Dumnezeu și Trinitățile Vocea profundă a rabinului răsună prin amurg „Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul tău este Unul”. Ce departe este de urmașii lui Iuda, de creștinism și de credința ei în Treime. În timp ce majoritatea lumii creștine este de acord cu conceptul lui Jaroslav Pelikan conform căruia, pentru a fi parte a bisericii în sensul său cel mai larg, trebuie să credem în trinitate ( Istoria teologiei xvi), mulți istorici și cercetători ai Bibliei sunt de acord că Trinitatea creștinismului datorează mai mult. la Filosofia greacă și politeismul păgân decât la monoteismul evreului și al lui Isus evreu. Înregistrările civilizațiilor timpurii din Mesopotamia și Mediterana arată o religie politeistă, deși mulți cercetători cred că cel mai vechi om a fost monoteist. Rev. Alexander Hislop dedică mai multe capitole ale cărții sale Cele două Babilonuri pentru a arăta cum această credință inițială într-un singur Dumnezeu a fost înlocuită de triadele păgânismului care au fost în cele din urmă absorbite în dogmele bisericii catolice. Un egiptolog, Erick Hornung, respinge monoteismul original al Egiptului: „Monoteismul este... un fenomen restrâns la textele de înțelepciune”, datat între 2600 și 2530 î.Hr. (50-51), dar nu există nicio îndoială că omul antic a crezut în o „Zeitate unică și atotputernică care a creat toate lucrurile” (Hislop, 14) la un moment dat; și într-o mulțime de zei la un moment ulterior. Nici nu există nicio îndoială că cea mai comună grupare de zei era o triadă; de obicei Tată, Mamă și Copil. Cea mai mare parte a teologiei antice se pierde sub nisipurile timpului. Cu toate acestea, expedițiile arheologice recente în Mesopotamia antică au scos la iveală cultura fascinantă a sumerienilor, care a înflorit cu peste 4000 de ani în urmă. Deși Sumeria a fost cucerită de Asiria, iar mai târziu Babilonul: zeii ei au trăit în culturile celor care au cucerit Istoricul SH Hooke ne spune în detaliu despre vechea trinitate sumeriană: Anu era zeul principal al cerului, tatăl și regele. a Regilor. Enlil, „zeul vântului” era zeul pământului. El a fost și un Dumnezeu creator. Enki era zeul apelor și stăpânul înțelepciunii (15-18). Aceasta a fost cea mai înaltă trinitate sumeriană. O trinitate mai mică „a fost compusă din Sin, zeul lunii, Shamash, zeul soarelui și... Este aceasta o dovadă pozitivă că trinitatea creștină descinde din vechile triade sumeriene, asiriene și babiloniene? Nu. Cu toate acestea, Hislop continuă comparația: „În unitatea Acela, Singurul Dumnezeu al babilonienilor erau trei persoane și pentru a simboliza acea doctrină din trinitatea pe care ei au folosit-o... triunghiul echilateral, așa cum este bine cunoscut Biserica Romilor face în prezent.” (16) Istoria Egiptului este aproape la fel de veche ca cea a Sumeriei. În Miturile sale egiptene, George Hart arată cum Egiptul credea și într-unul „transcendental, mai presus de creație și preexistent”, zeul Amon. Amon era într-adevăr trei zei într-unul. Re era chipul lui; Ptah trupul lui; iar Amun identitatea sa ascunsă (24) Cunoscutul istoric Will Durant este de acord: „În zilele mai târziu Ra [sic], Amon [sic] și Ptah au fost combinați ca trei întruchipări sau aspecte ale unei zeități supreme și triune”. (Our Oriental Heritage, 201) Un imn către Amon scris în secolul al XIV-lea î.Hr. distinge Treime egipteană: "Toți zeii sunt trei: Amon, Re, Ptah: nu au egal. Numele lui este ascuns ca Amon, el este Re înaintea [oamenilor] și trupul său este Ptah." (Hornung, 219) Este aceasta o dovadă pozitivă că trinitatea creștină descinde din vechile triade egiptene? Nu. Cu toate acestea, Durant susține că „din Egipt a venit ideea