăţitorul acelora care cred în Isus; de aceea cerinţele dreptăţii — pedeapsa pentru păcat — trebuia să fie plătită de către Răscumpărătorul nos-tru, înainte de a putea începe opera de eliberare şi restatornicire. Şi aici avem cea mai bună dovadă în ce priveşte pedeapsa păcatului, ce este ea şi ce nu este; pentru că, din moment ce Domnul Isus plăteşte pentru noi pedeapsa dreaptă a păcatului, ceea ce a dat El pentru noi va dovedi care a fost pedeapsa împotriva noastră. Ce a făcut El pentru noi? Scripturile răspund: El Şi-a dat viaţa pentru noi! “Hristos a murit pentru păcatele noastre” “Hristos … a suferit … Cel Drept pentru cei nedrepţi”! “S-a dat pe Sine Însuşi la moarte”. El şi-a dat viaţa “ca jertfă pentru păcatul înostruş” (traducerea Cornilescu; n. e.) şi “prin rănile Lui suntem vindecaţi.” — Isaia 53:4-6, 10 , 12.

Nimic nu este mai evident decât că Domnul nostru Isus nu a suferit o veşnicie de chin ca preţul răscumpărării noastre; şi ca atare, dacă lucrul acesta are nevoie de dovezi, avem aici dovada că chinul veşnic n-a fost pedeapsa pentru păcatele noastre. Dimpotrivă, faptul că Domnul nostru Isus a murit pentru păcatele noastre şi că Tatăl ceresc a acceptat acea jertfă a vieţii Sale pentru noi, dovedeşte că viaţa noastră a fost pierdută prin păcat; că deplina pedeapsă a legii divine împotriva noastră, ca rasă, a fost pierderea vieţii. Toată rasa, sub sentinţa morţii, a intrat în marea închisoare a morţii — în mormânt, şeol, hades. Şi astfel, când dragul nostru Răscumpărător Şi-a dat viaţa pentru noi, a mers şi El în şeol, în hades, în mormânt. El a luat locul nostru şi a suferit pentru noi pedeapsa păcatelor noastre.

Şi după cum moartea lui Isus a răscumpărat pe om din sentinţa morţii, tot aşa învierea Sa din morţi devine o asigurare a îndreptăţirii tuturor care-L acceptă şi I se supun. Tatăl ceresc a dat dovezi că preţul de răscumpărare a fost pe deplin mulţumitor; şi Domnul nostru care a fost astfel supus Tatălui, a fost înviat din morţi, şi, ca Agentul şi reprezentantul Tatălui, va începe curând opera de binecuvântare a întregii omeniri răscumpărate prin sângele Său preţios.

Închisoarea morţii va fi deschisă şi prizonierii vor fi eliberaţi

Binecuvântarea lumii înseamnă deschiderea închisorii morţii şi punerea în libertate a captivilor, care de şase mii de ani continuă să intre acolo. De aceea Domnul nostru este numit Dătătorul de viaţă, pentru că marea Sa lucrare va fi să dea înapoi viaţă neamului omenesc, care şi-a pierdut viaţa prin Adam. Şi deoarece restabi-lirea vieţii omenirii va înseamna înlăturarea durerilor, a bolilor şi a necazurilor, care sunt o parte din procesul morţii, Răscumpărătorul nostru este numit marele Medic.

Profeţia care aminteşte de deschiderea închisorii morţii şi punerea în libertate a captivilor (Isaia: 42:7), a fost aplicată, şi indiscutabil în mod corect, de către Domnul nostru Lui Însuşi; dar El încă n-a deschis închisoarea morţii şi nici n-a eliberat pe captivi prin înviere, imediat după învierea Sa. El ne spune când se va face această lucrare, zicând (Ioan 5:25-29), “… vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele”. “… şi cei care-l vor asculta îse vor supune atunci acestei voci, Fapte. 3:22, 23ş vor trăi”.

Astfel Domnul nostru a trecut peste intervalul Veacului Evanghelic, şi a arătat spre încheierea lucrării Sale în vârsta viitoare, pentru că acesta a fost planul rânduit mai dinainte de Tatăl. Tatăl a trimis pe Fiul, iar Fiul de bună voie a făcut opera de răscumpărare cu suficient timp înainte de “timpurile restabilirii” sau de înviere, şi de binecuvântarea generală a lumii în timpul domniei lui Mesia, ca să lase intervalul de timp al acestui Veac Evanghelic pentru o altă lucrare, adică pentru alegerea din lume a “turmei mici”, a “preoţiei împărăteşti”, a unui “popor deosebit” (traducerea K. J. ; n. t.), a unui “neam sfînt”, care să ia parte împreună cu Isus Cristos Domnul lor, la onorurile Împărăţiei mijlocitoare. Aceştia vor fi asociaţi cu Răscumpărătorul în marea şi glorioasa lucrare a nimicirii prinţului întunerecului şi a deschiderii închisorii morţii, şi a eliberarării din lanţurile păcatului, ale ignoranţei şi ale superstiţiei; şi a împlinirii în general a tuturor prevederilor promisiunilor măreţe ale lui Dumnezeu făcute tatălui Avraam, că “toate popoarele pământului vor fi binecuvântate în sămânţa sa (Cristos şi Corpul Său, Biserica)”. Galateni 3:16-29.

