Speranţa Sionului

                                                                Speranţa Sionului

Textele noastre se găsesc în Isaia 49:22, 23.

• 22 De aceea, aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: „Iată, voi face neamurilor semn cu mâna şi-Mi voi înălţa steagul spre popoare; ele vor aduce înapoi pe fiii tăi în braţele lor şi vor duce pe fiicele tale pe umeri.

 • 23 Te vor hrăni împăraţi şi împărătesele lor te vor alăpta. Se vor închina cu faţa la pământ înaintea ta şi vor linge ţărâna de pe picioarele tale, ca să ştii că Eu sunt Domnul şi că cei ce nădăjduiesc în Mine nu vor fi daţi de ruşine.”

Şi Isaia 30:9: Da, popor al Sionului, locuitor al Ierusalimului, nu vei mai plânge! El Se va îndura de tine când vei striga; cum va auzi, te va asculta.

Ar fi destule aceste texte ca să ne întoarcem acasă acum şi să medităm asupra sensului lor adânc şi asupra făgăduinţei. Dar dacă vreţi să auziţi ceva mai mult, vom împărtăşi nişte gânduri care ating nişte aspecte profunde ale istoriei şi profeţiei. Când armata romană a lui Titus a distrus Ierusalimul, cetatea avea aproape 2000 de ani vechime. Credinţa îl adusese pe Avraam din Ur din Caldeea într-o ţară pe care avea să i-o arate Dumnezeu. Datorită credinţei şi ascultării sale, Dumnezeu a făcut un legământ cu el şi i-a dat o făgăduinţă. Legământul avea câteva aspecte. Două din ele se găsesc în aceste versete: Gen. 12:3: Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor blestema şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine. Gen. 13:14, 15: Domnul a zis lui Avram după ce s-a despărţit Lot de el: Ridică-ţi ochii şi, din locul în care eşti, priveşte spre miazănoapte şi spre miazăzi, spre răsărit şi spre apus; căci toată ţara pe care o vezi ţi-o dau ţie şi seminţei tale în veac. Dar Avraam a murit ca locuitor temporar într-o ţară străină, neavând în posesie nicio ţară prin moştenire. El a fost îngropat într-o bucată de pământ în Hebron, pe care o cumpărase pentru a o îngropa pe Sara, soţia lui. După 430 de ani de la legământul cu Avraam, Dumnezeu l-a ridicat pe Moise ca să conducă familia captivă a lui Avraam din Egipt înapoi în acea ţară. Moise a primit de la Dumnezeu Legea la Sinai şi a scris prevederile acesteia pentru poporul de legământ. El a scris cele 5 cărţi ale Scripturilor, cunoscute ca Tora. După 40 de ani în pustie poporul a intrat în ţara promisă. Apoi au urmat ani de războaie, judecători, împăraţi, şi chiar o despărţire a celor 10 seminţii de cele 2. Dar tot timpul ei au fost o Teocraţie şi au fost răspunzători faţă de Cel atotputernic. Împăratul David a stabilit împărăţia în Ierusalim, iar Solomon a construit templul ca centru de închinare Atotputernicului pentru poporul său, sub legământul cu Avraam şi cu Moise. Ierusalimul şi-a menţinut independenţa sub împăraţi timp de mai bine de 500 de ani. În Ierusalim au domnit împăraţi atât buni cât şi răi. Cuvântul Domnului prin Moise i-a avertizat de consecinţele neascultării. Lev. 26:18: Dacă, cu toate acestea, nu Mă veţi asculta, vă voi pedepsi de şapte ori mai mult pentru păcatele voastre. Avertizarea se repetă de 7 ori în acelaşi capitol, cu o profeţie despre şapte timpuri şi Sabate. Ne vom întoarce curând la acest punct. Numele asiriene, Sargon, Salmanassar şi Sanherib sunt consemnate atât în arheologie cât şi în istoria biblică. Întâi au căzut în robie cele 10 seminţii de nord. (2 Împ. 17:6) Politica asiriană era să fragmenteze naţiunile cucerite în părţi mici, apoi să le risipească în tot imperiul pentru a distruge unitatea naţională şi etnică. Dar Iuda şi Beniamin cu Ierusalimul au fost cruţate o vreme. După împăraţii cei răi dinainte, împărătul Iosia s-a ocupat de repararea templului pângărit. Marele Preot Hilchia, în timp ce supraveghea lucrarea, a descoperit singura copie a Cărţii Legii care supravieţuise. (2 Cron. 34:14-21) Era se pare o copie scrisă de Moise. (Deuter. 31:24-26) Iosia a fost mişcat de mesajul legământului şi a pus să fie citit în faţa întregului popor. El a rededicat lui Dumnezeu Împărăţia şi a procedat la îndepărtarea falsei închinări. (2 Împ. Cap. 22-23) Profeţii, împreună cu Ioel, Amos, Isaia, au condamnat cultul ritual şi au învăţat umilinţa, dreptatea şi moralitatea. Poporul lui Dumnezeu a suferit pentru că uita şi făcea compromisuri. Lui Israel a trebuit să i se amintească întotdeauna. Preoţii lui Israel au trecut de la datoria de a face ritualurile la cea de Rabini şi de învăţători ai Iudaismului. De la Iosia la Zedechia speranţa şi identitatea evreiască părea să se reînsufleţească. Dar era prea puţin şi prea târziu pentru a fi păstrată Împărăţia şi generaţia aceea neglijentă. Apoi forţele Babilonului au căzut greu asupra Ierusalimului. După multe conflicte, în anul 606 înaintea erei noastre, Nebucadneţar l-a îndepărtat pe ultimul împărat al lui Iuda şi a deportat populaţia evreiască în Babilon. Ultima lor zi de independenţă a fost 9 Av. Ierusalimul şi templul au căzut în 10 Av. Să ţinem minte acel eveniment şi acea dată. Dar căderea lui Zedechia n-a însemnat distrugerea tuturor speranţelor Sionului pentru poporul ales. Cei luaţi în Babilon duceau cu ei seminţele unei conştiinţe naţionale şi erau legaţi cu speranţe mai înalte decât cele privitoare la Împăraţi, Temple şi sărbători. În timpul robiei şi disciplinării Dumnezeu a păstrat o rămăşiţă de dragul lui Avraam. Acolo pe malurile râurilor Babilonului zeloţii plângeau. Dar erau în minoritate. Ceilalţi s-au îndrăgostit de ţară. Au construit sinagogi pentru adunări religioase în timp ce-şi aminteau de Templul şi de sacrificiile lor cu ferestrele deschise spre Ierusalim. Acolo îşi păstrau vii speranţele şi făgăduinţele. În bibliotecile din Babilon evreii au găsit o comoară de manuscrise şi au câştigat dragostea pentru cărţi şi foamea după învăţătură. După 70 de ani, Cirus împăratul Persiei a cucerit Babilonul şi a declarat amnistie pentru exilaţi. Este surprinzător că numai cam 42.000 au vrut să se folosească de decretul împăratului Cirus şi să se întoarcă împreună cu Ezra. Aceştia n-au uitat de speranţa întoarcerii şi restabilirii Sionului. Apoi în 334 Imperiul Persan i-a revenit lui Alexandru cel Mare. Marele preot, în loc se i se împotrivească, i-a deschis porţile Ierusalimului şi i-a presărat calea cu flori. Iudaismul era repede