unei trinități divine...” (Cezar și Hristos, 595). Laing este de acord când spune că „este probabil ca venerarea triadei egiptene Isis, Serapis și copilul Horus i-au ajutat să-i familiarizeze pe antici cu ideea unui Dumnezeu triunic și nu a fost lipsit de influență în formularea doctrinei trinității, așa cum este expusă în crezurile niceeane și atanaziene.” Enciclopedia Religiilor spune chiar mai departe când afirmă că pe măsură ce creștinismul „a intrat în contact cu zeii triuni ai Egiptului și Orientului Apropiat, a dezvoltat o trinitate proprie”. Deși celebre, acestea nu au fost singurele trinități la care au fost expuși primii creștini. Jesse Benedict Carter ne vorbește despre etrusci; un grup care pare să fi avut originea în Babilon. Pe măsură ce treceau încet prin Grecia și mergeau mai departe spre Roma, ei au adus cu ei trinitatea lor de Tinia, Uni și Menerva (16-19). Această trinitate a fost o „idee nouă pentru romani” și totuși a devenit atât de „tipic Romei [încât] a fost imitată în capitolia Italiei... (26)” Chiar și numele trinității romane: Jupiter, Juno , și Minerva, reflectă ascendența. Este acest lucru pozitivdovada ca trinitatea crestina descindea din triadele etrusce si romane? Nu. Cu toate acestea, dr. Gordon Laing dedică în mod convingător întreaga sa carte Survivals of the Roman Gods comparării dintre păgânismul roman și Biserica Romano-Catolică. Pelikan adaugă lucrării lui Laing când afirmă că părinții bisericii timpurii au folosit și au citat Oracolele sibiline romane atât de mult încât acestea au fost numite „sibiliști” de către criticul din secolul al II-lea Celsus. A existat chiar și un imn medieval, „ Dies irae ”, care a profețit venirea zilei mâniei asupra „dublei autorități a lui David și a Sibilei”. ( Apariția tradiției catolice 64-65). Atitudinea bisericii față de păgânism este cel mai bine rezumată în cuvintele lui Grigore cel Mare către un misionar „nu trebuie să interferați cu nicio credință tradițională sau cu respectarea religioasă care poate fi armonizată cu creștinismul” (qtd. în Laing 130). Iudaismul este puternic monoteist, fără nicio urmă de trinitate. Biblia ebraică (Vechiul Testament) este plină de scripturi precum „Domnul Dumnezeul tău este Unul”, „Eu sunt Domnul... și slava Mea nu voi da altuia”, „să nu ai alți dumnezei înainte pe mine". Chiar dacă „Cuvântul”, „Spiritul”, „Prezența” și „Înțelepciunea” sunt folosite ca personificări ale lui Dumnezeu, oamenii de știință biblic sunt de acord că Trinitatea nu este nici menționată și nici intenționată de autorii Vechiului Testament. Putem concluziona fără prea multă dificultate că dogma trinității nu provine din iudaism. Nici Isus nu a vorbit despre o treime. Solia lui Isus a fost despre Împărăția viitoare; a fost un mesaj de iubire și iertare. Nicăieri în Biblie nu este menționată Trinitatea. Cuvântul „trinitate” și cuvintele din crezul de la Niceea „ ipostas ” și „ ousis ” nu sunt biblice. Pelikan este de acord atunci când adaugă că una dintre concluziile cele mai larg acceptate ale istoriei dogmei din secolul al XIX-lea a fost teza că dogma trinității nu a fost o doctrină explicită a Noului Testament, cu atât mai puțin a Vechiului Testament, ci a evoluat din Noul Testament. ori până în secolul al IV-lea. ( Istoria teologiei , 134) Dacă Trinitatea nu își are originea în Biblie, de unde provine? Pentru a găsi originile trinității în creștinism, trebuie să aruncăm o privire asupra circumstanțelor în care s-au găsit primii creștini. Chiar și ziua Bisericii Apostolilor era departe de a fi unită. Apostolul Pavel le-a scris tesalonicenilor că „taina fărădelegii lucrează deja”. Pe parcursul cărții sale Orthodoxy and