duminică, 25 august 2019

SPERANŢĂ BINECUVÂNTATĂ

SPERANŢĂ BINECUVÂNTATĂ
„Încă puţin, şi luptele pământului se vor sfârşi;
Încă puţin, şi lacrimile şterse-i vor fi;
Încă puţin, şi-a lui Iehova putere va preface
Această noapte-ntunecată-n Milenară Zi.

Încă puţin, şi răul care pe oameni a-mpovărat
Va fi doar amintire din trecut;
Încă puţin, şi iubirea care i-a răscumpărat
Va schimba plânsul în recunoscător cânt.

Încă puţin! Cu cât e mai aproape,
Cu-atâta străluce mai tare aurora de mărită zi.
Laudă lui Dumnezeu, lumina cu fiecare ceas mai clară se face,
Luminând tot mai mult până la deplina zi.”

duminică, 21 iulie 2019

Permisiunea răului şi relaţia acesteia cu Planul lui Dumnezeu

Permisiunea răului şi relaţia acesteia cu Planul lui Dumnezeu

De ce a fost permis răul — Corect şi greşit ca principii — Simţul moral — Dumnezeu a permis răul şi-l va folosi pentru bine — Dumnezeu nu este autorul păcatului — Încercarea lui Adam nu a fost o farsă — Ispitirea lui a fost aspră — El a păcătuit cu voia — Pedeapsa pentru păcat n-a fost nedreaptă, nici prea aspră — Înţelepciunea, iubirea şi dreptatea sunt manifestate prin condamnarea tuturor în Adam — Legea lui Dumnezeu este universală

Rău este ceea ce produce nefericire; orice, direct sau indirect, cauzează suferinţă de vreun fel — Webster. De aceea, acest subiect nu numai că examinează suferinţele omeneşti, tristeţile, durerile, slăbiciunile şi moartea, ci merge în spatele tuturor acestora pentru a analiza cauza lor primară — păcatul — şi remediul lui. Deoarece păcatul este cauza răului, îndepărtarea lui este singura metodă de vindecare definitivă a bolii.

Nici o dificultate, poate, nu apare mai adesea într-o minte gânditoare decât întrebarea: De ce a permis Dumnezeu domnia prezentă a răului? De ce a permis El lui Satan să ispitească pe primii noştri părinţi, după ce i-a creat perfecţi şi drepţi? Sau, de ce a permis El ca pomul oprit să se găsească printre cei buni? În ciuda tuturor încercărilor de a o ocoli, se impune de la sine întrebarea: Nu putea Dumnezeu să prevină orice posibilitate de cădere a omului?

Dificultatea se naşte fără îndoială din lipsa înţelegerii planului lui Dumnezeu. Dumnezeu putea preveni intrarea păcatului, dar faptul că n-a făcut-o ar trebui să ne fie dovadă suficientă că permisiunea lui prezentă este ((A118)) destinată să producă în cele din urmă un bine mai mare. Planurile lui Dumnezeu văzute în întregimea lor vor dovedi înţelepciunea cursului urmat. Unii întreabă: Nu putea Dumnezeu, la care totul este posibil, să intervină la timp pentru a preveni realizarea deplină a scopului lui Satan? Fără îndoială că putea; dar o astfel de intervenţie ar fi împiedicat realizarea propriilor Sale scopuri. Scopul Lui a fost să arate perfecţiunea, maiestatea şi autoritatea dreaptă a legii Sale, şi să dovedească atât oamenilor cât şi îngerilor urmările rele care decurg din încălcarea ei. În afară de aceasta, prin însăşi natura lor, unele lucruri sunt imposibile chiar şi pentru Dumnezeu, după cum declară Scripturile. Este „cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă” (Evrei 6:18) şi El „nu se poate tăgădui pe Sine Însuşi” (2 Timotei 2:13). El nu poate greşi, şi de aceea El n-a putut alege decât cel mai înţelept şi cel mai bun plan pentru a-Şi aduce creaturile în viaţă, chiar dacă vederea noastră mărginită ar putea pentru un timp să nu discearnă izvoarele ascunse ale înţelepciunii infinite.

Scripturile declară că toate lucrurile au fost create pentru plăcerea Domnului (Apocalipsa 4:11) — fără îndoială pentru plăcerea de a-Şi împărţi binecuvântările şi de a-Şi exercita atributele fiinţei Sale glorioase. Şi, deşi în elaborarea planurilor Sale binevoitoare El permite pentru un timp ca răul şi răufăcătorii să joace un rol activ, totuşi nu o face de dragul de a face rău şi nici pentru că este aliat cu păcatul, deoarece declară că El nu este „un Dumnezeu căruia să-I placă răutatea” (Psalmul 5:4). Deşi opus răului în toate sensurile, Dumnezeu îl permite (adică nu-l împiedică) pentru un timp, deoarece înţelepciunea Lui vede o cale pe care se poate face din el o lecţie durabilă şi valoroasă pentru creaturile Sale.

Este un adevăr evident că pentru fiecare principiu corect există un principiu greşit corespunzător, ca, de exemplu, adevăr şi falsitate, iubire şi ură, dreptate şi nedreptate. Noi distingem aceste principii opuse ca, corect şi greşit, prin efectele lor când sunt puse în acţiune. Acel principiu al cărui((A119)) rezultat, atunci când este activ, este binefăcător şi producător de ordine finală, armonie şi fericire, se numeşte principiu corect; iar opusul, care este producător de discordie, nefericire şi nimicire, se numeşte principiu greşit. Rezultatele acestor principii puse în acţiune se numesc bine şirău; iar fiinţa inteligentă, capabilă să deosebească principiul corect de cel greşit, şi care voluntar se conduce după unul sau după celălalt, se numeşte virtuoasă sau păcătoasă.

Această facultate de a face deosebire între principiul corect şi cel greşit se numeşte simţ moral sau conştiinţă. Prin acest simţ moral, pe care Dumnezeu l-a dat omului, suntem noi în stare să raţionăm despre Dumnezeu şi să recunoaştem că El este bun. La acest simţ moral apelează Dumnezeu întotdeauna ca să-Şi dovedească neprihănirea sau dreptatea; şi prin acelaşi simţ moral a putut Adam discerne că păcatul sau nedreptatea este rău, chiar înainte de a-i cunoaşte toate urmările. Ordinele inferioare de creaturi ale lui Dumnezeu nu sunt înzestrate cu acest simţ moral. Un câine are ceva inteligenţă, dar nu până la acest grad, deşi poate învăţa că anumite acţiuni îi aduc aprobarea şi răsplata stăpânului, iar altele îi aduc dezaprobarea. Ar putea fura sau lua viaţa, dar n-ar putea fi numit păcătos; sau ar putea apăra proprietatea şi viaţa, dar n-ar putea fi numit virtuos — deoarece nu cunoaşte calitatea morală a acţiunilor sale.

Dumnezeu ar fi putut face pe om lipsit de capacitatea de a discerne între ceea ce este corect şi greşit, sau capabil numai de a discerne şi a face ceea ce este corect; dar să-l fi făcut aşa ar fi însemnat să facă doar o maşină vie, şi cu siguranţă nu un chip mintal al Creatorului său. Sau l-ar fi putut face pe om perfect şi cu voinţă liberă, după cum l-a şi făcut, dar să-l fi ferit de ispita lui Satan. În cazul acela, experienţa omului fiind limitată la bine, el ar fi fost continuu expus la sugestiile răului din afară sau la ambiţii din interior, ceea ce ar fi făcut viitorul veşnic nesigur şi ar fi existat întotdeauna posibilitatea unei izbucniri de neascultare şi ((A120)) dezordine; pe lângă aceasta, binele n-ar fi fost niciodată atât de apreciat dacă nu era pus în contrast cu răul.

Dumnezeu Şi-a familiarizat creaturile întâi cu binele, înconjurându-le cu el în Eden, iar apoi, ca pedeapsă pentru neascultare, le-a dat o severă cunoştinţă a răului. Alungaţi din Eden şi lipsiţi de legătura cu El, Dumnezeu i-a lăsat să aibă experienţa bolii, durerii şi morţii, pentru ca astfel să poată cunoaşte veşnic răul, lipsa de sens şi răutatea excesivă a păcatului.

Prin compararea rezultatelor ei au ajuns la aprecierea şi evaluarea corectă a ambelor principii; „DOMNUL Dumnezeu a zis: «Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul»” (Geneza 3:22). De aceasta au parte şi urmaşii lor, numai că ei capătă întâi cunoştinţa răului şi nu pot să-şi dea seama pe deplin ce este binele până când vor avea experienţa lui în Mileniu, ca urmare a răscumpărării lor de către Cel care atunci le va fi Judecător şi Rege.

Simţul moral, sau capacitatea de a judeca ceea ce este corect şi greşit, ca şi libertatea de a-l folosi, pe care Adam le-a posedat, au fost trăsături importante ale asemănării lui cu Dumnezeu. Legea a ceea ce este corect şi greşit a fost scrisă în constituţia lui naturală. Ea a fost parte a naturii lui, întocmai cum este parte a naturii divine. Dar să nu uităm că acest chip sau asemănare cu Dumnezeu, această natură a omului care la origine avea legea înscrisă în ea a pierdut mult din conturul ei clar prin influenţa distrugătoare şi degradantă a păcatului; ca atare, acum nu mai este aşa cum a fost la primul om. Capacitatea de a iubi implică şi capacitatea de a urî; deci putem gândi că Creatorul nu-l putea face pe om în propria Lui asemănare, cu puterea de a iubi şi a face ce este corect, fără capacitatea corespunzătoare de a urî şi a face ce este greşit. Această libertate de alegere, numită liber arbitru sau voinţă liberă, este parte din înzestrarea originară a omului; iar aceasta, împreună cu măsura deplină a facultăţilor lui mintale şi morale, l-au constituit într-un chip al Creatorului. Astăzi, după şase mii de ani de degradare, atât de mult din ((A121)) asemănarea originară s-a şters prin păcat, încât noi nu suntem liberi, ci într-o măsură mai mare sau mai mică suntem legaţi de păcat şi de urmările lui, aşa încât acum păcatul este mai uşor şi de aceea mai plăcut rasei căzute decât dreptatea.

Nu trebuie să punem la îndoială faptul că Dumnezeu putea să-i dea lui Adam o atât de vie imagine a numeroaselor urmări rele ale păcatului încât să-l fi oprit a-l comite, dar noi credem că Dumnezeu a prevăzut că o experienţă reală cu răul va fi cea mai sigură şi cea mai durabilă lecţie pentru a-i servi veşnic omului; pentru acest motiv Dumnezeu n-a intervenit, ci i-a permis omului să aleagă şi să simtă consecinţele răului. Dacă posibilitatea de a păcătui n-ar fi fost niciodată permisă, omul n-ar fi putut să se împotrivească păcatului, şi, prin urmare, n-ar fi existat nici virtute nici merit în înfăptuirea binelui. Dumnezeu caută pe aceia care I se închină în spirit şi în adevăr. El doreşte supunere inteligentă şi voită, mai degrabă decât un serviciu ignorant şi mecanic. El avea deja în acţiune mijloace mecanice neînsufleţite care-I împlineau voia, dar planul Lui era să facă ceva mai nobil, o creaţie inteligentă după propria Sa asemănare, un domn pentru pământ, a cărui loialitate şi dreptate să fie bazate pe aprecierea a ceea ce este corect şi greşit, a binelui şi răului.

Principiile de corect şi greşit au existat ca principii întotdeauna şi trebuie să existe întotdeauna; şi toate creaturile perfecte, inteligente, în asemănarea lui Dumnezeu, trebuie să fie libere să aleagă unul din ele, cu toate că numai principiul corect va continua să fie veşnic activ. Scripturile ne informează că atunci când activitatea principiului rău va fi fost permisă suficient de mult pentru a îndeplini scopul lui Dumnezeu, acesta va înceta pentru totdeauna să fie activ şi toţi cei care vor continua să se supună stăpânirii lui vor înceta pentru totdeauna să existe (1 Corinteni 15:25, 26; Evrei 2:14). Numai facerea binelui şi făcătorii de bine vor continua veşnic.

Dar întrebarea revine sub altă formă: Nu putea fi omul familiarizat cu răul în alt mod decât prin experienţă? ((A122)) Există patru moduri de a cunoaşte lucrurile, şi anume: prin intuiţie, prin observaţie, prin experienţă şi prin informaţie primită din surse acceptate ca sigur adevărate. O cunoaştere intuitivă ar fi o înţelegere directă, fără procesul raţionamentului sau fără nevoia de dovezi. Astfel de cunoaştere aparţine numai divinului Iehova, fântâna veşnică a întregii înţelepciuni şi a întregului adevăr, care, din necesitate şi prin însăşi natura lucrurilor, este superior tuturor creaturilor Sale. Prin urmare, cunoştinţa omului despre bine şi rău nu putea fi intuitivă. Cunoştinţa omului putea veni prin observaţie, dar în acel caz trebuia să fi fost vreo manifestare a răului şi a urmărilor lui pentru ca omul să observe. Aceasta implica permisiunea răului undeva, printre unele fiinţe; şi atunci de ce să nu fie printre oameni, pe pământ, precum ar putea fi printre alte fiinţe, din altă parte?

De ce să nu fie omul ilustraţia şi să-şi primească cunoştinţa prin experienţă practică? Aşa este: omul câştigă experienţă practică şi în acelaşi timp oferă o ilustraţie altora, fiind „o privelişte pentru îngeri”.

Adam avea deja o cunoştinţă despre rău prin informaţie, dar aceea a fost insuficientă pentru a-l împiedeca să încerce experimentul. Adam şi Eva Îl cunoşteau pe Dumnezeu ca pe Creatorul lor şi deci ca pe Cel care avea dreptul să-i controleze şi să-i conducă; iar Dumnezeu spusese despre pomul oprit: „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”. Prin urmare, ei aveau o cunoştinţă teoretică despre rău, deşi niciodată nu-i văzuseră sau nu-i experimentaseră efectele. În consecinţă, ei n-au apreciat autoritatea iubitoare a Creatorului lor şi legea Lui generoasă, nici pericolele de care în acest mod El Îşi propusese să-i apere. De aceea ei au cedat ispitei pe care Dumnezeu în mod înţelept a permis-o şi al cărei folos final fusese prevăzut de înţelepciunea Sa.