asimilat dacă Scripturile Ebraice nu-şi găseau loc în cultura greacă. Astfel că hasidicii au fost de acord cu traducerea Scripturilor în greacă, în Egipt prin anul 250 î.e.n., cunoscută ca Septuaginta. Deşi s-au făcut unele compromisuri în text, traducerea a fost foarte folositoare în atragerea multora dintre evreii pe jumătate asimilaţi înapoi în orbita iudaismului. Ajungem acum la perioada când Imperiul Roman a luat locul lumii greceşti. A fost un timp când Roma a tolerat cultura greacă, chiar până la punctul la care Împăratul Irod a refăcut şi a extins al doilea templu care fusese rezidit sub Ezra şi Neemia. Dar toleranţa nu avea să dureze mult. Legiunile romane s-au întors şi au înconjurat Ierusalimul în anul 69 era noastră. În anul următor, anul 70 e.n., templul sfânt a fost iarăşi ars. Asta s-a întâmplat din nou exact în Tisha B’Av, 9. De data aceasta populaţia evreiască fie s-a împrăştiat prin grotele şi stâncile Iudeii, fie a căutat refugiu printre naţiunile din diaspora. Ei aveau numai speranţa făgăduinţei sacre a întoarcerii. Acum ce s-a întâmplat cu speranţa evreiască „anul viitor în Ierusalim”? Chiar dacă o rămăşiţă evreiască a ocupat ţara timp de secole .... ....trebuie să mergem încă 1800 de ani ca să vedem flacăra sacră a speranţei şi a făgăduinţei arzând încă. Degetul divin al favorii indica spre marile schimbări din anii 1870 pentru întoarcerea în ţara speranţei. După secole de discriminare, persecuţie şi izolare a evreilor din diaspora, în 1878 la Congresul de la Berlin la Naţiunilor se forma un punct de cotitură. Anul acesta este marcat în profeţie, dar este clar arătat şi în paginile istoriei. În timp ce alianţele politice refăceau harta Europei, Imperiul Otoman-turcesc a făcut astfel de concesii încât Anglia să aibă protectoratul asupra Palestinei şi de fapt al tuturor provinciilor asiatice ale Turciei. Benjamin Disraeli, cu titlul de Lord Beaconsfield, a fost primul Prim-minstru evreu al Angliei şi a negociat rolul crucial al Angliei, care a stabilit scena pentru istoria Orientului Mijlociu pentru totdeauna. Anglia s-a angajat să apere de agresiune aceste teritorii turceşti, şi în acelaşi timp a asigurat drepturile evreilor care se întorceau şi ale evreilor din regiune. Sub această supraveghere, prima aşezare evreiască a fost stabilită în Peta Tikva, care înseamnă „Uşa Speranţei”. Deşi puţine lucruri s-au schimbat pentru evreii din Rusia şi din altă parte care sufereau, se deschidea o uşă a speranţei. În 1890 C. T. Russell a scris un studiu despre Restabilirea lui Israel. După 9 ani speranţele sioniste pentru o „patrie” l-au animat pe Theodore Herzl, şi de fapt pentru o întoarcere în ţara lor străveche. Publicaţia lui, „Statul Everu”, a trezit vechile speranţe pentru „anul viitor în Ierusalim”. De atunci înainte s-au răspândit Sionismul şi imigrarea. Străduinţa nu era uşoară şi lumea era în tranziţie. Importanţa Congresului de la Berlin din 1878 poate că pare a fi uitată, dar nu este uitată în paginile istoriei. Reconfigurarea Europei a dus la tensiuni culturale şi la rivalităţi istorice mai mari, care au produs marele război european din 1914. Şi războiul acela a reconfigurat harta Europei, care a pregătit scena pentru al doiea război mondial. Şi aici a fost degetul făgăduinţei şi al profeţiei. Fiecare etapă a închis o uşă după evreul din diaspora şi a deschis alta în patria lui. Ne amintim: Ierusalimul a fost luat şi torţa lui Nebucadneţar a ars tempul în 9 Av (Ier. 39:2). Cetatea şi autonomia ei naţională au fost pustiite. Rămăşiţa lui Israel a fost evacuată din Ierusalim pentru 70 de ani, până când împăratul Cirus a decretat libertatea de a se întoarce la Ierusalim. Titus a ars din nou templul şi a pustiit Ierusalimul în 9 Av, anul 70. Evreii au rămas sub talpa neamurilor până cu un secol în urmă. Precizia profeţiei este marcată nu numai în timp, ci şi în evenimente. De două ori a permis Dumnezeu ca torţa de foc să fie pusă asupra simbolului împărăţiei lui Israel, iar acum, după 2520 de ani, sub stăpânirea neamurilor, Dumnezeu a pus torţa de foc asupra Împăraţilor Neamurilor Europei. Torţa a fost aprinsă la 1 august 1914. La 9 Av. Credem că nu este o coincidenţă, ci prin decret divin. Atotputernicul intenţionează totuşi să împlinească făgăduinţa avraamică faţă de aceia care odată au fost îndureraţi. Deci, ce a urmat după acel război care a schimbat viitorul lui Israel? Un tânăr chimist evreu numit Chiam Weizman a oferit britanicilor o formulă care folosea acetona pentru obţinerea corditei necesare producerii în canitate masivă a prafului de puşcă, o necesitate critică pentru efortul Aliaţilor în război. În timpul războiului Weizman a lucrat cu alt prim-minstru, Lordul Balfour. Acesta l-a întrebat pe Weizman cum ar putea fi recompensat. El a răspuns: „O patrie pentru poporul meu”. Nu este greu deci să vedem legătura între sprijinul Angliei şi dorinţa puternică a lui Weizman de a avea o patrie evreiască. Declaraţia Balfour a fost scrisă în 1917. Aniversarea a 100 de ani a acestui document are loc în acest an (2017) la 2 noiembrie. În pofida obecţiilor internaţionale, lumii nu-i este îngăduit să uite. Mai târziu Weizman a devenit primul preşedinte al lui Israel. Dar 1917 a fost începutul. Decalaraţa Balfour din 1917 promitea sprijinul Angliei în obţinerea unei patrii evreieşti chiar acolo unde este moştenirea lor biblică. Theodore Herzl cu viziunea unui Stat Evreu a pavat drumul pentru întoarcere. Apoi evreii au venit cu sutele, cu miile, apoi cu milioanele. Pământul a fost curăţat, udat, sădit şi recoltat. Chiar dacă mulţi conducători au fost evrei laici, a existat o rămăşiţă angajată faţă de făgăduinţa făcută lui Avraam. Între 1924 şi 1934 au venit intelectuali şi alte profesii pentru a face planul pentru naţiune. După trauma celui de-al Doilea Război Mondial au venit evrei din toate păturile sociale ca să umple ţara. În 1948 s-a născut o naţiune în ţara ei străveche, chiar dacă a fost împărţită tot mereu. Restul l-am văzut în zilele noastre. Nici războaiele, nici opinia lumii nu i-a îndepărat din ţară. Tulburarea lor actuală cu palestinienii este datorită faptului că n-au scos afară pe vrăjmaşii Legii la început când au intrat în Canaan, iar acum că au cedat altora locurile sfinte cum este Muntele Templului. Nu fiindcă