 “Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere”

Aceasta ne atrage atenţia la declaraţia scripturală că există o înviere dintâi, principală sau specială, şi mai târziu una generală. Întâia înviere sau învierea superioară cuprinde învierea Domnului nostru Isus Cristos şi a   întregii “Biserici, care este trupul Lui” ales — nici mai mulţi, nici mai puţini. “Fericiţi şi sfânţi sunt cei care au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte nu are nici o putere, ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani” pe pământ. (Apocalipsa 20:6) — clasa Împărăţiei mesianice. Cei care vor avea parte de această înviere dintâi vor avea parte de o “schimbare” instantanee de la natura umană la natura divină — cea mai înaltă dintre naturile spirituale; nu umană, nu carne şi sânge pentru că “nu pot carnea şi sân-gele să moştenească împărăţia lui Dumnezeu”.* (1 Corinteni 15:50) Încercarea şi desăvârşirea inimii lor are loc înainte şi numai “biruitorii” vor primi această binecuvântare. Unele dintre caracteristicile schimbării lor sunt arătate de către apostol ca o schimbare de la slăbiciune la putere, de la dispreţ la cinste, de la stricăciune la nestricăciune, de la trup natural (uman) la trup spiritual.

Timpul acestei învieri, cea mai bună sau principală, este peste tot în Scripturi indicată a fi la sfârşitul Veacului Evanghelic, în timpul când Biserica Evanghelică va fi completă. Aceasta îi include pe membrii vii, a căror “schimbare” la natură spirituală va fi instan-tanee, aşa încât momentul morţii lor ca fiinţe omeneşti va fi momentul “schimbării” în fiinţe spirituale desăvârşite. Scripturile declară că între timp, poporul Domnului care au murit, ca restul neamului omenesc, sunt într-adevăr morţi ca fiinţe omeneşti şi nu ştiu nimic; dar fiindcă Dumnezeu S-a îngrijit de învierea lor, şi fiindcă ei au fost informaţi despre aceasta şi au sperat în ea, de aceea se vorbeşte despre ei ca fiind numai adormiţi — odihnindu-se de muncile lor; aşteptând “cununa dreptăţii, pe care mi-o va da în “ziua aceea” Domnul, Judecătorul cel drept; şi nu numai mie, ci şi tuturor celor care iubesc arătarea Lui”, aşa cum declară apostolul.

Tot astfel omenirea, chiar dacă nu-L cunoaşte pe Domnul încă, se vorbeşte despre ea ca fiind “adormită în Isus”, deoarece, după cum toată omenirea a fost sub condamnarea morţii prin Adam la timpul când s-a dat sentinţa, şi aceasta fără cunoştinţă sau voinţă din partea oamenilor, căci ei erau atunci în coapsele tatălui lor, Adam, tot aşa acum, fiindcă Isus Şi-a dat viaţa ca răscumpărare pentru toţi, şi fiindcă toţi vor fi treziţi din moarte, de aceea este potrivit pentru toţi care sunt conştienţi de prevederile divine pentru trezire, prin credinţă să vorbească despre acest răstimp la figurat ca despre un somn. Astfel apostolul ne îndeamnă să avem încredere şi să nădăjduim în învierea tuturor prietenilor noştri care merg în închisoarea morţii, şi nu numai a acelora care au fost sfinţiţi în Cristos Isus, care ar include, de regulă, numai o mică parte a acelora pentru care am fi înclinaţi să fim întristaţi. El ne spune: “Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei care au adormit îtoţi prietenii noştri adormiţiş, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n-au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit îo răscumpărare pentru toţiş şi a înviat îca să poată fi Domnul şi Dătătorul de viaţă pentru toţiş, tot aşa credem că Dumnezeu va aduce înapoi îdin închisoarea morţiiş împreună cu El pe cei care au adormit în Isus îtoţi pe care El i-a cumpărat cu sângele Său preţiosş.” 1 Tesaloniceni 4:13, 14.