Puţini apreciază severitatea ispitei sub care au căzut primii noştri părinţi, şi dreptatea lui Dumnezeu în faptul că a dat o ((A123)) pedeapsă atât de aspră pentru ceea ce multora le pare o încălcare atât de uşoară; dar puţină reflecţie va clarifica totul. Scripturile relatează simplu cum femeia, mai slabă, a fost înşelată şi astfel a devenit călcătoare de lege. Experienţa şi cunoştinţa ei cu Dumnezeu erau încă mai limitate decât ale lui Adam, pentru că el a fost creat întâi; şi Dumnezeu îi comunicase direct cunoştinţa despre pedeapsa păcatului, înainte ca ea să fie creată, în timp ce Eva probabil a primit informaţia de la Adam. Când a gustat din fruct, punându-şi încrederea în denaturarea înşelătoare a lui Satan, evident ea nu şi-a dat seama de măsura încălcării, deşi probabil ea a avut îndoieli şi uşoare temeri că nu era totul în regulă. Dar, deşi înşelată, Pavel spune că ea a fost călcătoare de lege — deşi nu atât de vinovată ca şi când ar fi păcătuit împotriva unei lumini mai mari.

Adam, ni se spune, spre deosebire de Eva, n-a fost înşelat (1 Timotei 2:14), deci el trebuie să fi păcătuit cu o înţelegere mai deplină a păcatului şi a pedepsei corespunzătoare, ştiind cu siguranţă că va trebui să moară. Putem vedea cu uşurinţă care a fost ispita care l-a împins astfel să-şi atragă cu nesocotinţă pedeapsa pronunţată. Având în vedere că ei erau fiinţe perfecte, în asemănarea mintală şi morală a Creatorului lor, elementul asemenea lui Dumnezeu, iubirea, era manifestat cu proeminenţă marcată de către bărbatul perfect faţă de iubita lui tovarăşă, femeia perfectă. Dându-şi seama de păcat şi temându-se de moartea Evei, şi astfel de pierderea lui (şi aceasta fără speranţa redobândirii ei, deoarece nu se dăduse nici o astfel de speranţă), Adam, în disperare, cu nesocotinţă a hotărât să nu trăiască fără ea. Socotindu-şi propria viaţă nefericită şi fără valoare dacă era lipsit de tovărăşia ei, el a participat cu voia la fapta ei de neascultare, pentru a avea parte de pedeapsa cu moartea care probabil presupunea că era asupra ei. Amândoi „au păcătuit”, după cum arată apostolul (Romani 5:14; 1 Timotei 2:14). Însă Adam şi Eva erau unul, nu „doi”; deci Eva a ((A124)) împărtăşit sentinţa pe care purtarea ei a ajutat-o să vină asupra lui Adam. Romani 5:12, 17-19.

Dumnezeu a prevăzut nu numai că dându-i omului libertatea de alegere, datorită lipsei de apreciere deplină a păcatului şi a urmărilor lui el îl va accepta, dar a văzut şi că, cunoscându-l, îl va alege în continuare, pentru că acea cunoştinţă îi va strica într-atât natura morală, încât răul îi va deveni treptat mai plăcut şi mai de dorit decât binele. Totuşi, Dumnezeu a hotărât să permită răul, pentru că, având remediul pregătit pentru eliberarea omului de urmările lui, El a văzut că, drept rezultat, îl va conduce prin experienţă la o apreciere deplină a păcătoşeniei „peste măsură a păcatului” şi în contrast cu el a strălucirii fără egal a virtuţii — învăţându-l astfel cu atât mai mult să iubească şi să onoreze pe Creatorul său, care este izvorul şi fântâna întregii bunătăţi, şi veşnic să evite ceea ce i-a adus atât de multă suferinţă şi nefericire. Aşadar, rezultatul final va fi o mai mare iubire pentru Dumnezeu şi o mai mare ură pentru tot ceea ce este opus voinţei Lui, şi ca urmare stabilirea fermă în dreptate veşnică a tuturor celor care vor profita de lecţia pe care Dumnezeu o dă acum prin permisiunea păcatului şi a relelor legate de el. Totuşi, să se remarce marea deosebire între faptul incontestabil că Dumnezeu a permis păcatul, şi eroarea gravă a unora care-L acuză pe Dumnezeu că este autorul şi instigatorul păcatului. Acestă vedere din urmă este şi blasfematoare şi contradictorie cu faptele prezentate în Scripturi. Cei care cad în această eroare, în general o fac în încercarea de a găsi un alt plan de mântuire decât cel pe care Dumnezeu l-a asigurat prin jertfa lui Cristos ca preţul nostru de răscumpărare. Dacă ei reuşesc să se convingă pe ei înşişi şi pe alţii că Dumnezeu este responsabil de tot păcatul, răutatea şi nelegiuirea*, şi că omul ca unealtă nevinovată în mâinile Lui a fost forţat să păcătuiască, atunci ei lasă drum liber ((A125)) teoriei că n-a fost necesară o jertfă pentru păcatele noastre şi nici milă, sub nici o formă, ci, simplu, numai DREPTATE. De asemenea, ei pun astfel o temelie unei alte părţi a teoriei lor false, adică universalismul, pretinzând că, după cum Dumnezeu a cauzat tot păcatul, răutatea şi nelegiuirea la toţi, El va cauza şi eliberarea întregii omeniri din păcat şi moarte. Şi raţionând că Dumnezeu a voit şi a cauzat păcatul şi că nimeni nu I s-a putut împotrivi, tot aşa, ei pretind că atunci când El va voi dreptatea, toţi vor fi tot aşa de neputincioşi în a I se opune. Dar în toate aceste raţionamente, cea mai nobilă calitate a omului, libertatea de voinţă sau de alegere, cea mai remarcabilă trăsătură a asemănării lui cu Creatorul său este în întregime lăsată la o parte şi omul este teoretic degradat la o simplă maşină care acţionează numai când este pusă în acţiune. Dacă acesta ar fi cazul, omul, în loc să fie domnul pământului, ar fi inferior chiar şi insectelor, deoarece fără îndoială că ele au voinţă sau putere de alegere. Chiar şi ((A126)) micii furnici i s-a dat putere de voinţă, căreia omul, prin puterea lui mai mare, i se poate opune şi-i poate pune piedici, dar pe care n-o poate nimici.

*Pentru a susţine această teorie sunt folosite două texte din Scriptură (Isaia 45:7 şi Amos 3:6), dar ambele printr-o interpretare greşită a cuvântuluirău. Păcatul este întotdeauna un rău, dar un rău nu este întotdeauna un păcat. Un cutremur de pământ, un mare incendiu, o inundaţie sau o molimă ar fi o calamitate, un rău; dar nici unul dintre acestea n-ar fi păcate. Cuvântul rău, în textele citate, înseamnă calamităţi. Acelaşi cuvânt ebraic este tradus nenorocire în Psalmul 34:19; 107:39; Ieremia 48:16; Plângerile lui Ieremia 1:21; Zaharia 1:15. Este tradus necaz în Psalmul 27:5; 41:1; 88:3; 107:26; Ieremia 51:2. Este tradus răutate în Psalmul 141:5, stare nenorocită în Neemia 2:17; 1 Samuel 10:19; Psalmul 10:6; 94:13; Eclesiastul 7:14. Aceleaşi cuvinte sunt traduse în multe alte locuri: rău, vatămare, durere, rană, suferinţă, necaz, tristeţe.

În Isaia 45:7 şi Amos 3:6, Domnul îi aminteşte lui Israel despre legământul făcut cu ei ca naţiune — dacă se vor supune legilor Lui, îi va binecuvânta şi îi va apăra de nenorocirile comune lumii în general; dar dacă-L vor părăsi, El va aduce peste ei nenorociri (rele) ca pedepse. Vezi Deuteronomul 28:1-14, 15-32; Leviticul 26:14-16; Iosua 23:6-11, 12-16.

Totuşi, când nenorocirile veneau peste ei, erau înclinaţi să le considere accidente, nu pedepse. Deci, Dumnezeu i-a înştiinţat prin profeţi, amintindu-le de legământul lor şi spunându-le că acele calamităţi erau de la El şi cu voinţa Lui, pentru corectarea lor. Este absurd să se folosească aceste texte pentru a dovedi că Dumnezeu este autorul păcatului, deoarece ele nu se referă deloc la păcat.

Este adevărat, Dumnezeu are puterea să oblige pe om fie la păcat, fie la dreptate, dar Cuvântul Lui declară că El n-are deloc un astfel de scop. El nu putea, în mod logic, să oblige pe om la păcat, pentru acelaşi motiv că „El nu Se poate tăgădui pe Sine Însuşi”. Un astfel de procedeu nu ar fi în concordanţă cu caracterul Său drept şi de aceea ar fi o imposibilitate. Şi El caută închinarea şi iubirea numai a celor care I se închină în spirit şi în adevăr. În acest scop El a dat omului libertate de voinţă precum are El şi doreşte ca omul să aleagă dreptatea. Permisiunea ca omul să aleagă pentru sine a dus la căderea lui de la legătura, favoarea şi binecuvântările divine, la moarte. Prin experienţa sa cu păcatul şi moartea, omul învaţă practic ceea ce i-a oferit Dumnezeu teoretic, fără ca el să aibă experienţa păcatului şi a urmărilor lui. Faptul că Dumnezeu a ştiut mai dinainte ce va face omul nu este folosit împotriva acestuia, ca o scuză că l-a degradat la o simplă fiinţă-maşină; dimpotrivă, este folosit în favoarea omului, deoarece Dumnezeu, prevăzând calea pe care va apuca omul dacă era lăsat liber să aleagă pentru sine, nu l-a împiedicat să guste experimental păcatul şi urmările lui amare, ci a început imediat să Se îngrijească de un mijloc pentru recuperarea lui din prima încălcare a legii, asigurând un Răscumpărător, un mare Mântuitor, în stare să mântuiască cu desăvârşire pe toţi cei care se vor întoarce la Dumnezeu prin El. În acest scop — pentru ca omul să poată avea o voinţă liberă şi totuşi să i se dea posibilitatea să profite de prima lui nereuşită, când şi-a folosit voinţa greşit, în neascultare de voinţa Domnului — Dumnezeu S-a îngrijit nu numai de o răscumpărare pentru toţi, dar şi ca o cunoştinţă a posibilităţii de împăcare cu Sine astfel oferite, să fie mărturisită la timpul cuvenit. 1 Timotei 2:3-6.

Severitatea pedepsei n-a fost o manifestare de ură şi răutate din partea lui Dumnezeu, ci a fost rezultatul final, ((A127)) necesar şi inevitabil al răului, pe care Dumnezeu a permis ca omul să-l vadă şi să-l simtă. Dumnezeu poate menţine viaţa atât cât vede potrivit, chiar şi împotriva puterii distructive a răului actual; dar ar fi tot atât de imposibil ca Dumnezeu să menţină veşnic o astfel de viaţă, cum este imposibil ca Dumnezeu să mintă. Adică, moral este imposibil. O astfel de viaţă ar putea deveni tot mai mult o sursă de nefericire pentru sine şi pentru alţii; de aceea, Dumnezeu este prea bun să menţină o existenţă aşa de nefolositoare şi dăunătoare pentru sine şi pentru alţii, şi, puterea Lui susţinătoare fiind retrasă, va urma nimicirea, rezultatul natural al răului. Viaţa este o favoare, un dar de la Dumnezeu, şi va fi continuată veşnic numai pentru cei supuşi.

Nici o nedreptate nu li s-a făcut urmaşilor lui Adam nedându-li-se prilejul unei încercări individuale. Iehova n-a fost în nici un sens obligat să ne aducă în existenţă; şi aducându-ne în fiinţă nici o lege de echitate sau dreptate nu-L obligă să ne perpetueze veşnic fiinţa, nici chiar să ne acorde o încercare sub făgăduinţa de viaţă veşnică dacă suntem supuşi. Să notăm bine acest punct. Viaţa prezentă, care de la leagăn până la mormânt nu este decât un proces de moarte, în ciuda tuturor relelor şi dezamăgirilor ei, este un dar, o favoare, chiar dacă n-ar exista nimic după aceea. Aşa o apreciază marea majoritate, excepţiile (sinuciderile) fiind comparativ puţine, iar aceştia, curţile noastre de justiţie în mod repetat au stabilit că sunt dezechilibraţi mintal, altfel nu s-ar înlătura pe ei înşişi în acest fel de la binecuvântările prezente. Pe lângă acestea, conduita omului perfect, Adam, ne arată care ar fi fost conduita copiilor lui în împrejurări similare.

Mulţi s-au deprins cu ideea eronată că Dumnezeu a pus neamul nostru omenesc la încercare de viaţă cu alternativa chinului veşnic, în timp ce la nimic de felul acesta nu se face nici măcar aluzie în pedeapsă. Favoarea sau binecuvântarea lui Dumnezeu pentru copiii Săi supuşi este viaţa — viaţa continuă — fără durere, boală şi orice alt element de descompunere şi moarte. Lui Adam i-a fost dată această ((A128)) binecuvântare în măsură deplină, dar a fost avertizat că va fi lipsit de acest „dar” dacă nu va da ascultare lui Dumnezeu — „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”. El n-a ştiut nimic despre o viaţă în chin, ca pedeapsă pentru păcat. Viaţa veşnică nu este nicăieri făgăduită, nimănui, decât ascultătorilor. Viaţa este darul lui Dumnezeu, iar moartea, opusul vieţii, este pedeapsa pe care El o prescrie.