ţările arabe n-au avut destul spaţiu aşa încât să aibă nevoie de un mic petic de deşert pe care Israel l-a trasformat într-o grădină. Gaza cea luxuriantă le-a fost dată celor care voiau un loc numai al lor. Dar primitorii au transformat-o iarăşi într-un deşert şi o zonă de teroare. Fac pustiire şi o numesc pace. Lumea acuză acum pe Israel de rasism sau de „epurare etnică”. Dar nu fiindcă arabii sau palestinienii nu au loc au mai mult decât necesar în afara hotarelor Israelului. -- Problema a ajuns la acordul de la Oslo unde liderii moderni au căutat să facă pace prin împărţirea ţării promise cu aceia care sunt hotărâţi să distrugă Israelul. -- Legea lui Israel prevedea un tratament echitabil al străinilor care erau dispuşi să se supună legilor ţării, dar nu să-i adăpostească pe distrugători. Aşa va fi sub Noul Legământ care va fi făcut cu casa lui Israel şi a lui Iuda. Cei credinciosi care studiaza Biblia, care veghează la întoarcerea Sionului au câteva întrebări legate de felul în care se vor desfăşura scenele finale din profeţie. Israelul are 6,4 milioane de evrei, 44% din populaţia evreiască din lume, care este estimată la 14,4 milioane. Se vor întoarce aceia cu credinţă şi speranţă? Sunt încă nişte experienţe grele pentru acest popor al speranţei. Israelul este înconjurat de aceia care au ca misiune comună să ia ţara şi să distrugă poporul. Profeţiile din Psa. 83 şi din Ezechiel 38 indică naţiuni apropiate şi vrăjmaşi depărtaţi. Totuşi vedem că Israel a urmat un plan de recuperare care este în mare parte paralel cu paşii declinului. -- Dar intenţionează Dumnezeu să lege binecuvântările Sale de guvernarea actuală a lui Israel? -- Se va obţine pacea prin negocieri? -- Vor fi nesocotite cererile arabilor/musulmanilor şi se vor proclama drepturile Israelului la ţară? -- Va primi Israel ţara lărgită care a fost promisă, înainte sau după Zaharia 12 şi 14? Un lucru este sigur: favoarea lui Dumnezeu nu este fiindcă ei sunt mari printre naţiuni, nu fiindcă au dat aşa dovadă de sfinţenie. -- Favoarea Lui este mai întâi datorită credinţei părinţilor. -- Apoi datorită făgăduinţei Sale care este sigură (Deuter. 7:6). -- Apoi fiindcă poporul evreu a fost instruit în cuvintele lui Dumnezeu ((Rom. 3:2)). Poporul va trebui totuşi să privească spre Profeţii din vechime şi spre aceia dintre ei care sunt credincioşi. Musulmanii sunt segmentul religios cel mai larg şi cu cea mai rapidă creştere din omenire. Evreii sunt cel mai mic segement din omenire şi procentajul lor a scăzut în ultimul secol. Totuşi, „Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii ca să facă de ruşine pe cele tari.” ((1 Cor. 1:17)) Vedem Deuter. 7:7-9: 7 Nu pentru că întreceţi la număr pe toate celelalte popoare S-a alipit Domnul de voi şi v-a ales, căci voi sunteţi cel mai mic dintre toate popoarele. 8 Ci pentru că Domnul vă iubeşte, pentru că a vrut să ţină jurământul pe care l-a făcut părinţilor voştri, pentru aceea v-a scos Domnul cu mâna Lui puternică şi v-a izbăvit din casa robiei, din mâna lui Faraon, împăratul Egiptului. 9 Să ştii dar că Domnul, Dumnezeul tău, este singurul Dumnezeu. El este un Dumnezeu credincios şi Îşi ţine legământul şi îndurarea până la al miilea neam de oameni faţă de cei ce-L iubesc şi păzesc poruncile Lui. Acum să vedem cum cei mici de pe pământ sunt folosiţi ca să smerească dar şi să binecuvânteze pe cei puternici. Peta Tikva, din Valea Acor (Uşa Speranţei, Osea 2:15), a fost prima aşezare evreiască în 1878. Acum a înflorit într-un oraş prosper cu o populaţie mai mare de 230.000 locuitori. Acum este al doilea sector industrial ca mărime după oraşul de la nord, Haifa. Poate că nu prea se ştie că industria lui majoră este Teva Pharmaceuticals. Ei aprovizionează lumea cu produse medicale pentru: boala Parkinson, Alzheimer, scleroza multiplă, cancerul de prostată, boala Crohn, ALS ((scleroza amiotrofică)) şi multe alte produse neurologice şi oncologice. Teva din Peta Tikva este cel mai mare producător de medicamente generice care serveşte o lume de puţini prieteni şi de mulţi duşmani. Teva a cumpărat recent două companii de medicamente majore europene cu suma de 10 miliarde de dolari. Multe medicamente generice accesibile au fost blocate de giganţii farmaceutici (precum Pfizer şi Eli Lilly). Pentru a ajunge pe piaţa globală, Teva a cumpărat firmele concurente şi acum este furnizorul major în Europa, America şi Asia. Numai recent a cumpărat două companii europene majore cu o sumă care depăşeşte 30 de miliarde. -- Adevărat, acestea nu sunt tratamente totale pentru a restaura viaţa umană. -- Dar un popor care este cel mai mic de pe pământ este pregătit pentru viitor să binecuvânteze mulţimea omenirii. Pavel a fost un evreu educat şi a scris scrisori către Romani în primul secol. Romani cap. 11 este o capodoperă de raţionamente şi profeţie despre Israel. El arată că Dumnezeu nu Şi-a uitat făgăduinţa şi favoarea faţă de poporul pe care l-a cunoscut dinainte. Apoi el leagă întoarcerea în favoare de „viaţa din morţi”. Smochinul şi măslinul sunt luate adesea ca imagini ale speranţei lui Israel. A existat odată ideea că Israel era un copac mort, dar acum a înflorit, în împlinirea făgăduinţei făcute în Ieremia 31:31-34. În veacurile care vin vom putea privi în urmă şi vom găsi că şi aceasta a fost cunoscut mai dinainte în marele orar al Lui Dumnezeu pentru îndepărtarea stăpânirii neamurilor peste ţară, şi întoarcerea favorii la Israel şi la poporul cărţii. Citim în Amos 9:9: Căci iată, voi porunci şi voi vântura casa lui israel între toate popoarele, cum se vântură cu ciurul, fără să cadă un singur bob la pământ. Sămânţa făgăduinţei nu este nici uitată nici pierdută. Făgăduinţa lui Avraam este repetată deseori în cartea Genesei: Gen. 22:17, 18: Te voi binecuvânta şi-ţi voi înmulţi foarte mult sămânţa, ca stele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării; şi sămânţa ta va stăpâni porţile vrăjmaşilor ei. Toate popoarele vor fi binecuvântate în sămânţa ta, fiindcă ai ascultat de glasul Meu. Gen. 12:3: Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine. Făgăduinţa este sigură atât pentru NISIP cât şi pentru STELE. Să nu fim din aceia care se împotrivesc celor din Israel. Binecuvântaţi-i şi lăsaţi ca viziunea şi speranţa eternă să trăiască în continuare