Heresy in Earliest Christianity, Walter Bauer demonstrează în mod eficient că mulți creștini timpurii au fost influențați de gnosticism. El crede că anumite „„erezii” [înregistrate de scriitorii creștini timpurii] inițial nu au fost deloc astfel, dar... au fost pur și simplu creștinism (xxii). Luând în considerare trinitatea, Bauer merge și mai departe, deoarece demonstrează că primii creștini în Odesa pare să fi fost adepți ai credințelor lui Marcion, opiniile „ortodoxe” fiind puternic în minoritate, în măsura în care „creștinul” se referea la unul cu credințele lui Marcion, iar „palutian” se referea la unul cu credințe „ortodoxe” (după standardele de astăzi). (21-38). În lucrarea sa Părinții greci, James Marshall Campbell subliniază marea frică de gnosticism predominantă în biserica primară. Gnosticismul fiind atât de răspândit în această perioadă timpurie, se cuvine să învățăm în ce fel îl priveau pe Dumnezeu, pentru că scriitorii bisericești timpurii au fost influențați de frica lor de gnosticism. James Marshall Campbell subliniază marea frică de gnosticism predominantă în biserica primară. Gnosticismul fiind atât de răspândit în această perioadă timpurie, se cuvine să învățăm în ce fel îl priveau pe Dumnezeu, pentru că scriitorii bisericești timpurii au fost influențați de frica lor de gnosticism. James Marshall Campbell subliniază marea frică de gnosticism predominantă în biserica primară. Gnosticismul fiind atât de răspândit în această perioadă timpurie, se cuvine să învățăm în ce fel îl priveau pe Dumnezeu, pentru că scriitorii bisericești timpurii au fost influențați de frica lor de gnosticism. Jurgen Moltmann scrie despre tradițiile siriene timpurii ale gnosticilor: „atât în ființă, cât și în activitate, Duhul Sfânt ascunde misterul matern al lui Dumnezeu...”. (xiv) McGiffert interpretează primii părinți creștini crezând că „sistemele gnostice [sunt] identice pentru toate intențiile și scopurile cu politeismul grecesc”. Este cert că gnosticismul a împrumutat o mare parte din filozofia și religia sa de la alte religii, misticismul oriental, astrologie, magie și Platon. Era o religie foarte pesimistă care considera materia ca fiind rea și se opune Divinității. S-a bazat foarte mult pe viziuni și a căutat mântuirea prin cunoaștere. Cunoașterea a fost și dorința filozofilor greci. Le datorăm mult acestor înțelepți de odinioară. JND Kelly afirmă că „[conceptele de filozofie] le-au oferit gânditorilor... un cadru intelectual pentru a-și exprima ideile... [era] religia mai profundă a celor mai inteligenți...”. (9) Marele teolog Alolf Harnack considera filosofia și cultura greacă factori în formarea „modului de gândire ecleziastic”. (127) Potrivit lui McGiffert, conceptele de filozofie predominante în timpul bisericii primare au fost stoicismul, care era „etic în interesele sale și monist în ontologia sa” și platonismul, care era „dualist și predominant religios”. (46). Că aceste filozofii au afectat creștinismul este un fapt istoric. Ce au învățat acești filozofi despre Dumnezeu? În Timaeus al lui Platon „Realitatea Supremă apare în forma trinitară a Binelui, a Inteligenței și a Sufletului-Lume”. (qtd. în Laing 129). Laing continuă „Neoplatoniștii elaboraseră teorii trinitare... Că neoplatonismul a fost unul dintre factorii operativi în dezvoltarea teologiei creștine pare sigur”. (129) Durant se leagă de filozofie cu creștinismul atunci când afirmă că Biserica Alexandriană din secolul al II-lea de la care atât Clement, cât și Originea provin de la „creștinismul căsătorit la filozofia greacă”. ( Cezar și Hristos , 613) Condițiile lumii nu au fost propice pentru întemeierea unei religii noi și