Chinul veşnic nu este sugerat nicăieri în scripturile Vechiului Testament, şi numai câteva declaraţii din Noul Testament pot fi în aşa fel răstălmăcite încât să apară că învaţă acest lucru; iar acestea se găsesc fie printre simbolismele Apocalipsei, fie printre pildele şi cuvintele tainice ale Domnului nostru, care n-au fost înţelese de către poporul care le-a auzit (Luca 8:10) şi care par să fie doar puţin mai bine înţelese astăzi*. „Plata păcatului este moartea” (Romani 6:23). „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri.” Ezechiel 18:4.

*Vezi broşura „Ce spun Scripturile despre iad?”

Mulţi au presupus că Dumnezeu este nedrept permiţând ca urmaşii lui Adam să aibă parte de condamnarea lui, în loc să acorde fiecăruia o încercare şi o şansă de viaţă veşnică asemenea celei de care s-a bucurat Adam. Dar ce ar spune aceştia dacă se va arăta acum că posibilitatea şi încercarea de viaţă a lumii va fi mult mai favorabilă decât a fost a lui Adam, şi aceasta pentru că Dumnezeu a adoptat acest plan de a permite rasei lui Adam să aibă parte de pedeapsa lui pe o cale naturală? Noi credem că acesta este cazul şi ne vom strădui să-l clarificăm.

Dumnezeu ne asigură că după cum condamnarea a trecut asupra tuturor în Adam, tot aşa, El a făcut aranjamente pentru un nou cap, tată sau dătător de viaţă pentru omenire, în care toţi pot fi transferaţi prin credinţă şi supunere, şi că, după cum în Adam toţi au împărtăşit blestemul morţii, tot aşa în Cristos toţi vor împărtăşi binecuvântarea restabilirii; Biserica fiind o excepţie (Romani 5:12, 18, 19). Astfel văzute ((A129)) lucrurile, moartea lui Isus, cel fără pată, cel fără păcat, a fost o rezolvare completă a păcatului lui Adam în faţa lui Dumnezeu. După cum un om a păcătuit şi în el toţi i-au împărtăşit blestemul, pedeapsa, tot aşa Isus, plătind pedeapsa acelui singur păcătos, a cumpărat nu numai pe Adam, ci şi pe toţi urmaşii lui — pe toţi oamenii — care prin ereditate i-au împărtăşit slăbiciunile, păcatele şi pedeapsa acestora — moartea. Domnul nostru, „Omul Hristos Isus”, personal fără pată, aprobat, şi în El cu o sămânţă sau rasă perfectă, nenăscută, la fel neatinsă de păcat, Şi-a dat toată viaţa şi dreptul uman ca preţ de răscumpărare deplin pentru Adam şi rasa sau sămânţa care era în el când a fost condamnat.

După ce a cumpărat complet viaţa lui Adam şi a rasei sale, Cristos Se oferă să adopte ca sămânţă a Sa, copii ai Săi, pe toţi din rasa lui Adam care vor accepta condiţiile Noului Său Legământ şi astfel prin credinţă şi supunere vor intra în familia lui Dumnezeu şi vor primi viaţă veşnică. Astfel Răscumpărătorul „va vedea o sămânţă de urmaşi

[toţi din sămânţa lui Adam care vor accepta adopţia, în condiţiile Lui], va trăi multe zile” [învierea pe un plan mai înalt decât cel uman fiindu-I acordată de către Tatăl ca răsplată pentru supunerea Lui], şi totul în modul cel mai greu de crezut — prin sacrificiul vieţii şi posterităţii. Şi astfel este scris: „Şi după cum în Adam toţi mor, tot aşa, în Hristos, toţi vor fi făcuţi vii”. 1 Corinteni 15:22.
Prejudiciul care ni s-a adus prin căderea lui Adam (noi n-am suferit nici o nedreptate) va fi, prin favoarea lui Dumnezeu, mai mult decât compensat cu favoarea prin Cristos; şi toţi, mai devreme sau mai târziu („la timpul cuvenit” al lui Dumnezeu), vor avea posibilitatea deplină să fie restabiliţi la aceeaşi stare de care s-a bucurat Adam înainte de a păcătui. Cei care nu primesc o cunoştinţă deplină şi, prin credinţă, o posesiune a acestei favori a lui Dumnezeu în prezent (şi aceştia sunt marea majoritate, incluzând copiii şi păgânii), cu siguranţă vor avea aceste privilegii în veacul viitor sau în „lumea viitoare”, dispensaţia sau veacul care ((A130)) urmează celui prezent. În acest scop, „toţi cei din morminte . . . vor ieşi afară din ele”. Pe măsură ce fiecare (fie în veacul acesta, fie în cel următor) devine pe deplin conştient de preţul de răscumpărare dat de Domnul nostru Isus şi de privilegiile care-i urmează, este considerat ca fiind în încercare, aşa cum a fost Adam; şi supunerea aduce viaţă veşnică, iar nesupunerea moarte veşnică — „a doua moarte”. Totuşi, supunere perfectă fără capacitate perfectă de a o da, nu se cere de la nimeni. Sub Legământul de Har, membrii Bisericii în timpul Veacului Evanghelic au avut dreptatea lui Cristos atribuită lor prin credinţă, ca să le completeze deficienţele inevitabile provenite din slăbiciunile trupului. Harul divin va opera de asemenea pentru „oricine vrea” din lume în timpul Veacului Milenar. Nu se va aştepta perfecţiune morală absolută numai când se va ajunge la perfecţiune fizică (ceea ce va fi privilegiul tuturor înainte de încheierea Veacului Milenar). Acea nouă încercare, rezultat al răscumpărării şi al Noului Legământ, va diferi de încercarea din Eden prin aceea că faptele fiecăruia vor afecta numai propriul viitor.

Dar oare aceasta nu va da unora din omenire o a doua şansă de a câştiga viaţă veşnică? Răspundem: Prima şansă de viaţă veşnică a fost pierdută pentru sine şi pentru toţi urmaşii săi, care „erau încă în coapsele lui”, prin neascultarea tatălui Adam. Sub încercarea aceea originară „a venit condamnarea peste toţi oamenii”, iar planul lui Dumnezeu era ca prin jertfa de răscumpărare a lui Cristos, lui Adam şi tuturor celor care au pierdut viaţa prin eşecul lui, după ce au gustat din răutatea excesivă a păcatului şi au simţit greutatea pedepsei păcatului, să li se dea posibilitatea să se întoarcă la Dumnezeu prin credinţă în Răscumpărătorul. Dacă cineva vrea să o numească pe aceasta „a doua şansă”, să o facă: cu siguranţă ea trebuie să fie a doua şansă a lui Adam, şi, într-un sens cel puţin, este la fel pentru toată rasa răscumpărată, dar va fi prima posibilitate individuală a urmaşilor lui, care, atunci când s-au născut, erau deja sub condamnarea la moarte. S-o numim cum ne place, faptele sunt aceleaşi; adică, ((A131))toţi au fost condamnaţi la moarte din cauza neascultării lui Adam şi toţi se vor bucura (în Veacul Milenar) de o posibilitate deplină de a câştiga viaţă veşnică sub condiţiile favorabile ale Noului Legământ. Aceasta, după cum au anunţat îngerii, este „vestea bună, care va fi o mare bucurie pentru tot poporul”. Şi, cum a declarat apostolul, acest har al lui Dumnezeu — că Domnul nostru Isus „S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi — trebuie să fie „mărturisit” tuturor „la timpul cuvenit” (Romani 5:17-19; 1 Timotei 2:4-6). Oamenii, nu Dumnezeu, au limitat la Veacul Evanghelic această şansă sau posibilitate de a ajunge la viaţă. Dumnezeu, dimpotrivă, ne spune că Veacul Evanghelic este numai pentru alegerea Bisericii, a preoţimii împărăteşti prin care, în timpul unui veac următor, toţi ceilalţi vor fi aduşi la o cunoştinţă corectă a adevărului şi li se va acorda posibilitatea deplină să-şi câştige viaţa veşnică sub Noul Legământ.

Dar ce avantaj există în metoda urmată? De ce nu li se dă tuturor oamenilor o şansă individuală de viaţă acum, imediat, fără procesul lung al încercării şi condamnării lui Adam, fără împărtăşirea de către urmaşii lui în condamnarea lui, fără răscumpărarea tuturor prin jertfa lui Cristos şi fără noua ofertă de viaţă veşnică făcută tuturor în condiţiile Noului Legământ? Dacă răul trebuie să fie permis datorită liberului arbitru al omului, de ce nimicirea lui se realizează printr-o metodă atât de deosebită şi ocolită? De ce se permite să intervină atâta suferinţă, şi să vină peste mulţi care în cele din urmă vor primi darul vieţii ca şi copii supuşi ai lui Dumnezeu?

O! Acesta este punctul pe care se centrează interesul în acest subiect. Dacă Dumnezeu ar fi orânduit altfel propagarea speciei noastre, aşa încât copiii să nu aibă parte de urmările păcatelor părinteşti — slăbiciuni mintale, morale şi fizice — şi dacă Creatorul ar fi aranjat aşa încât toţi să aibă o stare edenică favorabilă pentru încercarea lor şi numai călcătorii de lege să fie condamnaţi şi „înlăturaţi”, câţi am putea presupune că s-ar găsi vrednici şi câţi nevrednici de viaţă, sub toate acele condiţii favorabile?

((A132))

Dacă s-ar lua ca şi criteriu singurul caz al lui Adam (şi el desigur a fost în toate privinţele un model de umanitate perfectă), concluzia ar fi că nici unul n-ar fi fost găsit perfect ascultător şi vrednic, fiindcă nici unul n-ar fi posedat acea cunoştinţă clară de Dumnezeu şi experienţa cu El care să dezvolte încredere deplină în legile Lui, dincolo de judecata lor personală. Suntem asiguraţi că ceea ce I-a permis lui Cristos să Se încreadă şi să Se supună fără rezerve a fost cunoştinţa Lui despre Tatăl (Isaia 53:11). Dar să presupunem că un sfert ar fi câştigat viaţa; sau chiar mai mult, să presupunem că o jumătate ar fi fost găsiţi vrednici şi că cealaltă jumătate ar fi suferit plata păcatului — moartea. Ce se întâmpla? Să presupunem că cealaltă jumătate, cei ascultători, nici n-ar fi avut experienţa cu păcatul, nici nu l-ar fi văzut: nu puteau ei să simtă veşnic o curiozitate pentru lucrurile interzise, curiozitate stăpânită numai de teama de Dumnezeu şi de pedeapsă? Serviciul lor n-ar putea fi atât de sincer ca şi când ar cunoaşte binele şi răul, şi, prin urmare, ar avea o apreciere deplină a scopurilor binevoitoare ale Creatorului, care a făcut legile ce guvernează atât propria Sa conduită, cât şi cea a creaturilor Sale.

Apoi, de asemenea, să considerăm jumătatea care ar fi mers în moarte ca rezultat al propriului lor păcat voit. Ei ar fi înlăturaţi veşnic din viaţă şi singura lor speranţă ar fi ca Dumnezeu din iubire să-Şi amintească de ei ca şi creaturi ale Sale, lucrarea mâinilor Sale, şi să le dea o altă încercare. Dar de ce să facă aşa? Singurul motiv ar fi speranţa că dacă ar fi treziţi şi încercaţi din nou, unii din ei, datorită experienţei lor mai mari, ar putea alege ascultarea şi ar trăi.

Dar, chiar dacă un astfel de plan ar avea rezultate tot atât de bune ca şi cel pe care l-a adoptat Dumnezeu, ar exista obiecţii serioase la el.

Cu cât este mai conform cu înţelepciunea lui Dumnezeu să se restrângă păcatul în anumite limite, aşa cum face planul Lui. Cu cât este mai bine, ceea ce chiar minţile noastre care au putere limitată pot discerne, să nu avem decât o lege perfectă ((A133)) şi imparţială, care declară că plata păcatului voit este moartea — nimicirea — înlăturarea de la viaţă. Dumnezeu limitează astfel răul pe care-l permite, prevăzând ca domnia Milenară a lui Cristos să îndeplinească stingerea completă a răului şi a răufăcătorilor cu voia şi să introducă o veşnicie de dreptate, bazată pe cunoştinţă deplină şi supunere de bună voie a fiinţelor perfecte.

Dar există alte două obiecţii la planul sugerat, de a încerca pe fiecare individ separat la început. În planul pe care Dumnezeu l-a adoptat a fost suficient un singur Răscumpărător, pentru că numai unul păcătuise şi numai unul fusese condamnat. (Ceilalţi i-au împărtăşit condamnarea.) Dar dacă prima încercare ar fi fost individuală şi dacă jumătate din rasă ar fi păcătuit şi ar fi fost individual condamnaţi, s-ar fi cerut sacrificiul unui răscumpărător pentru fiecare individ condamnat. O viaţă nepierdută putea răscumpăra o viaţă pierdută, nu mai mult. Omul cel perfect, „Omul Hristos Isus”, care îl răscumpără pe Adam cel căzut (şi pierderile noastre prin el), n-ar fi putut fi „o răscumpărare [un preţ corespunzător] pentru TOŢI” în nici o altă împrejurare decât în împrejurările planului pe care Dumnezeu l-a ales.

Dacă am presupune că numărul total al fiinţelor umane începând de la Adam este de o sută de miliarde şi că numai jumătate din aceştia au păcătuit, s-ar cere ca toţi cei cincizeci miliarde de oameni ascultători, perfecţi, să moară pentru a da o răscumpărare [un preţ corespunzător] pentru toţi cei cincizeci miliarde de călcători ai legii; şi astfel, şi prin acest plan moartea ar trece asupra tuturor. Şi un astfel de plan n-ar cere mai puţinăsuferinţă decât există astăzi.