SERVICIUL SUFERINŢELOR

SERVICIUL SUFERINŢELOR

„Din adâncuri te chem, Doamne!” „Dacă dă El pace, cine poate s-o tulbure?” Ps. 130:1 ; Iov 34:29 

Viaţa fiecărei fiinţe umane îşi are luminile şi umbrele ei, înălţimile ei de bucurie şi adâncimile ei de întristare. Acestea formează o mare parte din urzeala şi beteala experienţelor; iar pânza caracterului care iese din războiul activ al vieţii va fi fină şi frumoasă, sau aspră şi urâtă, conform îndemânării şi grijii cu care persoana ţese în ea firele experienţei. În fiecare viaţă, în domnia prezentă a păcatului şi răului, predomină umbrele sumbre; şi într-o astfel de măsură este adevărat lucrul acesta încât Cuvântul lui Dumnezeu descrie potrivit familia umană în starea ei prezentă ca o creaţie care suspină. „Ştim că până în ziua de azi, toată creaţia suspină şi suferă durerile naşterii”, spune apostolul. Copiii lui Dumnezeu nu fac excepţie de la această regulă universală; şi noi „suspinăm în noi, aşteptând înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru” — a companiei noastre, Corpul lui Cristos. Rom. 8:22, 23.

Dar în timp ce aşteptăm eliberarea noastră, experienţele zilnice ale vieţii au cea mai importantă misiune pentru noi, şi maniera în care le primim trebuie să fie preocuparea noastră cea mai adâncă, deoarece după felul în care le vom folosi, prosperitatea sau adversitatea şi încercarea fiecărei zile va aduce pentru noi o binecuvântare sau un blestem. Experienţele pe care suntem obişnuiţi să le privim ca prospere au adesea în ele pericole subtile. Dacă bogăţia creşte sau prietenii se înmulţesc, sau avem o mare măsură de bucurie pământească, cum aproape pe nesimţite inima îşi găseşte satisfacţia în lucrurile de pe pământ! Dar când simţim muchia ascuţită a întristării şi dezamăgirii, când bogăţiile şi sănătatea trec, când prietenii ne părăsesc iar vrăjmaşii ne ocărăsc, tendinţa naturală este spre deznădejde şi disperare.

Tocmai aici este o parte foarte importantă a marii bătălii din viaţa creştinului. El trebuie să se lupte cu tendinţele naturii vechi şi trebuie să ceară şi să aştepte victoria plin de încredere, în puterea marelui Căpitan al mântuirii sale. El nu trebuie să cedeze influenţelor ademenitoare ale condiţiilor exterioare favorabile, şi nici să se afunde sub greutatea încercărilor şi adversităţii. El nu trebuie să permită ca vreo experienţă a vieţii, oricât de grea şi dureroasă ar fi, să-l facă ursuz şi nesimţitor sau să-l facă aspru, morocănos şi neiubitor. Nici să nu îngăduie mândria sau iubirea de a părea ceva, sau autoîndrepăţirea, să se hrănească din binecuvântările vremelnice pe care Domnul în prevederea Sa iubitoare i le-a dat ca să-şi dovedească credincioşia ca administrator.

ADÂNCIMILE DE ÎNTRISTARE DUC LA ÎNĂLŢIMI DE BUCURIE

Întristarea şi necazul pot veni, şi adesea vor veni ca potopul, dar Domnul va fi Tăria şi Puterea noastră în orice experienţă pe care El o permite. Sufletul care n-a cunoscut niciodată disciplina întristării şi necazului, n-a aflat bucuria şi valoarea iubirii şi ajutorului Domnului. În perioadele de întristare covârşitoare şi necaz, când ne apropiem de Domnul, El se apropie în mod special de noi. Astfel a aflat psalmistul, când în necazul lui adânc a strigat către Dumnezeu, zicând, „Din adâncuri Te chem, Doamne! Doamne, ascultă-mi glasul! Să ia aminte urechile Tale la glasul cererilor mele!” (vers. 1, 2). Simţindu-şi slăbiciunile şi neajunsurile, tânjind după eliberarea deplină de orice imperfecţiune şi profeţind despre prevederile generoase ale Planului divin de Mântuire prin Cristos, el adaugă, „Dacă Tu, Doamne, ai păstra aducerea aminte a nelegiuirilor (imputându-ni-le), cine ar putea să stea în picioare, Doamne? Dar la Tine este iertare, ca să fii de temut (respectat)”. Vers. 3, 4.

Cât de preţioase sunt aceste asigurări când sufletul este extrem de conştient de neputinţele sale, de incapacitatea sa completă de a se ridica la înălţimea legii perfecte a dreptăţii! Ce binecuvântare este a şti că atunci când inimile noastre sunt loiale şi sincere, Dumnezeul nostru nu ne pune în socoteală neajunsurile inevitabile ale vasului nostru de pământ! Dacă mergem zilnic la El pentru curăţare, prin meritele Răscumpărătorului nostru, eşecurile noastre nu ne sunt imputate, ci sunt iertate cu totul şi spălate. Dreptatea perfectă a Mântuitorului este haina noastră glorioasă şi îmbrăcaţi cu ea putem merge la Dumnezeu cu îndrăzneală smerită, curaj — chiar în prezenţa marelui Iehova, Regele regilor şi Domnul domnilor.

Dacă Dumnezeu ignoră astfel neputinţele cărnii noastre şi ne primeşte pe deplin şi are comuniune cu noi ca şi copii dragi ai Săi, tot aşa trebuie să ne privim şi noi unul pe altul, neluând în considerare şi nepunând în socoteală unul altuia neputinţele cărnii, pe care fiecare le mărturiseşte cu smerenie şi pe care ei, la fel ca noi, se străduiesc să le învingă prin harul lui Dumnezeu, după toate capacităţile lor. Fiecăruia din copiii adevăraţi ai Domnului i se aplică cuvintele apostolului, „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? … Cine va ridica vreo acuzaţie împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu va îndreptăţi? Cine va condamna? Hristos Cel care a murit?” (Rom. 8:31, 33, 34 — Diaglott). Cazul este însă diferit când neputinţele cărnii sunt cultivate, îngăduite fără a face efortul cuvenit de a le corecta, şi sunt justificate, pentru ca greşelile să poată fi continuate. Atunci, într-adevăr, ele ne sunt puse în socoteală, şi dacă nu „ne judecăm” în grabă şi nu luăm măsuri hotărâte spre a le corecta, Domnul Însuşi ne va judeca şi ne va pedepsi. 1 Cor. 11:31, 32.