Învierea generală va fi o ridicare prin judecată

Dar, după cum prima înviere este învierea celor fericiţi şi sfinţi, a celor sfinţiţi în Cristos Isus, Corpul Său, tot aşa învierea generală, care va fi pentru lume, este denumită “învierea judecăţii”, tradus greşit în versiunea noastră comunnă (în trad. K. J. — n. t.), “învierea condamnării”. Este denumită “învierea judecăţii” pentru că, deşi, în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu, El a făcut toate pregătirile pentru a acorda neamului omenesc o deplină înviere sau restabilire la tot ce i-a fost dat întâi lui Adam şi a pierdut prin neascultare, ca să fie recâştigat prin sângele preţios al Mântuitorului, totuşi această binecuvântare are anumite condiţii legate de ea, de care depinde, adică, condiţiile Noului Legământ.

Dumnezeu nu-Şi propune să dea viaţă veşnică prin Cristos altora, decât celor care o doresc serios şi care în inimă sunt în armonie cu principiile dreptăţii, care trebuie să fie întotdeauna legea guvernării divine. Prin urmare, când lumea va fi trezită din somnul morţii, aceasta nu va însemna înviere, ci mult mai puţin; pentru că învierea, în înţelesul ei deplin, complet, scriptural înseamnă o completă ridicare din păcat şi din moarte, la perfecţiunea fiinţei, perfecţiunea vieţii.

Prima lucrare a lui Cristos şi a Bisericii în lume, pentru cei care au mers în moarte, în închisoare, va fi deşteptarea lor la condiţiile fizice asemănătoare celor în care au murit. Condiţiile înconjurătoare ale societăţii vor fi atunci mult îmbunătăţite; cunoştinţa va lua locul ignoranţei, iar domnia dreptăţii şi legea iubirii vor înlocui atunci domnia păcatului sub legea egoismului; Satan va fi legat, ca să nu mai înşele neamurile pentru o mie de ani. Sub condiţiile favorabile ale Împărăţiei mijlocitoare, întregii omeniri i se va cere să facă progres în cunoştinţa de Domnul şi în aducerea inimii şi vieţii lor în armonie cu legea iubirii. Oricine nu va face nici un efort în direcţia cea bună va fi îndepărtat complet din viaţă, în a doua moarte, după o sută de ani de încercare (Isaia 65:20), deşi atunci, în condiţiile schimbate, va fi considerat pe bună dreptate numai un tinerel.

Dar în timp ce se va face astfel judecată împotriva celui care nu va face progres, şi i se va întrerupe ocazia mai departe, aceeaşi judecată, prin acelaşi Judecător, va acţiona în mod favorabil faţă de toţi care vor căuta dreptatea şi vor face progres în armonie cu legile Împărăţiei; astfel an după an se vor întări mintal, fizic şi moral — apropiindu-se treptat de standardul deplin al perfecţiunii umane, chipul şi asemănarea Creatorului, aşa cum au fost reprezentate întâi prin tatăl Adam. Astfel învierea, în ce priveşte lumea, va fi o lucrare treptată; primul ei pas fiind deşteptarea din somnul inconştienţei şi inexistenţei; paşii următori vor fi în ce priveşte judecata, conduita celor care vor fi în încercare fiind aprobată sau dezaprobată; şi va culmina fie în sentinţa lor la moartea a doua, cei incorigibili şi nevrednici de darul lui Dumnezeu, viaţa veşnică — fie în perfecţiunea şi declararea lor ca vrednici să aibă şi să se bucure de marele dar al vieţii veşnice, sub condiţiile binecuvântate promise să predomine atunci — când nu va mai fi suspin, nu va mai fi moarte, nu va mai fi plâns, pentru că nu va mai fi păcat şi pedepsele pentru păcat, pentru că lucrurile dintâi vor fi trecut. Apocalipsa 21:4

Starea celor morţi arătată ca somn

Starea morţilor până la timpul când începe opera învierii este o stare de totală inconştienţă: “Căci în Locuinţa Morţilor, în care mergi, nu este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune”. “Dacă fiii lui ajung în cinste, el nu ştie nimic; dacă sunt înjosiţi, habar n-are”. Despre fiecare dintre patriarhii din trecut este scris: “… a adormit cu părinţii lui şi a fost îngropat”. Şi în Noul Testament avem o mărturie asemănătoare: “Ştefan … a adormit”. Apostolul Pavel vorbeşte dspre cei care L-au văzut pe Domnul după învierea Sa şi spune: “După aceea S-a arătat la peste cinci sute de fraţi deodată, dintre care cei mai mulţi sunt încă în viaţă, iar unii au adormit”. Iarăşi vorbeşte despre unii care sunt “adormiţi în Hristos”, aici făcând distincţie între Biserică, acei care sunt în Cristos*, ca membri al corpului Său, şi lume în general, care este “adormită în Isus”. Eclesiastul 9:10; Iov 14:21; 1 Împăraţi 2:10; 11:43; Fapte. 7:60; 1 Corinteni 15:6, 18; 1 Tesalonic.4:14.