Cealaltă obiecţie la un astfel de plan este că s-ar deranja grav planurile lui Dumnezeu referitoare la alegerea şi înălţarea la natură divină a unei „turme mici”, corpul lui Cristos, o companie al cărei Cap şi Domn este Isus. Dumnezeu n-ar fi putut, în mod drept, să poruncească celor cincizeci miliarde de fii ascultători să-şi dea drepturile, privilegiile şi ((A134)) vieţile ca răscumpărare pentru păcătoşi, deoarece sub propria Sa lege ascultarea lor ar fi câştigat dreptul la viaţă veşnică. Deci, dacă acelor oameni perfecţi li s-ar fi cerut să devină răscumpărători ai celor căzuţi, planul lui Dumnezeu ar fi, cum a fost cu Domnul Isus, să le pună în faţă vreo răsplată specială, aşa încât ei, pentru bucuria pusă în faţa lor, să poată îndura pedeapsa pentru fraţii lor. Şi dacă li s-ar fi dat aceeaşi răsplată care I-a fost dată Domnului nostru Isus, şi anume, să aibă parte de o nouă natură, cea divină, şi să fie mult înălţaţi, mai presus de îngeri, domnii şi puteri, şi mai presus de orice nume care se poate numi — alături de Iehova (Efeseni 1:20, 21), atunci ar fi fost un număr imens pe planul divin, ceea ce înţelepciunea lui Dumnezeu evident n-a aprobat. Mai mult, aceşti cincizeci de miliarde, în asemenea împrejurări, ar fi cu toţii la egalitate şi nici unul dintre ei mai mare sau cap, în timp ce planul pe care Dumnezeu l-a adoptatcere doar un Răscumpărător, unul mult înălţat, la natură divină, apoi o „turmă mică” dintre aceia pe care El i-a răscumpărat şi care „merg pe urmele Lui” de suferinţă şi negare de sine, ca să-I împărtăşească numele, onoarea, gloria şi natura, întocmai cum soţia are parte cu soţul.

Cei care pot aprecia această trăsătură a planului lui Dumnezeu, care, prin condamnarea tuturor într-un reprezentant, a deschis calea pentru răscumpărarea şi restabilirea tuturor printr-un Răscumpărător, vor găsi în ea soluţia multor nedumeriri. Ei vor vedea că osândirea tuturor într-unul a fost reversul unei nedreptăţi: a fost o mare favoare pentru toţi, dacă se ia în legătură cu planul lui Dumnezeu de a da îndreptăţire tuturor prin jertfa unuia. Răul va fi pe vecie stins când scopul lui Dumnezeu pentru permiterea lui va fi fost îndeplinit şi când beneficiile răscumpărării vor acoperi complet pedeapsa păcatului. Totuşi, este imposibil să se aprecieze corect această trăsătură a planului lui Dumnezeu fără o recunoaştere deplină a răutăţii păcatului şi a naturii pedepsei lui — moartea, a importanţei şi valorii preţului de răscumpărare dat de Domnul nostru Isus, şi a restabilirii((A135)) sigure şi complete a omului la condiţii favorabile, condiţii în care va avea loc o încercare deplină şi suficientă înainte de a fi declarat vrednic de răsplată (viaţă veşnică), sau de pedeapsă (moarte veşnică).

Având în vedere marele plan de răscumpărare şi „restabilirea tuturor lucrurilor” care urmează logic prin Cristos, putem vedea că prin permisiunea răului rezultă binecuvântări care, probabil, altfel nu puteau fi atât de deplin realizate.

Nu numai oamenii beneficiază pentru toată eternitatea de experienţa câştigată, şi îngerii prin observarea experienţelor omului, ci toţi sunt în continuare avantajaţi de o cunoaştere mai deplină a caracterului lui Dumnezeu aşa cum este manifestat în planul Lui. Când planul Lui va fi realizat în întregime, toţi vor putea vedea clar înţelepciunea, dreptatea, iubirea şi puterea Lui. Vor vedea dreptatea care n-a putut să violeze hotărârea divină şi nici să salveze rasa pe drept condamnată fără o anulare completă a pedepsei lor printr-un răscumpărător voluntar. Vor vedea iubirea care a pregătit acest sacrificiu nobil şi care a înălţat mult pe Răscumpărătorul, la dreapta lui Dumnezeu, dându-I putere şi autoritate prin care să restabilească la viaţă pe cei pe care-i cumpărase cu propriul Său sânge preţios. Vor vedea de asemenea puterea şi înţelepciunea care au putut să realizeze un destin glorios pentru creaturile Sale, şi să conducă toate influenţele împotrivitoare aşa încât să le facă, cu sau fără voia lor, agenţi pentru înaintarea şi realizarea finală a marilor Sale scopuri. Dacă răul n-ar fi fost permis şi astfel ţinut în stăpânire de către providenţa divină, nu putem vedea cum s-ar fi putut ajunge la aceste rezultate. Permisiunea răului pentru un timp printre oameni dă dovadă astfel de o înţelepciune clarvăzătoare, care a cuprins toate împrejurările care puteau surveni, a plănuit remediul şi a marcat rezultatul final prin puterea şi harul Său.

În timpul dispensaţiei Evanghelice, păcatul şi relele care-l însoţesc au fost folosite mai departe pentru ((A136)) disciplinarea şi pregătirea Bisericii. Dacă păcatul n-ar fi fost permis, sacrificiul Domnului nostru Isus şi al Bisericii Sale, a cărei răsplată este natura divină, ar fi fost imposibil.

Apare clar că în fond aceeaşi lege a lui Dumnezeu care este acum peste omenire, lege a cărei ascultare are ca răsplată viaţa, iar a cărei neascultare pedeapsa morţii, trebuie în cele din urmă să guverneze toate creaturile inteligente ale lui Dumnezeu; şi acea lege, după cum a definit-o Domnul nostru, este pe scurt cuprinsă într-un singur cuvânt — Iubire. „Să iubeşti pe DOMNUL Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu toată cugetarea ta; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Luca 10:27). În cele din urmă, când scopurile lui Dumnezeu vor fi fost împlinite, gloria caracterului divin se va arăta tuturor creaturilor inteligente şi toţi vor vedea că permisiunea temporară a răului a fost o trăsătură înţeleaptă în tactica divină. Acum, aceasta se poate vedea numai prin ochii credinţei, privind înainte prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu la cele spuse prin gura tuturor sfinţilor profeţi de la început lumii — restabilirea tuturor lucrurilor.