diferite. Zeii păgâni erau încă zeii statului, iar guvernul roman era foarte superstițios. Fie că ploua prea mult sau nu suficient, totul era considerat nemulțumirea zeilor. Când guvernul roman disolut a început să se prăbușească, nu a fost văzut ca un rezultat al corupției din interior, ci ca mânia zeilor. Dacă zeii sunt supărați, ei trebuie să fie liniștiți – și cine mai bine să sacrifice decât adoratorii unui nou zeu – un zeu care era total străin de zeii lor, și astfel au existat persecuții puternice împotriva creștinilor. Într-un asemenea timp s-a născut creștinismul. Pe de o parte erau persecuțiile; pe de alta seducţia logicii şi a filosofiei. A rămâne credincios credinței lui Isus Hristos însemna greutăți și ridicol. Era doar pentru cei săraci simpli – și pentru cei bogați în credință. Cu acest fundal, să ne uităm la creșterea și evoluția Treimii. După cum sa spus anterior, Biblia nu menționează trinitatea. Harnack afirmă că punctul de vedere al bisericii timpurii despre Isus era ca Mesia. După învierea sa, el a fost „ridicat la dreapta lui Dumnezeu” – dar nu a fost considerat ca Dumnezeu. (78) Lonergan este de acord că creștinii educați din primele secole credeau într-un singur Dumnezeu suprem. (119). Cât despre Duhul Sfânt, McGiffert ne spune că „Ei [creștinii timpurii] s-au gândit la [Duhul Sfânt] nu ca o ființă sau o persoană individuală, ci pur și simplu ca la puterea divină care lucrează în lume și în special în Biserică”. (111) Durant rezumă creștinismul apostolic astfel: „În Hristos și Petru creștinismul a fost evreu; în Pavel a devenit jumătate grecesc; în catolicism a devenit jumătate roman”. (Cezar şi Hristos 579). Odată cu moartea apostolilor, diverși scriitori și-au asumat sarcina de a apăra creștinismul împotriva persecuțiilor evocate de expansiunea Bisericii. Scriitorii acestor „Apologe” ne sunt cunoscuți acum ca „Apologeți”. Pelikan afirmă că „cel puțin parțial ca răspuns la criticile păgâne ale poveștilor din Biblie, apologeții creștini... au preluat și au adaptat metodele și chiar vocabularul alegorismului păgân”. ( Apariția tradiției catolice , 30) Campbell este de acord când afirmă că „Apologeții s-au împrumutat foarte mult, și uneori în mod nepotrivit, din resursele păgâne la îndemână”. (23) Ei au început „procesul de acomodare” între creștinism și filosofia comună și au folosit rațiunea pentru a încerca să „justifice creștinismul în fața lumii păgâne.” (22-23). Cel mai faimos dintre acești apologeți a fost Iustin Martir (c.107-166 d.Hr. ). S-a născut păgân, a devenit filozof păgân, apoi creștin. El credea că creștinismul și filosofia greacă sunt legate. Potrivit lui McGiffert, „Justin a insistat că Hristos a venit de la Dumnezeu; el nu L-a identificat cu Dumnezeu... [El] L-a conceput pe Dumnezeu ca pe o ființă transcendentă, care nu putea intra în contact cu lumea oamenilor și lucruri.” (107) Nu numai că Biserica a fost divizată de gnosticism, ademenită de filozofie și atacată de păgânism, dar a existat și o divizare geografică. Estul (centrat în Alexandria) și Occidentul (centrat în Roma) au crescut pe două linii diferite. Kelly arată cum Orientul era aventuros intelectual și speculativ (4); o reflectare a culturii grecești din jur. Dezvoltarea teologică a Orientului este cel mai bine reprezentată în Clement și Origine. Clement de Alexandria (c.150-220) era de la „Școala Catehetică” din Alexandria, care a îmbinat creștinismul cu filozofia. Părerile lui se învecinau cu cele gnostice, iar McGiffert ne informează că Clement „insistă că filozofia a venit de la Dumnezeu și a fost dată grecilor ca profesor de școală pentru a-i aduce la Hristos, așa cum legea era un profesor de școală pentru evrei”. (183). McGiffert afirmă în continuare că „[Clement] l-a distins pe Dumnezeu Tatăl revelat în Vechiul Testament de Fiul lui Dumnezeu întrupat în Hristos și [identifica] Logosul cu acesta din urmă...”. (206). Clement nu și-a finalizat lucrarea „ Didascalos ” și cea mai importantă lucrare a sa a fost realizată prin elevul său, Origen. - Origine AD185-253