În mijlocul grijilor, nedumeririlor şi dificultăţilor care vin peste copiii Domnului, noi trebuie să ne încredem în El pe deplin şi să ne păstrăm sufletele prin pace şi răbdare! Trebuie să aşteptăm cu răbdare pe Domnul să rezolve dificultăţile experienţelor noastre în modul Său bun. Cât este de necesar să aşteptăm cu răbdare pe Domnul! Psalmistul spune: „Eu aştept pe Domnul; sufletul meu aşteaptă şi în cuvântul Lui nădăjduiesc. Sufletul meu aşteaptă pe Domnul mai mult decât aşteaptă străjerii dimineaţa, da, mai mult decât străjerii dimineaţa” (Ps. 130:5, 6). În orice experienţă de întristare şi necaz, şi când tensiunea conflictelor zgomotoase şi a jignirilor şi rănilor usturătoare care fac inima să sângereze ameninţă să biruie spiritul, copilul lui Dumnezeu să-şi aducă aminte că „El ştie, iubeşte şi-I pasă”, şi că îngerul Său slujitor este totdeauna lângă noi şi nici o încercare prea severă nu va fi permisă. Iubitul Învăţător stă lângă creuzet şi nu va permite căldura cuptorului să devină atât de intensă încât aurul preţios al caracterului nostru să fie distrus sau nici chiar lezat. O, nu! Dacă prin harul Său experienţele nu vor lucra spre binele nostru, ele vor fi îndepărtate. El ne iubeşte prea mult ca să permită vreun necaz inutil, vreo întristare inutilă.

RĂSPLATA AŞTEPTĂRII RĂBDĂTOARE

„Încredinţează-ţi Domnului calea, încrede-te în El şi El va lucra! El va face să strălucească dreptatea ta ca lumina şi dreptul tău ca soarele la amiază. Taci înaintea Domnului şi aşteaptă-L cu răbdare” (Ps. 37:5-7). Noi nu trebuie să fim dezamăgiţi şi să permitem credinţei noastre să se clatine când ni se aplică testul suferinţei răbdătoare, în timp ce pacea şi liniştea exterioară după care tânjim întârzie mult. Tatăl nostru nu ne-a uitat nici când răspunsul la rugăciunile noastre pare să întârzie. Pacea şi liniştea exterioară nu sunt întotdeauna condiţiile cele mai potrivite pentru nevoile noastre ca Noi Creaturi; şi noi nu vom dori condiţii în care preţioasele roade ale Spiritului nu vor creşte şi nu se vor dezvolta în noi. De aceea, „Nu vă miraţi de prigonirea ca de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca şi cum vi s-ar întâmpla ceva neobişnuit; dimpotrivă, bucura-ţi-vă” (1 Petru 4:12, 13). Cel care numără până şi perii capului nostru nu este niciodată indiferent faţă de suferinţele şi nevoile chiar şi ale celui mai slab şi mai umil copil al Său. O, ce dulce este gândul la o astfel de grijă iubitoare, continuă! „Când dă El pace, cine poate s-o tulbure?”

Sfinţii au într-adevăr în fiecare necaz şi tristeţe o mângâiere binecuvântată de care lumea este cu totul în necunoştinţă. Numai copilul lui Dumnezeu o poate cunoaşte. Care este această mângâiere? O, tu care nu te-ai înrolat încă sub stindardul Crucii, care nu te-ai pus încă în întregime în mâinile Domnului, pentru a fi format şi modelat în asemănarea Sa glorioasă, care n-ai făcut un efort serios să opreşti curentul tendinţelor naturii tale decăzute, care nu te-ai luptat serios pentru Adevăr şi dreptate în mijlocul unei generaţii strâmbe şi sucite, ce poţi şti despre dulceaţa acestei mângâieri divine? Ea este balsamul scump din Galaad pentru spiritele rănite pe câmpul de luptă al vieţii, este sorbitura stimulatoare, împrospătătoare pentru sufletele obosite, greu apăsate de vrăjmaşul neîndurat. Este mângâierea liniştitoare a unei mâini iubitoare pe fruntea înfierbântată a unui nobil luptător pentru Adevăr şi evlavie. Este şoapta blândă a speranţei, iubirii şi curajului când inima şi trupul aproape au cedat. Aceasta este mângâierea divină, singura mângâiere care are în ea vreo virtute de vindecare sau împrospătare. Ea este rezervată numai pentru acele suflete nobile care duc cu credincioşie povara şi arşiţa zilei în serviciul Regelui regilor; în timp ce aceia care neîncetat plutesc cu valul lumii şi cu tendinţele descendente ale naturii carnale nu pot avea niciodată vreo idee despre dulceaţa ei.

Ce iubitor şi tandru este Dumnezeul nostru, şi ce înţelept şi puternic! Făgăduinţele Sale nu i-au părăsit niciodată pe aceia care şi-au pus încrederea în El. Putem simţi că eforturile noastre de a fi buni şi de a face bine sunt foarte nerodnice, că împotrivirea din afară şi dinăuntru este foarte puternică. Dar când suntem slabi, când ne dăm seama de neputinţa şi incompetenţa noastră, putem fi tari în Domnul şi în puterea tăriei Lui. Atunci ne puteam da seama că puterea Lui se desăvârşeşte în slăbiciunea noastră. Faptul că suntem slabi şi şchiopi nu ne desparte de iubirea şi puterea Dumnezeului nostru, în timp ce ne străduim să-I facem voia; căci „El ştie din ce suntem întocmiţi. Îşi aduce aminte că suntem ţărână”. Atunci, haideţi ca tot mai mult să ne ţinem de această tărie a Domnului, ca să putem urma curajos mersul pe calea noastră îngustă cu greutăţi şi încercări. Preţioasă într-adevăr este pentru sfântul lui Dumnezeu slujirea durerii şi întristării!

„AŢI VĂZUT RĂBDAREA LUI IOV”

Sfinţii din fiecare vârstă au învăţat binecuvântarea necazului şi întristării. Psalmistul David spune: „Este spre binele meu că m-ai îndurerat, ca să învăţ orânduirile Tale”, apoi, „Până când n-am fost adânc mâhnit, rătăceam; dar acum păzesc Cuvântul Tău” (Ps. 119:67, 71). Iov, servul credincios al lui Dumnezeu, a suferit necazuri care aproape l-au biruit, dar Domnul l-a scos la un loc larg când încercările sale şi-au îndeplinit efectul intenţionat. El a fost probat şi întărit prin experienţele sale dureroase. Puţini dintre noi am putea suferi mai mult, dacă am putea vreunul. El a suferit pierderea întregii sale proprietăţi, apoi a tuturor copiilor, pe care i-a iubit, apoi iubirea şi loialitatea soţiei, apoi a fost lovit de o boală dureroasă — bube, din cap până-n picioare. Şi, capac la toate, trei dintre prietenii săi au venit la el auzind despre marile lui încercări; şi în loc să fie mângâietori adevăraţi, i-au mărit întristarea insistând că păcatele lui trebuie să fi fost cauza tuturor acelor dezastre; că experienţele lui trebuie desigur să fi fost pedepse de la Domnul din cauza necredincioşiei din partea sa. Desigur că bietul Iov a fost mâhnit!