marți, 4 iunie 2019

Întoarcerea Domnului nostru — obiectivul ei, restabilirea tuturor lucrurilor


Întoarcerea Domnului nostru — obiectivul ei, restabilirea tuturor lucrurilor

„. . . Şi să trimită pe Cel care a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească până la timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime.” Faptele 3:20, 21.
Presupunem că toţi cei familiari cu Scripturile admit şi cred că Domnul nostru a intenţionat ca ucenicii Lui să înţeleagă că El va veni din nou pentru un anumit scop, într-un anumit fel şi la un anumit timp. Este adevărat, Isus a spus: „Şi iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:20), şi prin Spiritul şi Cuvântul Său El a fost tot timpul cu Biserica îndrumând, conducând, mângâind şi susţinând pe sfinţii Săi, şi încurajându-i în mijlocul tuturor necazurilor. Dar deşi Biserica a fost în mod fericit conştientă de cunoştinţa Domnului despre toate căile ei, de grija şi de iubirea Lui constantă, totuşi ea tânjeşte după făgăduita Lui întoarcere personală; deoarece, când a spus, „Şi dacă Mă voi duce . . . voi veni din nou” (Ioan 14:3), desigur că El S-a referit la o a doua venire personală.
Unii cred că S-a referit la coborârea Spiritului sfânt la Cincizecime; alţii, la nimicirea Ierusalimului etc.; dar aceştia, evident, trec cu vederea faptul că în ultima carte a Bibliei, scrisă cu vreo şaizeci de ani după Cincizecime şi cu douăzeci şi şase de ani după nimicirea Ierusalimului, Cel care a fost mort şi este viu vorbeşte despre acest eveniment ca fiind încă în viitor, spunând: „Iată, Eu vin curând şi răsplata Mea este cu Mine”. Şi Ioan, inspirat, răspunde: „Amin! Vino, Doamne Isuse!” Apocalipsa 22:12, 20.
Mulţi cred că atunci când păcătoşii se convertesc, ei formează o parte a venirii lui Cristos şi că El va continua să vină aşa până când toată lumea va fi convertită. Atunci, spun ei, El va fi complet venit.
Evident, aceştia uită mărturia Scripturii despre acest subiect, care declară contrariul aşteptărilor lor: că la a doua venire a Domnului nostru lumea va fi departe de a fi convertită la Dumnezeu; că „în zilele din urmă vor fi timpuri grele, căci oamenii vor fi . . . iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu” (2 Timotei 3:1-4); că „oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău, ducând în rătăcire pe alţii şi fiind duşi şi ei în rătăcire” (versetul 13). Ei uită avertizarea specială a Învăţătorului către turma Sa mică: „Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva . . . ziua aceea să vină pestevoi fără veste. Căci ea va veni ca o cursăpeste toţi cei
[care nu sunt atenţi] care locuiesc pe toată faţa pământului” (Luca 21:34, 35). Putem fi iarăşi asiguraţi că atunci când se spune: „Toate seminţiile pământului vor plânge din pricina Lui”, când Îl vor vedea venind (Apocalipsa 1:7), nu se face nici o referire la convertirea păcătoşilor. Plâng toţi oamenii din pricina convertirii păcătoşilor? Dimpotrivă, dacă acest pasaj se referă, cum aproape toţi admit, la prezenţa lui Cristos pe pământ, atunci el învaţă că nimeni de pe pământ nu va iubi apariţia Lui, aşa cum desigur ar face-o dacă toţi ar fi convertiţi.
Unii aşteaptă o venire şi o prezenţă reală a Domnului, dar plasează timpul evenimentului departe, pretinzând că  prin eforturile Bisericii în starea ei prezentă lumea trebuie să fie convertită şi astfel să fie introdus Veacul Milenar. Ei pretind că atunci când lumea va fi convertită, Satan legat şi cunoştinţa de Domnul va umple întreg pământul, şi când neamurile nu vor mai învăţa războiul, atunci lucrarea Bisericii în starea ei prezentă va fi terminată; şi că atunci când ea va fi realizat această sarcină mare şi grea, Domnul va veni să lichideze afacerile pământeşti, să răsplătească pe credincioşi şi să condamne pe păcătoşi.
Unele scripturi luate izolat par să favorizeze această vedere; dar când Cuvântul şi planul lui Dumnezeu sunt privite ca întreg se găseşte că toate acestea favorizează vederea opusă, şi anume, că Cristos vine înaintea convertirii lumii şi domneşte cu scopul de a o converti; că Biserica este acum în încercare, şi că răsplata promisă biruitorilor este că, după ce vor fi glorificaţi, vor avea parte cu Domnul Isus în acea domnie, care este mijlocul desemnat de Dumnezeu pentru a binecuvânta lumea şi pentru a face aşa încât cunoştinţa de Domnul să ajungă la fiecare făptură. Astfel sunt făgăduinţele speciale ale Domnului: „Celui care va birui îi voi da să stea cu Mine pe scaunul Meu de domnie” (Apocalipsa 3:21) şi „Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani”. Apocalipsa 20:4.
Cei care pretind că Domnul nu va veni până după Mileniu se bazează în principal pe două texte, asupra cărora am vrea să atragem aici atenţia. Unul este: „Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi predicată în toată lumea ca o mărturie pentru toate popoarele. Şi atunci va veni sfârşitul” (Matei 24:14). Ei pretind că textul acesta face referire la convertirea lumii înainte de sfârşitul Veacului Evanghelic. Dar mărturia pentru lume nu implică convertirea lumii. Textul nu spune nimic despre cum va fi primită mărturia. Această mărturie s-a făcut deja. În 1861 rapoartele Societăţilor de Biblie au arătat că Evanghelia a fost publicată în fiecare limbă de pe pământ, deşi nu toate milioanele de oameni de pe pământ au primit-o. Nu, nici jumătate din cei un miliard şase sute de milioane în viaţă n-au auzit vreodată de numele lui Isus. Şi totuşi condiţia textului este împlinită: Evanghelia a fost propovăduită în toată lumea ca mărturie — fiecărei naţiuni.
Apostolul (Faptele 15:14) spune că obiectivul principal al Evangheliei în veacul prezent este „să ia dintre neamuri un popor” pentru numele lui Cristos — Biserica învingătoare, care, la a doua venire a Lui se va uni cu El şi-I va primi numele. Mărturia pentru lume în timpul acestui veac este un obiectiv secundar.
Celălalt text este: „Stai la dreapta Mea până voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale” (Psalmul 110:1). Ideea vagă, nedefinită cu privire la acest text pare să fie că Cristos stă pe un tron material undeva în ceruri până când lucrarea de supunere a tuturor lucrurilor se realizează pentru El prin Biserică şi că atunci El vine să domnească. Aceasta este o concepţie greşită. Tronul lui Dumnezeu la care se face referire aici nu este unul material, ci se referă la autoritatea şi stăpânirea Lui supremă; şi Domnul Isus a fost înălţat pentru a avea o parte în acea stăpânire. Pavel declară: „Dumnezeu L-a înălţat foarte sus [pe Isus] şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume”. I-a dat autoritate mai presus de oricare alta, alături de Tatăl. Dacă Cristos stă pe un tron material până când vrăjmaşii sunt puşi aşternut picioarelor [supuşi toţi], atunci desigur că El nu poate veni până când toate lucrurile Îi sunt supuse. Dar dacă „dreapta” din acest text nu se referă la un loc şi la un scaun fix, ci, după cum pretindem noi, la putere, autoritate, stăpânire, rezultă că textul pe care-l avem în analiză nu vine în conflict în nici un fel cu alte Scripturi care învaţă că El vine „să-Şi supună toate” (Filipeni 3:21), în virtutea puterii cu care a fost învestit. Pentru a ilustra: Când spunem că împăratul Wilhelm este pe tronul Germaniei, nu ne referim la scaunul regal pe care de fapt îl ocupă rar. Când spunem că este pe tron, vrem să spunem că el conduce Germania. Partea dreaptă înseamnă locul cel mai important, poziţia de excelenţă sau favoare, lângă  conducătorul principal. Astfel prinţul Bismark a fost înălţat sau aşezat la dreapta puterii de către împăratul Germaniei; şi Iosif a fost la dreapta lui faraon în împărăţia Egiptului — nu literal, ci după obişnuita figură de stil. Cuvintele lui Isus către Caiafa sunt în acord cu acest gând: „De acum încolo veţi vedea pe Fiul Omului stând la dreapta puterii şi venind pe norii cerului” (Matei 26:64). Venind, El va fi la dreapta şi va rămâne la dreapta în timpul Veacului Milenar şi pentru totdeauna.
O examinare în continuare a planurilor revelate ale lui Dumnezeu va da o vedere mai largă asupra obiectivului atât al primei veniri, cât şi al celei de-a doua; şi trebuie să ne amintim că ambele evenimente sunt legate ca părţi ale aceluiaşi plan. Lucrarea specifică primei veniri a fost sărăscumpere pe oameni, iar a celei de-a doua este să restabilească, să binecuvânteze şi să elibereze pe cei răscumpăraţi. După ce Şi-a dat viaţa ca preţ de răscumpărare pentru toţi, Mântuitorul nostru S-a înălţat să prezinte Tatălui acea jertfă, făcând astfel împăcare pentru nelegiuirea omului. El întârzie şi permite „stăpânitorului lumii acesteia” să continue domnia răului până după alegerea „miresei, soţia Mielului”, care, pentru a fi socotităvrednică de aşa onoare, trebuie să învingă influenţele lumii rele din prezent. Atunci va fi timpul să înceapă lucrarea de acordare lumii a marilor binecuvântări asigurate prin sacrificiul Său, şi El va ieşi să binecuvânteze toate familiile pământului.
Adevărat, restabilirea şi binecuvântarea ar fi putut începe imediat, când preţul de răscumpărare a fost plătit de către Răscumpărătorul, şi atunci venirea lui Mesia ar fi fost doar un singur eveniment, domnia şi binecuvântarea începând imediat, aşa cum au aşteptat apostolii la început (Faptele 1:6). Dar Dumnezeu avea în vedere „ceva mai bun pentru noi” — Biserica Creştină (Evrei 11:40); deci, în interesul nostru domnia lui Cristos este separată de suferinţele Capului prin aceste nouăsprezece secole. Această perioadă dintre prima şi a doua venire, dintre răscumpărarea pentru toţi şi binecuvântarea tuturor, este pentru încercarea şi alegerea Bisericii, care este corpul lui Cristos; altfel ar fi fost numai acea singură venire, iar lucrarea care se va face în perioada celei de-a doua prezenţe a Lui, în Mileniu, ar fi urmat după învierea lui Isus. Sau, în loc să spunem că lucrarea celei de-a doua veniri ar fi urmat imediat după lucrarea primei veniri, să spunem mai bine că dacă Iehova n-ar fi intenţionat alegerea „turmei mici”, „trupul lui Hristos”, prima venire n-ar fi avut loc atunci când a avut, ci ar fi survenit la vremea celei de-a doua veniri, şi ar fi existat numai acea singură venire. Pentru că Dumnezeu, evident, a menit permisiunea răului pentru şase mii de ani, precum şi curăţarea şi restabilirea tuturor să se realizeze în timpul celei de a şaptea mie de ani.
Astfel văzută, venirea lui Isus ca jertfă şi răscumpărare pentru păcătoşi a fost tocmai cu destul timp înainte de binecuvântare şi restabilire, pentru a permite alegerea „turmei mici” de „împreună moştenitori” cu Cristos. Acest fapt explică pentru unii aparenta întârziere din partea lui Dumnezeu în acordarea binecuvântărilor promise şi asigurate prin răscumpărare. Binecuvântările vor veni la timpul cuvenit, cum au fost plănuite la început, deşi, pentru un scop glorios, preţul a fost dat cu mai mult timp înainte decât s-ar fi aşteptat oamenii.
Apostolul ne informează că Isus — „pe care cerul trebuie să-L primească până la timpurile restabilirii tuturor lucrurilor” etc. (Faptele 3:21) — a fost absent de pe pământ — a fost în ceruri — tot timpul care s-a scurs de la înălţarea Sa şi până la începutul vremurilor de restabilire sau al Veacului Milenar. Deoarece Scripturile astfel ne învaţă că obiectivul celei de-a doua veniri a Domnului nostru este restabilirea tuturor lucrurilor şi că la vremea venirii Sale neamurile sunt atât de departe de a fi convertite încât sunt mânioase (Apocalipsa 11:18) şi în opoziţie, trebuie să se admită fie că Biserica nu va reuşi să-şi realizeze misiunea şi că planul lui Dumnezeu va fi astfel zădărnicit, fie altfel, după cum noi pretindem şi am arătat, că de la Biserică nu s-a aşteptat convertirea lumii în veacul prezent, ci misiunea ei a fost să propovăduiască Evanghelia în toată lumea ca mărturie şi să se pregătească pe sine sub conducerea divină pentru marea ei lucrare viitoare. Dumnezeu nu Şi-a epuizat în nici un caz puterea pentru convertirea lumii. Nu, şi chiar mai mult, El nici măcar n-a încercat convertirea lumii.
Aceasta poate părea pentru unii o declaraţie stranie, dar să reflecteze aceştia că dacă Dumnezeu a încercat o astfel de lucrare, evident a eşuat, deoarece, aşa cum am văzut, numai o mică fracţiune din miliardele de pe pământ au auzit vreodată şi au înţeles despre singurul nume prin care trebuie să fie mântuiţi. Noi am declarat cu tărie numai vederile şi învăţăturile unora dintre sectele de frunte — baptişti, presbiterieni şi alţii — anume, că Dumnezeu alege sau selecţionează din lume o „turmă mică”, o Biserică. Ei cred că Dumnezeu nu va face mai mult decât să aleagă această Biserică, pe când noi găsim că Scripturile învaţă un pas mai departe în planul divin — o RESTABILIRE pentru lume, care va fi realizată prin Biserica aleasă când ea va fi completă şi glorificată. „Turma mică”, învingătorii, sunt numai corpul „Seminţei”, în care sau prin care vor fi binecuvântate toate familiile pământului.
Cei care pretind că Iehova încearcă de şase mii de ani să convertească lumea, nereuşind tot timpul, trebuie să găsească asemenea vederi greu de împăcat cu asigurarea Bibliei că toate scopurile lui Dumnezeu vor fi realizate şi că Cuvântul Lui nu se va întoarce la El fără rod, ci va prospera încele pentru care a fost trimis (Isaia 55:11). Faptul că lumea încă n-a fost convertită şi cunoştinţa de Domnul încă n-a umplut pământul este o dovadă că încă n-a fost trimis pentru această misiune. Aceasta ne aduce la cele două linii de gândire care de secole au despărţit pe creştini, şi anume, Alegerea şi Harul Liber. Faptul că ambele aceste doctrine, în ciuda opoziţiei lor aparente, au suport scriptural, nu va fi negat de nici unul care studiază Biblia. Acest fapt să ne ducă imediat la presupunerea că într-un fel ambele trebuie să fie adevărate; dar în nici un fel nu pot fi împăcate decât observând legea cerului, ordinea, şi „împărţind drept cuvântul adevărului” asupra acestui subiect. Această ordine, aşa cum este reprezentată în planul veacurilor, dacă este observată, ne va arăta clar că în timp ce în veacul prezent şi în veacurile trecute s-a desfăşurat o Alegere, pregătirea îndurătoare a lui Dumnezeu pentru lume în Veacul Milenar, spre a se deosebi, este numită Har Liber. Dacă se ţin minte trăsăturile distinctive ale epocilor şi dispensaţiilor schiţate într-un capitol anterior, şi dacă se examinează şi se stabileşte locul tuturor pasajelor legate de Alegere şi de Harul Liber, se va găsi că toate acelea care tratează despre Alegere se aplică la veacul prezent şi la veacurile trecute, în timp ce acelea care învaţă despre Harul Liber sunt deplin aplicabile la veacul viitor.