- Tertulian AD160-230
- Hippolytus AD160-220
Putem urmări evoluția trinității prin Clement din Alexandria și elevul său Origen în Orient și prin Tertulian în Occident. Atanasie a fost veriga finală a lanțului care l-a atras pe Dumnezeul lui Hristos evreu prin păgânism și filozofia greacă la evoluția finală a trinității. Imperiul roman a început să se prăbușească. Constantin a venit la putere Constantin a dorit să unifice imperiul și a ales creștinismul pentru a face acest lucru. Constantin avea o surpriză. Creștinismul era departe de a fi unificat. Constantin i-a invitat pe episcopii din Răsărit și Vest să i se alăture în micul sat de la malul mării Niceea pentru un sinod de unificare a bisericii. Trei grupuri principale au fost prezente la acest conciliu Eusebiu de Nicomedia prezentând versiunea ariană a trinității, Alexandru al Alexandriei prezentând versiunea atanaziană a trinității și Eusebiu din Cezareea prezentând o versiune intermediară. Ordinea de procedură la Sinodul de la Nicee a fost: Arienii și-au prezentat primii pe ale lor. S-a perceput că au pus sub semnul întrebării divinitatea lui Isus. Eusebiu a fost șocat și a prezentat crezul de botez cezarian. Alexandru a fost înțelept și a sugerat doar câteva schimbări. Dacă și-ar fi prezentat-o pe a lui, ar fi fost respinsă. Încă nu era unitate. Lui Eusebiu nu i-a plăcut formularea crezului. Credea că miroase a sabellianism. Deși a semnat crezul, el s-a opus suficient de mult încât a scris următoarea explicație bisericii sale de origine din Cezareea: Eusebiu nu a fost singura persoană nemulțumită de Crezul de la Niceea. Mulți dintre oameni -- chiar și episcopi -- și- au menținut părerile ariene. Constantin a rămas în contact strâns cu Arius și l-a crescut pe fiul său Constanțiu de un arian. Cu o zi înainte de moartea sa, Constantin l-a botezat pe Eusebiu din Nicomodia, un arian. Constanțiu era arian. Evoluția trinității poate fi bine văzută în cuvintele Crezului Apostolilor (primele două secole d.Hr.), Crezului de la Nicee (originat în 325 d.Hr., revizuit în 381) și Crezului Atanazian (formulat în 5.. și folosit și astăzi). ). Pe măsură ce fiecare dintre crezuri devine mai pronunțată și mai complicată, credința simplă și pură a bisericii apostolice s-a pierdut într-o ceață. Și mai interesant este faptul că, pe măsură ce crezurile au devenit mai specifice (și mai puțin scripturale), aderarea la ele a devenit mai strictă. Deși nu există amenințări în Crezul Apostolilor, există amenințarea de a fi dat afară din Biserica din Nicee și de chin veșnic în Atanazian. Au ajutat aceste crezuri cu reguli stricte de aderare Biserica să devină mai aproape de Isus și de Biblie? Au adus ei lumină din ce în ce mai mare, așa cum a poruncit de Isus în „voi sunteți lumina lumii... așa că lumina voastră să strălucească înaintea oamenilor”. Chiar invers. Acceptarea crezului atanasian a stat la poarta către evurile întunecate ale ignoranței medievale și sărăciei spirituale. În rezumat, am văzut cum cultura comună a vremii era una plină de zei triuni. De la Anu, Enlil și Enki din Sumeria antică până la Amon-Re-Ptah și Isis din Egipt, Osiris și Horus și Jupiter, Juno și Minerva din Roma, întregul concept al păgânismului se învârtea în jurul numărului magic de trei. În filosofia greacă am văzut cum numărul