Dar şi-a pierdut el credinţa în Dumnezeu? Să-l ascultăm: „Domnul a dat şi Domnul a luat; binecuvântat să fie Numele Domnului!” (Iov 1:21). „Iată, dacă mă va ucide, totuşi voi nădăjdui în El” (Iov 13:15). Iov a fost într-adevăr mult doborât, dar el şi-a păstrat integritatea caracterului şi credinţa în Domnul prin toate. El nu L-a acuzat pe Dumnezeu de nedreptate şi Dumnezeu nu l-a părăsit pe servul Său credincios. El i-a mustrat pe acuzatorii lui şi le-a cerut să ofere sacrificiu, şi l-a instruit pe Iov să se roage pentru ei, ca încălcările lor să poată fi trecute cu vederea. La urmă el a fost binecuvântat mai abundent decât oricând înainte. Dumnezeu a făcut din el un mare tip al familiei umane, a necazurilor stării lor decăzute şi a restabilirii lor finale la ceea ce a fost pierdut în Adam, cu binecuvântarea experienţei câştigate de ei, care-i va face înţelepţi. Ce credincios este Domnul în toată purtarea Sa! Într-adevăr, copiii Săi n-ar trebui niciodată să se îndoiască de iubirea Sa; căci, „Credinţa se poate încrede în El cu tărie, 
Vie orice are să vie”.

PĂRTĂŞIA INTIMĂ CU DUMNEZEU ESTE SCUMPĂ

Când încrederea continuă în Domnul şi în multele Sale providenţe din viaţa noastră, care ne vin ca răspuns, când acestea se coc într-o cunoştinţă personală şi intimitate scumpă, atunci învăţăm să ne desfătăm în El. Da, când inima răspunde inimii, când rugăciunea insistentă aduce răspunsuri de pace recunoscute, când iubirea şi grija divină au fost clar văzute în conducerea căii noastre, atunci putem recunoaşte prezenţa continuă a Tatălui şi a Fiului cu noi. Atunci, oricât de întunecată ne-ar fi calea, oricât de aspră ar fi furtuna care vuieşte în jurul nostru, gândul la protecţia divină este totdeauna cu noi, aşa încât, în calitate de copii ai Domnului, nu suntem niciodată disperaţi; chiar dacă suntem doborâţi la pământ, nu suntem distruşi; chiar dacă suntem persecutaţi, nu suntem niciodată părăsiţi. Ştim că mâna Tatălui nostru este întotdeauna la cârmă, că iubirea şi grija Sa sunt sigure şi stabile.

Cei care au intrat în adevărata părtăşie de inimă cu Dumnezeu au învăţat să-L vadă ca Fântâna întregii bunătăţi, a întregului Adevăr şi a întregii binecuvântări. Pentru ei, El este cel mai frumos. Legea Lui este desfătarea lor. Prietenia şi iubirea Lui este însăşi viaţa lor. Când inima a devenit astfel centrată în Dumnezeu, cel mai natural impuls este să-şi încredinţeze Lui calea. Aceştia pot cânta cu adevărat împreună cu poetul:

Pe drum merg mai departe, 
Cu Dumnezeu umblând 
Mai vreau cu El prin întuneric, 
Ca făr-de El ştiind. 
Mai bine cu El prin spirit, 
Decât singur văzând

Desigur că acestora li se împlinesc dorinţele inimii şi nici un bine nu va fi reţinut de la ei. Rugăciunile lor fierbinţi fac mult, şi la timpul bun al Domnului dreptatea lor, oricât de greşit ar fi înţeleasă, răstălmăcită şi vorbită de rău, va fi descoperită ca lumina — clară, senină şi larg manifestată; iar judecata lor, justiţia şi dreptatea căii şi inimii lor vor fi descoperite ca ziua la amiazi. Chiar dacă noi rămânem aici ca străini în ţara vrăjmaşului, vom fi hrăniţi, nutriţi, natural şi spiritual, şi ne vom bucura şi veseli în „casa peregrinajului nostru”. Scumpe sunt într-adevăr făgăduinţele lui Dumnezeu; şi spre lauda harului Său abundent toţi sfinţii Săi din trecut şi din prezent poartă cu prisosinţă mărturia împlinirii lor.

Cine poate avea frica 
Când răuri curg cu aşa leac 
Har, ce-i ca Domnul care-L dă 
Izvorând din veac în veac

                                                                               R 5802 W. T. 15 noiembrie 1915 (pag 344-346)

Trinitatea

TRINITATEA

                                     “Tatăl este mai mare decât Mine.”- Ioan 14:28

Puţine dintre doctrinele controversate de azi aprind pasiunile atât de mult precum cea a trinităţii. Un motiv este că unii văd în cei care negă treimea un fel de blasfemiatori, intrarea într-o astfel de discuţie fiind plină de dificultăţi.

Un mod bun de a începe este definirea termenilor. Definiţia a ceea ce se înţelege prin trinitate  diferă de la o persoană la alta. Totuşi, iată două definiţii: “Termenul care desemnează un singur Dumnezeu în trei persoane, “Trinitatea” a fost o desemnare  convenabilă a singurului Dumnezeu descoperit în Scriptură ca Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Aceasta înseamnă că în cadrul aceleiaşi esenţe a dumnezăirii trebuie să distingem trei “persoane”care nu sunt nici trei dumnezei pe de o parte, nici trei părţi sau moduri ale lui Dumnezeu pe de altă parte, ci Dumnezeu în mod co-egal şi co-etern.”(Dicţionar evanghelic de teologie – Walter Elwell, p.1112) .

Putem define doctrina trinităţii după cum urmează: Dumnezeul veşnic există ca trei personae Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt şi fiecare persoană este pe deplin Dumnezeu  şi ele sunt un singur Dumnezeu.”( Systematic Theology, Wayne Grudem, p. 226). Aceste definiţii şi altele s-au schimbat de-a lungul timpului ca răspuns la argumentele aduse împotriva lor. Totuşi, oricare ar fi aceste definiţii, ele constituie un punct de pornire în argumentaţia noastră.

            Un element cheie în doctrina trinităţii este egalitatea dintre Isus şi Tatăl – ambii consideraţi ca manifestări a aceluiaşi Dumnezeu, ambii co-egali şi co-veşnici. Această afirmaţie întâmpină imediat nişte probleme, dacă luăm în considerare (şi trebuie să luăm) câteva declaraţii ale lui Isus:

            “Tatăl iubeşte pe Fiul şi a dat toate lucrurile în mâna Lui.!”(Ioan 3:35). Acest lucru sugerează că Fiul nu a avut toate lucrurile în mână, ci i-au fost date la un moment dat de către Tatăl (vezi de asemenea Marcu 13:32)

            “Tocmai de aceea cautau si mai mult iudeii sa-L omoare, nu numai fiindca dezlega ziua Sabatului, dar si pentru ca zicea ca Dumnezeu este Tatal Sau si Se facea astfel deopotriva cu Dumnezeu. Isus a luat din nou cuvantul si le-a zis: "Adevărat, adevărat vă spun ca Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decat ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatal face si Fiul intocmai.” (Ioan 5:18,19). Evreii au interpretat greşit cuvintele lui Isus şi au crezut ca se face egal cu Dumnezeu. Isus le-a corectat eroarea cu afirmaţia clară că nu poate face nimic de la sine.