După cum învaţă Biblia însă, Alegerea nu este constrângerea arbitrară sau fatalismul pe care de obicei îl cred şi-l învaţă apărătorii lui, ci o selecţie după potrivirea şi adaptabilitatea la scopul pe care Dumnezeu îl are în vedere, în perioada desemnată pentru acel scop.
Doctrina Harului Liber, susţinută de arminianişti, este de asemenea o expunere a favorii abundente a lui Dumnezeu, mult mai măreaţă decât au învăţat vreodată cei mai serioşi apărători ai ei. Harul sau favoarea lui Dumnezeu în Cristos este întotdeauna liber, în sensul că este nemeritat; dar, de la căderea omului în păcat până în prezent, unele dintre favorurile lui Dumnezeu au fost restrânse la persoane, naţiuni şi clase speciale, în timp ce în veacul viitor toată lumea va fi invitată să se împărtăşească de favorurile oferite atunci, pe condiţiile aduse la cunoştinţa tuturor; şi oricine va vrea, va putea veni să bea gratuit din fântâna vieţii. Apocalipsa 22:17.
Aruncând o privire în urmă, remarcăm selecţia sau alegerea lui Avraam şi a unora dintre urmaşii lui ca şi canale prin care trebuia să vină Sămânţa făgăduită, binecuvântătorul tuturor familiilor pământului (Galateni 3:29). Remarcăm de asemenea alegerea lui Israel dintre toate neamurile, ca fiind acela în care Dumnezeu a ilustrat tipic cum va fi realizată marea lucrare pentru lume — eliberarea lor din Egipt, Canaanul lor, legămintele lor, legile lor, jertfele lor pentru păcate, pentru ştergerea vinei şi pentru stropirea poporului, iar preoţimea lor pentru împlinirea tuturor acestora fiind o miniatură şi o reprezentare tipică a preoţimii şi a sacrificiilor adevărate pentru purificarea omenirii. Dumnezeu vorbind poporului a spus: „Eu v-am ales numai pe voi dintre toate familiile pământului” (Amos 3:2). Numai acest popor a fost recunoscut până când a venit Cristos; da, şi după aceea, pentru că misiunea Lui a fost limitată la ei şi n-a permis ucenicilor Săi să meargă la alţii — spunând când i-a trimis: „Să nu mergeţi pe calea păgânilor şi să nu intraţi în vreo cetate a samaritenilor”. De ce aşa Doamne? Pentru că, explică El, „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel” (Matei 10:5, 6; 15:24). Tot timpul Şi l-a devotat lor, până la moarte, şi acolo a făcut prima Sa lucrare pentru omenire, prima manifestare a harului Său liber şi abundent în toate, care la „timpul potrivit” va fi cu adevărat o binecuvântare pentru toţi.
Acest dar, cel mai măreţ al lui Dumnezeu, n-a fost limitat la o naţiune sau clasă. N-a fost numai pentru Israel, ci pentru toată lumea, deoarece Isus Cristos, prin harul lui Dumnezeu, a gustat moartea pentru toţi. Evrei 2:9.
Şi acum, în Veacul Evanghelic, de asemenea este în vigoare un anumit fel de alegere. Unele părţi ale lumii sunt mai favorizate cu Evanghelia (care este liberă pentru toţi care o aud) decât altele. Aruncaţi o privire pe harta lumii şi vedeţi cât de mică este porţiunea luminată sau binecuvântată într-un grad apreciabil de Evanghelia lui Cristos. Comparaţi-vă pe voi înşivă, cu privilegiile şi cunoştinţa pe care o aveţi, cu milioanele din întunericul păgân de astăzi, care n-au auzit niciodată chemarea şi care, prin urmare, n-au fost chemaţi. Când compania chemată (să devină fii ai lui Dumnezeu, moştenitori ai lui Dumnezeu şi moştenitori împreună cu Isus Cristos Domnul nostru, care şi-au asigurat chemarea şi alegerea) va fi completă, atunci planul lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii va fi doar la început.
Numai când va fi aleasă, dezvoltată şi înălţată la putere, Sămânţa va zdrobi capul şarpelui. „Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satan sub picioarele voastre” (Romani 16:20; Geneza 3:15). Veacul Evanghelic pregăteşte pe fecioara curată, Biserica credincioasă, pentru Mirele care vine. Iar la sfârşitul veacului, când ea este „pregătită” (Apocalipsa 19:7), Mirele vine şi cele care sunt gata intră cu El la nuntă — al doilea Adam şi a doua Evă devin una, şi atunci începe lucrarea glorioasă de restabilire. În următoarea dispensaţie, cerurile noi şi pământul nou, Biserica nu va mai fi fecioara logodită, ci Mireasă; şi atunci „Duhul şi Mireasa zic: «Vino!» Şi cine aude să zică: «Vino!» Şi celui care îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată!” Apocalipsa 22:17.
Veacul Evanghelic, departe de a încheia misiunea Bisericii, este numai o pregătire necesară pentru marea lucrare viitoare. Pentru această binecuvântare viitoare promisă, toată creaţia suspină şi suferă împreună durerile naşterii până acum, aşteptând descoperirea fiilor lui Dumnezeu (Romani 8:22, 19). Şi este un fapt binecuvântat că Harul Liber este prevăzut în planul Tatălui nostru în cea mai deplină măsură, ca posibilitatea binecuvântată a  veacului viitor nu numai pentru cei vii, ci şi pentru cei morţi.
Unii, care pot vedea ceva din binecuvântările care-şi au timpul la a doua venire şi care apreciază într-o măsură faptul că Domnul vine să acorde marea binecuvântare cumpărată prin moartea Sa, nu reuşesc să vadă această din urmă problemă, anume, că aceia din morminte sunt tot atât de implicaţi în acea domnie glorioasă a lui Mesia ca şi aceia care la timpul respectiv nu vor fi complet în robia stricăciunii — moartea. Dar, după cum este de sigur că Isus a murit pentru toţi, tot atât de sigur este că toţi trebuie să aibă binecuvântările şi posibilităţile pe care El le-a cumpărat cu propriul Său sânge preţios. Deci, noi trebuie să aşteptăm în Veacul Milenar binecuvântări peste toţi cei din morminte, ca şi peste cei care nu sunt în morminte; şi în legătură cu aceasta vom găsi dovezi din belşug, uitându-ne mai departe în mărturia Domnului asupra acestui subiect. Datorită planului lui Dumnezeu de eliberare a lor, cei din morminte sunt numiţi „prizonieri ai speranţei”.
Se estimează că de la crearea lui Adam, în cei şase mii de ani, au trăit pe pământ aproximativ o sută patruzeci şi trei miliarde de fiinţe umane. Chiar cea mai largă estimare care s-ar putea face raţional ar fi că dintre aceştia mai puţin de un miliard au fost sfinţi ai lui Dumnezeu. Această estimare largă ar lăsa imensa masă de o sută patruzeci şi două de miliarde (142.000.000.000) care au mers în moarte, fără credinţă şi fără speranţă însingurul nume dat sub ceruri sau printre oameni în care trebuie să fim mântuiţi. Într-adevăr, vasta majoritate a acestora niciodată n-au ştiut sau n-au auzit despre Isus şi nu puteau crede în Cel despre care nu auziseră.
Ce s-a întâmplat, întrebăm noi, cu această mulţime vastă, despre care cifrele dau o idee cu totul necorespunzătoare? Care este şi care va fi starea lor? N-a făcut Dumnezeu nici o pregătire pentru aceştia, a căror stare şi împrejurări trebuie să le fi prevăzut? Sau a făcut El de la întemeierea lumii o pregătire nefericită şi fără milă, pentru chinul lor veşnic, fără speranţă, după cum pretind mulţi dintre copiii Lui? Ori are El totuşi în păstrare pentru ei, în înălţimile şi adâncimile, în lungimile şi lăţimile planului Său, o posibilitate ca toţi să vină la cunoştinţa acelui singur nume, şi, devenind ascultători de condiţii, să se bucure de viaţă veşnică?
La aceste întrebări, pe care şi le pune fiecare creştin cugetător şi la care doreşte mult să vadă că i se răspunde realist şi în armonie cu caracterul lui Iehova, vin o mulţime de răspunsuri.
Ateismul răspunde: Ei sunt morţi veşnic; nu există nici o viaţă de apoi; nu vor mai trăi niciodată.
Calvinismul răspunde: N-au fost aleşi să fie mântuiţi. Dumnezeu i-a preorânduit şi i-a predestinat pentru a fi pierduţi — pentru a merge în iad — şi acum sunt acolo, zvârcolindu-se în agonie, unde vor rămâne veşnic, fără speranţă.
Arminianismul răspunde: Credem că Dumnezeu scuză pe mulţi dintre ei pe seama ignoranţei. Cei care au făcut cum au ştiut mai bine pot fi siguri că vor face parte din „Biserica celor întâi-născuţi”, chiar dacă n-au auzit niciodată despre Isus.
Cu această din urmă părere sunt de acord majoritatea creştinilor din toate denominaţiile (în ciuda crezurilor contrare ale unora), dintr-un sentiment că orice altă vedere ar fi de neîmpăcat cu dreptatea lui Dumnezeu. Dar sprijină oare Scripturile această din urmă vedere? Învaţă ele că ignoranţa este o bază de mântuire? Nu; singura bază de mântuire menţionată în Scripturi este credinţa în Cristos ca Răscumpărătorul şi Domnul nostru. „Prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă” (Efeseni 2:8). Îndreptăţirea prin credinţă este principiul fundamental al întregului sistem al creştinismului. Când apostolii au fost întrebaţi, ce trebuie să fac să fiu mântuit? ei au răspuns, crede în Domnul Isus Cristos. „Nu este sub cer alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi” (Faptele 4:12) şi „Oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit”. Romani 10:13.
Dar Pavel argumentează că un om trebuie să audă Evanghelia înainte de a putea crede, spunând: „Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela despre care n-au auzit?” Romani 10:14.
Unii pretind că Pavel, când spune că „neamurile, care n-au lege . . . îşi sunt singuri lege”, învaţă că ignoranţa va mântui pe oameni (Romani 2:14). Ei deduc din aceasta că legea pe care le-o dă conştiinţa lor este suficientă să-i îndreptăţească. Dar asemenea persoane îl înţeleg greşit pe Pavel. El argumentează că întreaga lume este vinovată în faţa lui Dumnezeu (Romani 3:19); că neamurile, care n-au avut legea scrisă, au fostcondamnate, nu îndreptăţite, de lumina conştiinţei, care, fie că i-a scuzat, fie că i-a acuzat, a dovedit că le lipsea perfecţiunea şi erau nevrednici de viaţă, întocmai cum evreii, care aveau legea scrisă, au fost condamnaţi de ea; „căci prin lege vine cunoştinţa păcatului” (Romani 3:20). Legea dată evreului i-a descoperit slăbiciunea şi a fost intenţionată să-i arate că era incapabil să se îndreptăţească pe sine înaintea lui Dumnezeu; pentru că „nimeni nu va fi îndreptăţit înaintea Lui [Dumnezeu] prin faptele legii”. Pe evrei i-a condamnat legea scrisă, iar neamurile au avut destulă lumină a conştiinţei care să-i condamne; şi astfel orice gură este oprită de la a pretinde dreptul la viaţă şi toată lumea stă vinovată în faţa lui Dumnezeu.
Amintindu-ne declaraţia lui Iacov (2:10), că oricine va ţine toată legea dar va încălca un singur punct este vinovat şi nu poate pretinde nici o binecuvântare promisă prin Legământul Legii, ne dăm seama că într-adevăr „Nu este nici un om drept, nici unul măcar” (Romani 3:10). Şi astfel Scripturile închid toate uşile speranţei în afară de una, arătând că nici unul dintre condamnaţi nu este în stare să-şi asigure viaţa veşnică prin fapte meritorii şi că este la fel de inutil să se invoce ignoranţa ca bază a mântuirii. Ignoranţa nu poate îndreptăţi pe nimeni la răsplata credinţei şi supunerii.
Mulţi creştini care nu sunt dispuşi să creadă că atât de multe milioane de prunci şi păgâni ignoranţi vor fi pierduţi pe vecie (care, aşa cum au fost ei învăţaţi, înseamnă să fie trimişi într-un loc de chin veşnic şi fără speranţă) insistă, neţinând seama de aceste declaraţii biblice, că Dumnezeu nu va condamna pe ignoranţi. Admirăm largheţea inimii lor şi aprecierea bunătăţii lui Dumnezeu, dar îi îndemnăm să nu fie prea grăbiţi în înlăturarea sau ignorarea declaraţiilor Bibliei. Dumnezeu are pentru toţi o binecuvântare, pe o cale mai bună decât prin ignoranţă.
Dar acţionează ei în acord cu credinţa declarată? Nu; deşi pretind a crede că ignoranţii vor fi mântuiţi pe seama ignoranţei, ei continuă să trimită misionari la păgâni, cu preţul a mii de vieţi valoroase şi a unor sume enorme de bani. Dacă toţi, sau chiar numai jumătate din ei, ar fi mântuiţi prin ignoranţă, atunci realmente li se face un rău trimiţându-li-se misionari să-i înveţe despre Cristos, deoarece numai cam unul dintr-o mie crede când merg misionarii la ei. Dacă această idee ar fi corectă, ar fi mult mai bine să-i lase să rămână în ignoranţă, pentru că atunci o proporţie mai mare ar fi mântuiţi. Continuând aceeaşi linie de argumente, n-am putea noi oare cugeta că dacă Dumnezeu ar fi lăsat pe toţi oamenii în ignoranţă, ei ar fi fost cu toţiimântuiţi? Dacă ar fi aşa, venirea şi moartea lui Isus au fost inutile, propovăduirea şi suferinţele apostolilor şi sfinţilor au fost zadarnice, iar aşa-numita Evanghelie în loc să fie veste bună este o veste foarte rea. Trimiterea misionarilor la păgâni de către aceia care cred punctul de vedere calvinist sau fatalist despre alegere, că destinul veşnic al fiecărui individ a fost inalterabil fixat înainte de a fi existat, este şi mai absurdă şi iraţională.
Dar Biblia, care este plină de spirit misionar, nu învaţă că sunt câteva căi de mântuire — o cale prin credinţă, alta prin fapte şi alta prin ignoranţă. Nici nu învaţă doctrina dezonorantă de Dumnezeu, a fatalismului. În timp ce arată că orice altă uşă a speranţei este închisă pentru neamul omenesc, ea deschide larg această singură uşă şi vesteşte că oricine vrea poate intra în viaţă; şi arată că toţi cei care nu văd sau nu apreciază acum privilegiul binecuvântat al intrării, la timpul cuvenit vor fi aduşi la cunoştinţă şi apreciere deplină. Singura cale prin care cineva din omenirea condamnată poate veni la Dumnezeu, şi toţi pot veni, este nu prin fapte meritorii, nici prin ignoranţă, ci prin credinţă în sângele scump al lui Cristos, care ridică păcatul lumii (1 Petru 1:19; Ioan 1:29). Aceasta este Evanghelia, vestea bună de mare bucurie, „care va fi pentru TOT POPORUL”.