Apostolul arată că această stare de adormire va predomina, chiar şi în ce priveşte Biserica, până la timpul venirii a doua a lui Cristos, asigurându-ne că membrii vii ai Bisericii, la timpul prezenţei a doua a Domnului, nu vor fi binecuvântaţi înaintea celor care au adormit, ci dimpotrivă, “cei vii … nu vor lua-o înaintea celor care au adormit”; pentru că morţii în Cristos vor învia întâi; apoi, noi cei care suntem vii şi rămânem vom fi binecuvântaţi şi în cele din urmă vom experienţa “schimbarea” noastră.

“Şi ce semeni,  semeni nu trupul care va fi”

Momentul trezirii li se va părea celor treziţi ca momentul următor morţii lor — “Căci în Locuinţa Morţilor, în care mergi, nu este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune”. Trupurile în care omenirea va fi trezită vor fi practic, ca acelea în care au murit, deşi nu aceiaşi atomi de materie; pentru că în mâinile Creatorului un atom de ţărână este tot aşa de bun ca şi altul în această mare lucrare. Astfel, apostolul spune: “semeni nu trupul care va fi”. Corpurile oamenilor, aşa cum vor fi când vor fi trezite, vor fi de fapt corpuri noi, în sensul că vor fi atomi de materie diferiţi; dar ele vor fi trupurile vechi, în sensul că ele vor fi copiile acelora care au murit şi au mers în ţărână. Nu este de mirare că mintea lumească, care nu-l cunoaşte pe Dumnezeu şi puterea Sa, critică ideea de înviere. Acesta va fi cel mai extraordinar lucru, cu mult mai minunat decât crearea originară a omului; astfel va fi pentru omenire şi pentru îngerii din cer, cea mai măreaţă manifestare a Atotuputerniciei divine.

Cel care a format pe om la început, în chipul Său, are puterea nu numai să-l formeze din nou din ţărâna pământului şi să reaprindă scânteia vieţii, ci mai mult decât în acestea, El Îşi va manifesta omnipotenţa şi nemărginita înţelep-ciune prin restaurarea în fiecare fiinţă a unui creier ca acel din prezent, având înregistrate în el întâmplările şi împrejurările care au avut loc în viaţa prezentă — întocmai cum placa de ceară a unui fonograf are pe ea înregistrarea cuvintelor vorbitorului, care pot fi reproduse în alt timp şi în alt loc. Nimeni, în afară de o fiinţă nemărginită, n-ar putea pretinde puterea de a reproduce, astfel, chiar gândurile miliardelor de oameni. Acela despre care se spune că ştie chiar şi perii capului nostru şi numărul lor, şi că nici o vrabie nu cade la pământ fără cunoştinţa Sa   — numai El poate îndeplini o operă atât de mare şi minunată; şi numai când am învăţat să avem încredere în El prin descoperirea Cuvântului Său, putem exercita credinţă în împlinirea unei minuni atât de extraordinare, cum a promis El că o va face.

Nu trebuie să aşteptăm ca omenirea să fie trezită toată deodată, ci mai degrabă ca prima operă a Împărăţiei Mesianice să înceapă cu cei ce nu au mers în mormânt, dar care sunt totuşi în moarte, în sensul că nu sunt vii în măsura deplină, completă, a libertăţii de puterea morţii. Când lucrarea restabilirii va fi progresat într-o anumită măsură cu aceştia, ne putem aştepta ca unii din cei care adormiseră înainte în moarte, să fie treziţi şi să aibă parte de binecuvântările acelei zile glorioase. Mai târziu alţii şi alţii se vor scula, până când în cele din urmă va fi adevărat că în acea zi, Ziua lui Cristos, “toţi cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu” — se vor supune ordinului “veniţi afară” — şi vor fi aduşi la cunoştinţa bunătăţii, iubirii şi îndurării lui Dumnezeu; şi, în cele din urmă, dacă vor vrea, la perfecţiunea deplină a naturii umane — între timp pământul fiind pregătit şi aranjat ca un paradis al lui Dumnezeu pentru familia Sa umană restabilită.

Între timp, îndemnul care se adresează tuturor celor “chemaţi” în veacul prezent este să căutăm să ne “întărim chemarea şi alegerea”, pentru un loc în clasa Împărăţiei, pentru o schimbare de natură, de la umană la divină, şi astfel prin aranjamentul divin să avem un drept la o parte în “întâia înviere” — învierea principală, învierea la perfecţiunea naturii divine cu slava, cinstea şi nemurirea ei.