trei a fost folosit ca o trinitate neidentificată a Inteligenței, minții și rațiunii. În contrast puternic este simpla unitate a Dumnezeului ebraic. Chiar și atunci când cuvântul „ Echad ” este folosit (un cuvânt la plural), savanții evrei -- atât antici cât și moderni -- aplică acest lucru unui „pluralism al măreției” gramatical -- nu mai mult de unul. (Notă: rusă și franceză folosesc și astăzi acest concept. Când cineva se adresează unei persoane care trebuie respectată, forma politicoasă este pluralul pe care îl formați). Isus era evreu. „Creștinismul nu a distrus păgânismul, l-a adoptat”. ( Durant Caesar and Christ 595) Conceptul de trinitate își găsește rădăcinile în teologia păgână și filosofia greacă. Este un străin de Iisus evreu și de poporul evreu din care a provenit.
Bibliografie Bauer, Walter. Ortodoxia și erezia în creștinismul timpuriu . Trans. Seminarul Philadelphia despre originile creștine. Ed. Robert A. Kraft și Gerhard Krodel. Philadelphia: Cetatea. 1979. Carter, Jesse Benedict. Viața religioasă a Romei antice: un studiu în dezvoltarea conștiinței religioase, de la întemeierea orașului până la moartea lui Grigore cel Mare . New York: Editura Cooper Square. 1972. Durant, Will. Moștenirea noastră orientală . New York: Simon. 1935. Vol. 1 din Povestea civilizaţiei.11 voi. 1935-75. --- Cezar şi Hristos . New York: Simon. 1944. Vol. 3 din Povestea civilizației. 11 voi. 1935-75. --- Epoca credinţei . New York: Simon. 1950. Vol. 4 din Povestea civilizației. 11 voi. 1935-75. Eliade, Mircea. O istorie a ideilor religioase . Trans. Willard R. Trask. Chicago: U of Chicago P. c1978. Frankfort, Henri. Religia egipteană antică: o interpretare . New York: Harper. 1961. Harnack, Adolf. Istoria Dogmei . Trans. Neil Buchanan. a 3-a ed. germană. 3 voi. New York: Dover. 1961. Hart, George. Mituri egiptene . Austin: U of Texas. 1990. Hislop, Alexandru. Cele două Babilonuri : Sau, închinarea papală. 1853. Ed. a II-a americană. Neptun: Loizeaux. 1959. Hooke, SH Religia babiloniană și asiriană . Norman: U of Oklahoma P. c1963. Hornung, Erik. Concepții despre Dumnezeu în Egiptul Antic: Unul și cei mulți . Trans. John Baines. Ithaca: Cornell UP. 1982. Kelly, JND Doctrine creștine timpurii . New York: Harper. 1959 Laing, Gordon Jennings. Supraviețuirea religiei romane . New York: Editura Cooper Square. 1963. Lonergan, Bernard. Drumul spre Niceea : dezvoltarea dialectică a teologiei trinitare. Trans. Conn O'Donovan. Philadelphia: Westminster P. 1976. Trad. A lui De Deo Trino. Roma: Gregorian UP. 1964. 17-112 McGiffert, Arthur Cushman. O istorie a gândirii creștine . Vol. 1. New York: Scribner's. 1932. Moltmann, Jürgen. Istoria și Dumnezeul Treime: Contribuții la Teologia Trinitară . Trans. John Bowden. New York: Crossroad . 1992. Trans. de In der Geschichte des dreieinigen Gottes. Beiträge zur trinitarischen Theologie. Munchen: Christian Kaiser Verlag. 1991. O'Grady, Joan. Erezii creștine timpurii . np: Barnes. 1985 Istoria ilustrată de la Oxford a creștinismului . Ed. John McManners. Oxford, ing.: Oxford UP. 1990. Pelikan, Jaroslav. Apariţia tradiţiei catolice (100-60 0). Chicago: U of Chicago P. 1971. Vol. 1 din Tradiția creștină: o istorie a dezvoltării doctrinei. 5 voi. Pelikan, Jaroslav Jan. Teologie istorică : Continuitate și schimbare în doctrina creștină . New York: Corpus. 1971. Saggs, HWF Măreția care a fost Babilonul: o schiță a civilizației antice a văii Tigru-Eufrat . New York: New American Library. 1968. Vries, Jan de. Perspective în istoria religiilor . Trans. Kees W. Bolle. Berkeley: U of California P. 1977. Wells, HG Schița istoriei . Ed. rev. 2 voi. Garden City: Garden City Books. 1961. | 