Să presupunem că acum privim la aceste lucruri întocmai cum ne spune Dumnezeu şi să lăsăm pentru El clarificarea caracterului Său. Să întrebăm ce s-a întâmplat cu cei o sută patruzeci şi două miliarde de oameni?
Orice s-ar fi întâmplat cu ei, putem fi siguri că ei nu sunt acum într-o stare de suferinţă, deoarece Scripturile învaţă nu numai că Bisericii nu i se dă răsplată deplină şi completă până vine Cristos, când El va răsplăti pe fiecare (Matei 16:27), dar şi că atunci cei nedrepţi îşi vor primi pedeapsa. Oricare ar fi starea lor prezentă, ea nu poate fi deplina lor răsplată, deoarece Petru spune: „Domnul ştie să . . . păstreze pe cei nedrepţi ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii” (2 Petru 2:9); şi aşa va face.
Dar gândul că atât de mulţi dintre semenii noştri ar fi cândva pierduţi din lipsa cunoştinţei necesare mântuirii, ar fi cu adevărat trist pentru toţi cei care au o scânteie de iubire sau milă. Apoi, de asemenea, sunt numeroase scripturi care par a fi imposibil de armonizat cu acest gând. Să vedem: Considerând trecutul şi prezentul ca singurele posibilităţi, lăsând la o parte orice speranţă de restabilire în veacul viitor, cum să înţelegem declaraţiile: „Dumnezeu este dragoste” şi „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară” (1 Ioan 4:8, Ioan 3:16). N-ar părea oare că dacă aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea putea să fi făcut pregătiri nu numai ca acei credincioşi să fie mântuiţi, dar şi ca toţi să poată auzi pentru a crede?
Iar când citim, „Adevărata Lumină era aceea care, venind în lume, luminează pe orice om” (Ioan 1:9), observaţia noastră zice: Nu este aşa; n-a luminat pe orice om; nu putem vedea că Domnul nostru a luminat pe aşa de mulţi din miliardele de pe pământ. Chiar şi în această zi comparativ luminată, milioane de păgâni nu dau nici o dovadă de aşa o iluminare, după cum n-au dat dovadă nici sodomiţii şi nici mulţi alţii din veacurile trecute.
Citim că Isus Cristos, prin harul lui Dumnezeu, a gustat moartea „pentru toţi” (Evrei 2:9). Dar, dacă a gustat moartea pentru cei o sută patruzeci şi trei de miliarde şi din vreo cauză jertfa aceasta devine folositoare numai pentru un miliard, n-a fost răscumpărarea comparativ un eşec? Şi în cazul acesta nu este declaraţia apostolului prea largă? Iarăşi când citim, „Iată, vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru TOT POPORUL” (Luca 2:10), şi uitându-ne în jurul nostru vedem că vestea bună a fost numai pentru o „turmă mică”, nu pentru tot poporul, am fi obligaţi să ne întrebăm dacă îngerii n-au exagerat bunătatea şi generozitatea mesajului lor şi n-au supraapreciat importanţa lucrării care va fi realizată de Mesia pe care ei Îl vesteau.
O altă declaraţie este: „Căci este un singur Dumnezeu şi un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Omul Hristos Isus, care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi” (1 Timotei 2:5, 6). Răscumpărare pentru toţi? Atunci de ce să nu aibă toţi cei implicaţi un beneficiu din moartea lui Cristos? De ce să nu vină toţi la cunoştinţa adevărului ca să poată crede? Ce ascunse, ce discordante par aceste declaraţii, dacă n-avem o cheie; dar când găsim cheia planului lui Dumnezeu, toate aceste texte declară într-un glas: „Dumnezeu este dragoste”. Această cheie se găseşte în ultima parte a textului citat la urmă — „care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi, să fie măturisit LA TIMPUL CUVENIT” (Noul Testament grec-englez, A. Marshall — n. e.). Dumnezeu are un timp cuvenit pentru orice. El putea să le fi dat această mărturie în timpul vieţii lor trecute, dar fiindcă n-a făcut-o, aceasta dovedeşte că timpul lor cuvenit trebuie să fie în viitor. Pentru cei care vor fi din Biserică, mireasa lui Cristos, şi vor avea parte de onorurile împărăţiei, „timpul cuvenit” al lor ca să audă este prezentul; şi oricine are acum urechi de auzit să audă şi să dea atenţie şi va fi binecuvântat în consecinţă. Deşi Isus a plătit răscumpărarea noastră înainte ca noi să ne naştem, pentru noi n-a fost „timpul cuvenit” să auzim despre ea mulţi ani după aceea, şi numai aprecierea ei ne-a adus responsabilitate, şi aceasta numai în măsura capacităţii şi aprecierii noastre. Acelaşi principiu se aplică la toţi: La timpul cuvenit al lui Dumnezeu ea va fi mărturisită tuturor şi toţi vor avea atunci posibilitatea să creadă şi să fie binecuvântaţi prin ea.
Opinia predominantă este că moartea sfârşeşte toată încercarea; dar nu este nici o scriptură care învaţă aşa; şi toate cele de mai sus şi multe alte scripturi încă ar fi fără sens, sau mai rău, dacă moartea sfârşeşte orice speranţă pentru masele ignorante ale omenirii. Singura scriptură citată pentru a dovedi această vedere nutrită în general este: „Ori încotro ar cădea copacul . . . acolo rămâne” (Eclesiastul 11:3). Dacă aceasta are vreo legătură cu viitorul omului, ea arată că oricare ar fi starea lui când intră în mormânt, nici o schimbare n-are loc până când este ridicat afară din el. Şi aceasta este învăţătura uniformă a tuturor scripturilor legate de acest subiect, aşa cum se va arăta în capitolele următoare. Deoarece Dumnezeu nu-Şi propune să mântuiască pe oameni pe seama ignoranţei, ci „doreşte ca toţi oamenii să . . . vină la cunoştinţă de adevăr” (1 Timotei 2:4), şi deoarece masele omenirii au murit în ignoranţă, iar „în Locuinţa Morţilor . . . nu este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune” (Eclesiastul 9:10), de aceea Dumnezeu a pregătit trezirea morţilor pentru a le da cunoştinţă, credinţă şi mântuire. Deci planul Lui este ca: „După cum în Adam toţi mor, tot aşa, în Hristos, toţi vor fi făcuţi vii, dar fiecare la rândul lui” — Biserica Evanghelică, Mireasa, corpul lui Cristos, întâi; după aceea, în timpul Veacului Milenar, toţi cei care vor deveni ai Lui în timpul acelei mii de ani de prezenţă (tradus greşit venire) a Sa, timpul cuvenit al Domnului pentru ca toţi să-L cunoască, de la cel mai mic până la cel mai mare. 1 Corinteni 15:22.
După cum moartea a venit prin primul Adam, tot aşa viaţa vine prin Cristos, al doilea Adam. Tot ce a pierdut omenirea fiind în primul Adam, va fi redat celor care cred în al doilea Adam. Când vor fi treziţi, având avantajul experienţei cu răul, care lui Adam i-a lipsit, cei care cu recunoştinţă vor accepta răscumpărarea ca dar al lui Dumnezeu vor putea continua să trăiască veşnic, pe condiţia originară de ascultare. Sub domnia dreaptă a Prinţului Păcii se va cere ascultare perfectă şi se va da capacitate perfectă de ascultare. Iată mântuirea oferită lumii.
Să analizăm acum un alt text, care, cu excepţia universaliştilor, este în general ignorat; pentru că, deşi nu suntem universalişti, pretindem dreptul de a folosi, a crede şi a ne bucura de fiecare mărturie a Cuvântului lui Dumnezeu. El spune: „Nădăjduim în Dumnezeul cel viu, care este Mântuitorultuturor oamenilor şi mai ales al celor credincioşi” (1 Timotei 4:10). Dumnezeu va mântui pe toţi oamenii, dar nu va mântui în special („în chip desăvârşit”) pe nimeni, decât pe cei care vin la El prin Cristos. Mântuirea arbitrară dată de Dumnezeu tuturor oamenilor nu este aşa încât să vină în conflict cu libertatea lor de voinţă sau cu libertatea lor de alegere, să le dea viaţă împotriva voinţei lor: „Ţi-am pus înainte viaţa şi moartea . . . Alegedeci viaţa ca să trăieşti”
Simeon a pus în contrast aceste două mântuiri, spunând: „Ochii mei au văzut mântuirea Ta . . . lumina care să descopere neamurile şi slava poporului Tău Israel” [israeliţilor adevăraţi]. Aceasta este în armonie cu declaraţia apostolului că Isus Cristos, Mijlocitorul, S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi, fapt care va fi mărturisit tuturor LA TIMPUL CUVENIT. Aceasta este ceea ce va ajunge la toţi oamenii, indiferent de credinţă sau voinţă din partea lor. Această veste bunăa unui Mântuitor va fi pentru tot poporul (Luca 2:10, 11), dar mântuirea deosebită din păcat şi moarte va veni numai pentru poporul Lui (Matei 1:21) — cei care cred în El — deoarece citim că mânia lui Dumnezeu continuă să rămână peste cel necredincios. Ioan 3:36.
Vedem, prin urmare, că mântuirea generală care va veni pentru fiecare persoană constă în lumina de la adevărata lumină şi în posibilitatea de a alege viaţa; şi deoarece marea majoritate a omenirii sunt în mormânt, va fi necesar să fie aduşi afară pentru a li se mărturisi vestea bună a unui Mântuitor; vedem de asemenea că mântuirea deosebită de care se bucură acum în speranţă credincioşii (Romani 8:24) şi a cărei realitate de asemenea va fi descoperită în Veacul Milenar celor care vor crede „în ziua aceea”, este o deplină eliberare din robia păcatului şi din stricăciunea morţii, la libertatea glorioasă a copiilor lui Dumnezeu. Dar ajungerea la toate aceste binecuvântări va depinde de acordul din inimă cu legile Împărăţiei lui Cristos — rapiditatea ajungerii la perfecţiune indicând gradul de iubire pentru Rege şi pentru legea Lui de iubire. Dacă vreunii, luminaţi de Adevăr, aduşi la o cunoştinţă a iubirii lui Dumnezeu şi restabiliţi (fie real, fie socotit) la perfecţiune umană, devin „fricoşi”, şi „dau înapoi” (Evrei 10:38, 39), ei împreună cu cei necredincioşi (Apocalipsa 21:8) vor fi nimiciţi dintre oameni (Faptele 3:23). Aceasta este moartea a doua.
Vedem astfel că toate textele până acum dificile sunt explicate prin declaraţia „să fie măturisit la timpul cuvenit”. La timpul cuvenit acea lumină adevărată va  lumina pe fiecare om care a venit în lume. La timpul cuvenit ea va fi „vestea bună, care va fi o mare bucurie pentru tot poporul”. Aceste scripturi nu se pot folosi în nici un alt mod fără a le denatura. Pavel duce cu expresivitate la bun sfârşit această linie de argumentare în Romani 5:18, 19. El argumentează că, după cum din cauza călcării de lege a lui Adam toţi oamenii au fost condamnaţi la moarte, tot aşa, dreptatea lui Cristos şi ascultarea chiar până la moarte au devenit o bază de îndreptăţire; şi că, după cum toţi au pierdut viaţa în primul Adam, tot aşa, neţinând seama de lipsurile personale, toţi pot primi viaţă acceptând pe al doilea Adam.
Petru ne spune că despre această restabilire s-a vorbit prin gura tuturor sfinţilor profeţi (Faptele 3:19-21). Toţi învaţă despre ea. Ezechiel spune despre valea oaselor uscate: „Oasele acestea sunt întreaga casă a lui Israel”. Şi Dumnezeu îi spune lui Israel: „«Iată, vă voi deschide mormintele, vă voi scoate din mormintele voastre, poporul Meu, şi vă voi aduce în ţara lui Israel. Şi veţi şti că Eu sunt DOMNUL, când . . . voi pune Duhul Meu în voi . . . şi vă voi aşeza iarăşi în ţara voastră şi veţi şti că Eu, DOMNUL, am vorbit şi am şi făcut», zice DOMNUL!” Ezechiel 37:11-14.
Cu aceasta sunt în acord cuvintele lui Pavel (Romani 11:25, 26): „Orbire în parte s-a întâmplat lui Israel, până va intra plinătatea neamurilor [compania aleasă, mireasa lui Cristos]. Şi atunci tot Israelul va fi mântuit” (Noul Testament grec-englez, A. Marshall — n. e.), sau adus înapoi din starea lor de respingere, pentru că „Dumnezeu n-a lepădat pe poporul Său, pe care l-a cunoscut mai dinainte” (versetul 2). Ei au fost respinşi din favoarea Lui în timp ce se alegea mireasa lui Cristos, dar vor fi restabiliţi când acea lucrare va fi realizată (versetele 28-33). Profeţiile sunt pline de declaraţii despre felul în care Dumnezeu îi va sădi iarăşi şi nu vor mai fi smulşi. „Aşa vorbeşte DOMNUL, Dumnezeul lui Israel: . . . «Îi voi privi cu un ochi binevoitor şi-i voi aduce înapoi în ţara aceasta: Îi voi aşeza şi nu-i voi mai nimici, îi voi sădi şi nu-i voi mai smulge. Le voi da o inimă ca să înţeleagă că Eu sunt Domnul. Ei vor fi poporul Meu, iar Eu voi fi Dumnezeul lor, căci se vor întoarce la Mine cu toată inima lor»” (Ieremia 24:5-7; 31:28; 32:40-42; 33:6-16). Acestea nu se pot referi numai la restabilirile din fostele robii în Babilon, Siria etc., pentru că de atunci au mai fost smulşi.
Mai departe, zice Domnul: „În zilele acelea nu se va mai zice: «Părinţii au mâncat aguridă, şi copiilor li s-au strepezit dinţii», ci fiecare [care va muri] va muri pentru nelegiuirea lui” (Ieremia 31:29, 30). Nu acesta este cazul acum. Nu pentru păcatul lui moare acum fiecare, ci pentru păcatul lui Adam — „toţi mor în Adam”. El a mâncat agurida păcatului şi părinţii noştri au continuat s-o mănânce, atrăgând în continuare boala şi suferinţa asupra copiilor lor, grăbind astfel pedeapsa, moartea. Ziua în care „fiecare [care va muri] va muri” numai „pentru nelegiuirea lui”, este ziua Milenară sau a Restabilirii.
Deşi multe din profeţiile şi făgăduinţele de binecuvântare viitoare par să se aplice numai la Israel, nu trebuie să se uite că ei au fost un popor tipic, şi deci făgăduinţele făcute lor, deşi uneori au o aplicare specială la ei, în general au şi o aplicare mai largă, la toată omenirea, pentru care această naţiune a fost un tip. În timp ce Israel ca naţiune a fost tipic pentru lumea întreagă, preoţimea lui a fost tipică pentru „turma mică” aleasă, capul şi corpul lui Cristos, „Preoţimea Împărătească”; iar jertfele, curăţirile şi ispăşirile făcute pentru Israel au fost tipuri pentru „jertfele mai bune”, curăţirile mai depline şi ispăşirea adevărată „pentru păcatele întregii lumi”, din care ei sunt o parte.
Şi nu numai atât, dar Dumnezeu menţionează pe nume şi alte neamuri, promiţându-le restabilirea. Ca o ilustraţie remarcabilă menţionăm pe sodomiţi. Desigur, dacă vom găsi că restabilirea sodomiţilor este clar arătată, ne putem simţi satisfăcuţi de adevărul acestei glorioase doctrine a Restabilirii pentru toată omenirea, despre care s-a vorbit prin gura tuturor sfinţilor profeţi. Şi de ce să nu aibă şi sodomiţii o posibilitate de a ajunge la perfecţiune şi viaţă veşnică, precum are Israel sau oricare dintre noi? Este adevărat, ei n-au fost neprihăniţi, dar nici Israel n-a fost şi nici noi care auzim acum Evanghelia n-am fost. „Nu este nici un om drept, nici unul măcar”, fără dreptatea atribuită a lui Cristos, care a murit pentru toţi. Propriile cuvinte ale Domnului nostru ne spun că deşi Dumnezeu a făcut să plouă foc din cer şi i-a nimicit pe toţi din cauza răutăţii lor, totuşi sodomiţii n-au fost atât de mari păcătoşi în ochii Lui, cum au fost evreii care au avut mai multă cunoştinţă (Geneza 19:24; Luca 17:29). El le-a spus evreilor din Capernaum: „Dacă ar fi fost făcute în Sodoma minunile care au fost făcute în tine, ea ar fi rămas în picioare până în ziua de astăzi”. Matei 11:23.