            “Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5:22) Acest lucru arată clar ca autoritatea Tatălui de a judeca a fost dată Fiului (vezi şi Ioan 5:26,27).

            “Isus deci le-a zis: "Cand veti inalta pe Fiul omului, atunci veti cunoaste ca Eu sunt si ca nu fac nimic de la Mine însumi, ci vorbesc după cum M-a învătat Tatăl Meu.” (Ioan 8:28) Isus trebuia să fie învăţat de Tatăl (vezi Evrei 5:7-9).

            “Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau si am putere s-o iau iarasi: aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatal Meu” (Ioan 10:18). Tatăl a poruncit Fiului, ceea ce demonstrează o distincţie în persoană şi rang.

            “Ati auzit ca v-am spus: "Ma duc, si Ma voi intoarce la voi." Daca M-ati iubi, v-ati fi bucurat ca v-am zis: "Ma duc la Tatăl"; căci Tatăl este mai mare decat Mine.” (Ioan 14:28) Tatăl este mai mare decât Fiul.

            “ Isus le-a zis: "Daca ar fi Dumnezeu Tatal vostru, M-ati iubi si pe Mine, caci Eu am iesit si vin de la Dumnezeu: n-am venit de la Mine insumi, ci El M-a trimis.”(Ioan 8:42) Isus a fost trimis de Dumnezeu, o realitate care ar fi fost imposibilă dacă Isus ar fi într-adevăr Dumnezeu.

            O altă dificultate în susţinerea trinităţii este reprezentată de declaraţiile lui Isus în care în care vorbeşte despre Tatăl Ceresc ca fiind Dumnezeul Lui: “ "Nu ma tine", i-a zis Isus, "caci inca nu M-am suit la Tatal Meu. Ci, du-te la fratii Mei si spune-le ca Ma sui la Tatal Meu si Tatal vostru, la Dumnezeul Meu si Dumnezeul vostru."” (Ioan 20:17). Isus are Dumnezeul său, Tatăl Ceresc şi a spus asta după învierea Lui.

            “Si, in ceasul al noualea, Isus a strigat cu glas tare: "Eloi, Eloi, lama sabactani", care talmacit inseamna: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?"(Marcu 15:34). Pe cruce fiind Isus a strigat către Dumnezeu, nu a strigat către sine. De asemenea, Tatăl are nemurirea, nu ar fi putut muri pe cruce.

            Isus se distinge foarte clar de Dumnezeu: “Isus, fiindca stia ca Tatal Ii daduse toate lucrurile in maini, ca de la Dumnezeu a venit si la Dumnezeu Se duce..” Isus a venit de la Dumnezeu şi s-a dus la Dumnezeu, în mod evident nu putea fi acest Dumnezeu de la care a venit şi la care a mers.

            “Nimeni n-a vazut vreodata pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este in sanul Tatalui, Acela L-a facut cunoscut." Şi totuşi noi oamenii l-am văzut pe Isus, deci Dumnezeu este altul decât Isus şi el nu poate fi Dumnezeu.

            Apostolul Pavel marchează clar diferenţa dintre Tatăl ca Dumnezeu şi Fiul ca Domn: “totusi pentru noi nu este decat un singur Dumnezeu: Tatal, de la care vin toate lucrurile si pentru care traim si noi, si un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate lucrurile, si prin El si noi.” (1 Corinteni 8:6). “Har si pace de la Dumnezeu, Tatal nostru, si de la Domnul Isus Hristos!” (1 Corinteni 1:3). “ Dumnezeu, Tatal Domnului nostru Isus Hristos, care este binecuvantat in veci, stie ca nu mint!…” (2 Corinteni 11:31).

            În aceste trei exemple şi în multe altele din scrisorile lui Pavel, el face distincţia între Tatăl, care este singurul Dumnezeu şi Domnul nostrum Isus, care este fiul lui Dumnezeu.

            “Si ma rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatal slavei, sa va dea un duh de intelepciune si de descoperire, în cunoaşterea Lui” (Efeseni 1:17). Pavel ne spune că Isus Hristos are de Tată pe Dumnezeu.

            După ce am examinat o serie de Scripturi care învaţă clar o distincţie între Tatăl ca Dumnezeu şi Isus ca Fiu şi arată o subordonare a lui Isus în raport cu Tatăl Ceresc, ne putem întreba cum ar putea susţinută doctrina trinităţii. Susţinătorii ei se bazează pe unele texte, care cred ei că le confirmă credinţa. Vom examina în cele ce urmează 5 dintre acestea:

1.      „Eu si Tatal una suntem.” (Ioan 10:30)

Acest verset poate părea că sprijină vederea trinitariană. Cu toate acestea, în Scriptură „unitatea” este adesea folosită metaforic. De exemplu un soţ şi o soţie trebuie să devină „una” (Matei 19:5,6). Credincioşii sunt caracterizaţi ca o „pâine” şi un „trup” (1 Cor. 10:17, Romani 12:4,5). Unitatea despre care Isus vorbeşte aici nu este de natura unei trinităţi , ci o unitate de inimă, de gândire, de scop. Domnul demonstrează acest sens atunci când spune : „Eu nu mai sunt in lume, dar ei sunt in lume, si Eu vin la Tine. Sfinte Tata, pazeste, in Numele Tau, pe aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca ei sa fie una, cum suntem si Noi…Ma rog ca toti sa fie una, cum Tu, Tata, esti in Mine, si Eu in Tine; ca si ei sa fie una in Noi, pentru ca lumea sa creada ca Tu M-ai trimis. Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei sa fie una, cum si Noi suntem una “ (Ioan 17:11,21,22). Acest pasaj ne ajută să înţelegem mai bine Ioan 10:30, ce înseamnă că Isus este “una” cu Tatăl Său.

2.      “La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.” (Ioan 1:1)

                  Mai multe traduceri ale Bibliei iau o poziţie doctrinară clară: Cuvântul era Dumnezeu. Această frază este folosită pentru a arăta că Isus este Dumnezeu. Cu toate acestea textul original grecesc redă chestiunea un pic altfel. Scriitorul trinitatrian William Barclay, a furnizat una dintre cele mai bune explicaţii a semnificaţiei acestui text. Din moment ce scriitorul crede în Trinitate, în exegeza sa nu există nicio părtinire. El scrie: „În cele din urmă Ioan spune că Cuvântul era Dumnezeu. Aceasta este o expresie dificilă pe care trebuie să o înţelegem  şi este dificilă pentru că în limba greacă în care a scris Ioan există un mod diferit de a sune lucrurile... Atunci când grecul foloseşte un substantiv, aproape întotdeauna foloseşte articolul definit cu el.  Cuvântul grec pentru Dumnezeu este „Theos” şi articolul definit este „ho”.  Când în limba greacă se vorbeşte despre Dumnezeu nu se foloseşte pur şi simplu „Theos” ci se spune „ho Theos”. Când nu este folosit articolul pe lângă substantiv, acest substantiv devine mai mult un fel de adjectiv. Ioan nu a spus că Cuvântul era ho Theos, ceea ce ar fi însemnat că era identic cu Dumnezeu. El a folosit cuvântul Theos fără articol definit ceea ce dă înţelegerea că Cuvântul era, se poate să spunem, de acelaşi caracter, calitate şi esenţă, având o existenţă ca Dumnezeu. Când Ioan a spus că Cuvântul era ca Dumnezeu, el nu spunea că Isus este identic cu Dumnezeu, el spunea că Isus a fost atât de perfect, fiind ca Dumnezeu în minte, în inimă, în el putând vedea perfecţiunea lui Dumnezeu.”  