Astfel Domnul nostru învaţă că sodomiţii n-au avut o posibilitate deplină; şi El le garantează o astfel de posibilitate când adaugă (versetul 24): „De aceea, vă spun că în ziua judecăţii va fi mai uşor pentru ţinutul Sodomei decât pentru tine”. Caracterul zilei de judecată şi lucrarea ei vor fi arătate în paginile următoare. Aici atragem doar atenţia asupra faptului că va fi un timp suportabil pentru Capernaum şi încă mai suportabil pentru Sodoma, deoarece, deşi nici una nu avusese încă nici deplină cunoştinţă, nici toate binecuvântările intenţionate să vină prin „sămânţă”, totuşi Capernaumul a păcătuit împotriva luminii mai mari.
Şi dacă israeliţii şi Capernaumul vor fi avuţi în vedere şi vor fi binecuvântaţi sub „Noul Legământ”, pecetluit cu sângele lui Isus, de ce să nu fie şi sodomiţii binecuvântaţi printre „toate familiile pământului”? Cu siguranţă că vor fi. Şi să nu se uite că deoarece Dumnezeu „a plouat foc . . . din cer şii-a distrus pe toţi” cu multe secole înaintea zilelor lui Isus, când se vorbeşte despre restabilirea lor, aceasta implică trezirea lor, venirea lor din mormânt.
Să examinăm acum profeţia din Ezechiel 16:48-63. S-o citim cu grijă. Aici Dumnezeu vorbeşte despre Israel şi îl compară cu vecina lui, Samaria, şi de asemenea cu sodomiţii despre care spune: „Le-am nimicit când am văzut că este potrivit” (Biblia interlineară ebraico-engleză, J. Green — n. e.). Nici Isus şi nici profeţii nu oferă vreo explicaţie a inegalităţii aparente a procedurii lui Dumnezeu, nimicind Sodoma şi permiţând altora mai vinovate decât Sodoma să treacă nepedepsite. Toate acestea se vor clarifica atunci când, „la timpul cuvenit”, marile Lui scopuri se vor manifesta. Profetul declară simplu că Dumnezeu a văzut „că este potrivit” să facă aşa, iar Isus adaugă că va fi mai suportabil pentru ele în ziua judecăţii, decât pentru altele mai vinovate. Dar, presupunând că moartea sfârşeşte toată încercarea şi că după aceea nimeni nu mai poate avea posibilitatea să vină la cunoştinţa adevărului şi să i se supună, putem foarte bine întreba: De ce a văzut Dumnezeu că este potrivit să nimicească aceste popoare, fără să le dea o şansă de mântuire prin cunoaşterea singurului nume prin care pot fi mântuite? Răspunsul este: Fiindcă n-a fost încă timpul lor cuvenit. La „timpul cuvenit” vor fi treziţi din moarte şi aduşi la o cunoştinţă a adevărului şi astfel vor fi binecuvântaţi împreună cu toate familiile pământului, prin „Sămânţa” făgăduită. Atunci ei vor fi în încercare de viaţă veşnică.
Cu această gândire, şi nu cu altele, putem înţelege purtarea Dumnezeului iubirii faţă de acei amaleciţi şi faţă de alte neamuri, pe care nu numai că i-a permis lui Israel, dar i-a şi poruncit să le nimicească, spunând: „Du-te acum, loveşte pe Amalec şi distruge în întregime tot ce-i al lui; să nu-i cruţi şi să omori bărbaţii şi femeile, copiii şi pruncii, boii şi oile, cămilele şi măgarii” (1 Samuel 15:3). Această nimicire a vieţii, aparent fără milă, pare de neîmpăcat cu caracterul de iubire atribuit lui Dumnezeu şi cu învăţătura lui Isus, „iubiţi pe vrăjmaşii voştri” etc., până când ajungem să recunoaştem ordinea sistematică a planului lui Dumnezeu, „timpul cuvenit” pentru realizarea fiecărei trăsături a lui şi faptul că fiecare membru al rasei umane are un loc în el.
Acum putem vedea că acei amaleciţi, sodomiţi şi alţii au fost prezentaţi ca exemple ale indignării drepte a lui Dumnezeu şi a hotărârii Lui ca în final să nimicească completamente pe răufăcători: exemple care vor servi nu numai pentru alţii, ci şi pentru ei înşişi, când va veni ziua lor de judecată sau de încercare. Popoarele acelea puteau, precum au murit în felul acela, să moară de boală şi ciumă. Puţin a contat pentru ele, deoarece învăţau numai să cunoască răul, pentru ca atunci când vor fi în încercare, la timpul cuvenit, să poată învăţa dreptatea şi să fie în stare să facă o deosebire şi să aleagă binele ca să aibă viaţă.
Dar să examinăm mai departe profeţia. După ce compară pe Israel cu Sodoma şi Samaria şi-l declară pe Israel cel mai condamnabil (Ezechiel 16:48-54), Domnul spune: „Voi aduce înapoi pe captivii lor, pe captivii Sodomei şi ai fiicelor ei, pe captivii Samariei şi ai fiicelor ei, şi pe captivii tăi în mijlocul lor”. Captivii la care se referă nu pot fi alţii decât captivii lor în moarte, deoarece cei menţionaţi erau atunci morţi. În moarte toţi sunt captivi; şi Cristos vine să deschidă uşile mormântului şi să pună pe captivi în libertate (Isaia 61:1; Zaharia 9:11). În versetul 55 aceasta este numită „întoarcerea la starea lor de mai înainte” — o restabilire.
Unii, destul de dispuşi să accepte mila lui Dumnezeu prin Cristos în iertarea propriilor lor păcate şi slăbiciuni sub mai mare lumină şi cunoştinţă, nu pot concepe că aceeaşi favoare se aplică şi la alţii sub Noul Legământ, deşi par să admită declaraţia apostolului că Isus Cristos, prin harul lui Dumnezeu, a gustat moartea pentru fiecare. Unii dintre aceştia sugerează că în această profeţie Domnul trebuie să fi vorbit ironic evreilor, dând de înţeles că ar fi tot atât de dispus să-i aducă înapoi şi pe sodomiţi ca şi pe ei, dar nu avea nici o intenţie de a restabili pe nici unii. Dar să vedem cum sunt versetele următoare în acord cu această idee. Domnul spune: „«Dar Îmi voi aduce aminte de legământul Meu făcut cu tine în timpul tinereţii tale şi voi face cu tine un legământ veşnic. Atunci îţi vei aduce aminte de căile tale şi te vei ruşina, când vei primi la tine pe surorile tale . . . Şi Eu voi stabili legământul Meu cu tine şi vei şti că Eu sunt DOMNUL, ca să-ţi aduci aminte de trecut şi să te ruşinezi şi să nu mai deschizi gura de ruşine, când îţi voi ierta tot ce ai făcut», ZICE STĂPÂNUL DOMNUL”. Când o făgăduinţă este semnată astfel de Marele Iehova, toţi cei care şi-au imprimat pe sigiliul lor că Dumnezeu este adevărat, se pot bucura cu încredere în siguranţa ei, în special cei care îşi dau seama că aceste binecuvântări ale Noului Legământ au fost confirmate de Dumnezeu în Cristos, al cărui sânge preţios va pecetlui legământul.
La aceasta Pavel îşi adaugă mărturia, zicând: „Şi în felul acesta tot Israelul [vii şi morţi] va fi mântuit [vindecat de orbire], după cum este scris: «Salvatorul va veni din Sion şi va îndepărta nelegiuirile de la Iacov. Acesta va fi legământul Meu pentru ei, când le voi şterge păcatele». . . Ei sunt iubiţi din cauza părinţilor lor. Căci darurile de har şi chemarea lui Dumnezeu sunt fără schimbare”. Romani 11:26-29.
Nu trebuie să ne mirăm că evreii, sodomiţii, samaritenii şi toată omenirea va fi ruşinată şi încurcată când Dumnezeu, „la timpul cuvenit” al Său, va arăta bogăţiile favorii Sale. Da, mulţi dintre aceia care sunt acum copii ai lui Dumnezeu se vor simţi încurcaţi şi vor fi uimiţi când vor vedea cumDumnezeu a iubit atât de mult LUMEA şi cu cât mai presus au fost gândurile şi planurile Lui decât ale lor.
Creştinii în general cred că toate binecuvântările lui Dumnezeu sunt numai pentru Biserica aleasă, dar acum noi începem să vedem că planul lui Dumnezeu este mai larg decât presupuseserăm, şi că, deşi a dat Bisericii „făgăduinţe nespus de mari şi scumpe”, El a făcut pregătiri generoase şi pentru  lume, pe care aşa a iubit-o încât a răscumpărat-o. Evreii au făcut o greşeală foarte asemănătoare presupunând că toate făgăduinţele lui Dumnezeu erau către ei şi numai pentru ei, dar când a venit „timpul cuvenit” şi au fost favorizate neamurile, rămăşiţa din Israel, ale căror inimi erau destul de largi pentru a se bucura de această dovadă mai largă a harului lui Dumnezeu, s-au împărtăşit de această favoare crescută, în timp ce restul au fost orbiţi de prejudecată şi tradiţie omenească. Cei din Biserică, văzând lumina zorilor Veacului Milenar cu avantajele ei îndurătoare pentru toată lumea, să fie atenţi ca nu cumva să se găsească în opoziţie cu lumina care avansează şi astfel pentru un timp să fie orbiţi în privinţa gloriei şi binecuvântărilor ei.
Cât de diferit este acest plan glorios al lui Dumnezeu, de alegere acum a unor puţini pentru binecuvântarea mai târziu a celor mulţi, faţă de deformările acestor adevăruri, aşa cum sunt reprezentate prin cele două vederi care se opun — calvinismul şi arminianismul. Cea dintâi nu numai că neagă doctrina biblică a Harului Liber, dar şi deformează mizerabil doctrina glorioasă a Alegerii; cea de-a doua neagă doctrina Alegerii şi nu reuşeşte să înţeleagă binecuvântata plinătate a Harului Liber al lui Dumnezeu.
Calvinismul spune: Dumnezeu este atotînţelept; El a ştiut sfârşitul de la început; şi cum toate scopurile Lui vor fi împlinite, El niciodată n-ar fi putut intenţiona să mântuiască decât puţini, Biserica. Pe aceştia i-a ales şi i-a predestinat să fie veşnic mântuiţi; toţi ceilalţi au fost la fel predestinaţi şi aleşi să meargă în chin veşnic; pentru că aşa zice „DOMNUL, care face aceste lucruri, şi căruia Îi sunt cunoscute din veşnicie”. (Cornilescu)
Această vedere îşi are părţile ei bune. Ea recunoaşte atotştiinţa lui Dumnezeu. Acesta ar fi idealul nostru despre un Dumnezeu mare, dacă n-ar lipsi cele două calităţi esenţiale ale măririi, anume, iubirea şi dreptatea, nici una din ele nefiind exemplificată în aducerea pe lume a o sută patruzeci şi două miliarde de creaturi sortite torturii veşnice înainte de a  se fi născut şi luate în derâdere cu declaraţiile Sale de iubire. Deoarece Dumnezeu este iubire şi temelia tronului Său este dreptatea, caracterul Lui nu poate fi aşa.
Arminianismul spune: Da, Dumnezeu este iubire; şi în aducerea omenirii în lume n-a vrut să-i facă nici un rău — numai bine. Dar Satan a reuşit să ispitească prima pereche şi astfel a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea. Şi de atunci Dumnezeu a făcut tot ce a putut pentru a elibera pe om de vrăjmaşul lui, chiar până acolo încât Şi-a dat Fiul. Şi deşi acum, după şase mii de ani, Evanghelia a ajuns numai la o foarte mică proporţie din omenire, totuşi noi sperăm şi avem încredere că în încă şase mii de ani, prin energia şi liberalismul bisericii, Dumnezeu într-atât va remedia răul introdus prin Satan, încât cei care vor trăi atunci să poată cel puţin să-I cunoască iubirea şi să aibă posibilitatea să creadă şi să fie mântuiţi.
În timp ce această vedere Îl prezintă pe Dumnezeu ca pe o fiinţă plină de intenţii iubitoare şi binevoitoare faţă de creaturile Sale, ea implică faptul că Lui îi lipseşte capacitatea şi preştiinţa adecvată pentru realizarea planurilor Sale binevoitoare: că este deficitar în înţelepciune şi putere. Din această vedere s-ar părea că în timp ce Dumnezeu era angajat în aranjarea şi plănuirea binelui copiilor Săi nou-creaţi, Satan s-a strecurat şi printr-o lovitură de maestru a răsturnat în aşa măsură toate planurile lui Dumnezeu, încât, chiar epuizându-Şi toată puterea, El trebuie să consume douăsprezece mii de ani pentru a reinstaura dreptatea, chiar până la aşa grad încât restul omenirii care va trăi atunci să aibă posibilitatea să aleagă tot aşa de prompt binele ca şi răul. Dar cei o sută patruzeci şi două miliarde de oamenii din cei şase mii de ani trecuţi şi cei încă pe atâţia din cei următori, potrivit acestei vederi, sunt pierduţi pentru toată veşnicia, în ciuda iubirii lui Dumnezeu pentru ei, fiindcă Satan a intervenit în planurile Lui. În acest fel Satan ar lua mii de oameni în chinul veşnic, la unul pe care Dumnezeu îl mântuieşte pentru glorie.
Această vedere, desigur, exaltă ideile oamenilor despre înţelepciunea şi puterea lui Satan şi coboară aprecierea faţă de aceste atribute ale lui Dumnezeu, despre care psalmistul, dimpotrivă, declară că El „a zis şi s-a făcut; a poruncit şi a luat fiinţă”. Dar nu; Dumnezeu n-a fost nici surprins, nici depăşit de adversar; şi Satan n-a împiedicat în nici o măsură planurile Lui. Dumnezeu este şi a fost întotdeauna perfect stăpân pe situaţie, şi la sfârşit se va vedea că totul a lucrat împreună pentru împlinirea scopurilor Sale.
În timp ce doctrinele alegerii şi harului liber, aşa cum sunt învăţate de calvinism şi arminianism, n-ar putea fi niciodată armonizate una cu alta, cu logica sau cu Biblia, totuşi, aceste două glorioase doctrine biblice sunt perfect armonioase şi frumoase, văzute din punctul de vedere al planului veacurilor.
Deci, văzând că atât de multe din trăsăturile mari şi glorioase ale planului lui Dumnezeu pentru mântuirea omului din păcat şi moarte sunt în viitor, şi că a doua venire a Domnului nostru Isus este primul pas intenţionat pentru realizarea acestor binecuvântări de mult promise şi de mult aşteptate, să nu dorim noi oare timpul celei de-a doua veniri a Lui încă mai serios decât au aşteptat şi au dorit evreii mai puţin informaţi prima venire? Văzând că timpul răului, nedreptăţii şi morţii trebuie să se sfârşească prin domnia puterii pe care El o va exercita atunci, şi că dreptatea, adevărul şi pacea vor fi universale, cine nu s-ar bucura să vadă ziua Lui? Şi cine, suferind acum cu Cristos, inspirat de făgăduinţa scumpă că „dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El”, nu-şi va ridica sus capul şi nu se va bucura de orice dovadă a apropierii Învăţătorului, ştiind în acest fel că eliberarea noastră şi glorificarea noastră cu El se apropie? Desigur că toţi care sunt în simpatie cu misiunea Lui de binecuvântare şi cu spiritul Lui de iubire vor saluta fiecare dovadă a venirii Lui, ca fiind apropierea „marii bucurii” care va fi „pentru tot poporul”.