                  Concluzia rezonabilă a acestei explicaţii este că ea nu învaţă trinitatea.

            3.” El, macar ca avea chipul lui Dumnezeu, totusi n-a crezut ca un lucru de apucat sa fie deopotriva cu Dumnezeu” (Filipeni 2:6)

Textul original grecesc indică în mod clar că Isus nici măcar nu se gândea să încerce sau să considere să fie egal cu Dumnezeu. Acest lucru este în contrast violent cu ceea ce a făcut Lucifer (Isaia 14:12-14). Pavel subliniază bine faptul că Isus (Logosul) nu era deopotrivă (egal) cu Tatăl.

            4.” Pe cand Fiului I-a zis: "Scaunul Tau de domnie, Dumnezeule, este in veci de veci; toiagul domniei Tale este un toiag de dreptate” (Evrei 1:8)

            Pavel citează din Psalmul 45:6 şi aplică versetul la Isus. Aceasta pare a fi o referire clară la Isus ca Dumnezeu.  Cu toate acestea cuvântul  “Dumnezeu” folosit aici provine din  termenul elohim care înseamnă fiintă puternică. Acelaşi termen este folosit în Vechiul Testament desemnându-l pe Moise ca fiind “Dumnezeu”: “El va vorbi poporului pentru tine, iti va sluji drept gura, si tu vei tine pentru el locul lui Dumnezeu.” (Exod 4:16), “Domnul a zis lui Moise: "Iata ca te fac Dumnezeu pentru faraon; si fratele tau, Aaron, va fi prorocul tau.” (Exod 7:1) A fost Moise Dumnezeu? Cu siguranţă nu. A fost un puternic pentru popor şi pentru faraon. Termenul elohim îl desemnează de cele mai multe ori pe Dumnezeul Suprem, dar uneori este aplicat şi îngerilor, conducătorilor, judecătorilor, etc, ca atare sendsul său trebuie determinat din context.

Isus posedă dumnezăirea în sensul că este o fiinţă puternică, el fiind Fiul lui Dumnezeu, aşa cum învaţă Psalmul. În această privinţă putem arunca o privire în Ioan 10 unde Isus mărturiseşte că El şi Tatăl sunt una, evreii dorind să-l omoare cu pietre: “ Iudeii I-au raspuns: "Nu pentru o lucrare buna aruncam noi cu pietre in Tine, ci pentru o hula si pentru ca Tu, care esti un om, Te faci Dumnezeu." Isus le-a raspuns: "Nu este scris in Legea voastra: "Eu am zis: sunteti dumnezei"? Daca Legea a numit "dumnezei" pe aceia carora le-a vorbit cuvantul lui Dumnezeu - si Scriptura nu poate fi desfiintata - cum ziceti voi ca hulesc Eu, pe care Tatal M-a sfintit si M-a trimis in lume? Si aceasta, pentru ca am zis: "Sunt Fiul lui Dumnezeu!" (Ioan 10:33-36). Isus a avut ocazia aici să declare că face parte dintr-un Dumnezeu trinitar, în schimb El a citat din Psalmul 82:6, arătând că este unul dintre dumnezei, mai ales Fiul lui Dumnezeu.

Rezumăm acest punc citându-l pe apostolul Pavel: “ Caci chiar daca ar fi asa numiti "dumnezei" fie in cer, fie pe pamant (cum si sunt in adevar multi "dumnezei" si multi "domni"),  totusi pentru noi nu este decat un singur Dumnezeu: Tatal, de la care vin toate lucrurile si pentru care traim si noi, si un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate lucrurile, si prin El si noi.”(1 Corinteni 8:5,6)

            5.” (Caci trei sunt care marturisesc in cer: Tatal, Cuvantul si Duhul Sfant, si acestia trei una sunt.)” (1 Ioan 5:7)

Deşi aceste cuvinte par a susţine trinitatea ele sunt false şi nu apar în niciunul din manuscrisele mai vechi. O nota de subsol în traducerea Emphatic Diaglott face această observaţie: “ Acest text referitor la mărturia cerească nu este cuprins în manuscrisele mai vechi de secolul XV. Nu este citat de niciunul dintre marii scriitori eclesiastici, de niciunul dintre părinţii latini timpurii…cu toate că subiectele tratate ar fi condus în mod natural sa apeleze la autoritatea sa. Prin urmare este un fals.” Cercetătorii sincere ai Bibliei, susţinători ai trinităţii, recunosc acest text ca fiind apocrif.

Concluzie

            Credinţa fundamentală a creştinilor este că Hristos a suferit şi a murit ca „preţ de răscumpărare pentru toţi” (1 Tim.2:6). Acest lucru este fundamental pentru înţelegerea planului divin. Cu toate acestea doctrina trinităţii este în contradicţie cu „răscumpărarea pentru toţi”, ea face invalid preţul de răscumpărare. Dacă Isus ar fi Dumnezeu sau cel puţin a doua persoană din Dumnezeu, el ar fi nemuritor. Unul care posedă nemurirea nu poate muri. Cu toate acestea Biblia declară în mai multe locuri că Isus a murit! Cum putea să moară un Dumnezeu nemuritor?

            Biblia descrie moartea lui Hristos, el fiind o fiinţă umană, care a suferit în mod real şi a oferit o jertfă adevărată ca preţ de răscumpărare pentru Adam, omul original perfect, şi prin el pentru rasa sa. Isus Hristos trebuia să fie om perfect ca murind să constituie preţul corespunzător pentru plata pedepsei venite prin păcat – moartea.  Pentru credincioşia sa până la moarte Dumnezeu ia dat drept răsplată natura divină (Ioan 5:26). Această răsplată a primit-o după moarte şi nu a avut-o înainte.

            Doctrina preţului de răscumpărare arată eroarea şi clarifică adevărul asupra multor doctrine ale Bibliei. Ea demonstrează eroarea Trinităţii. Să ne bucurăm pentru înţelegerea mai clară a relaţiei dintre Tatăl ceresc şi fiul său, Domnul nostru Isus Hristos.

Despre cum au apărut bisericile creştine

Despre cum au apărut bisericile creştine

În Biserica timpurie promisiunile de onoare în împărăţie şi de moştenire împreună cu Învăţătorul au fost imbolduri puternice la credincioşie sub încercările şi persecuţiile care existau atunci, pe care ei au fost preveniţi să le aştepte; şi dintre toate cuvintele de mângâiere şi încurajare din Apocalipsa, date celor şapte Biserici, nici unul nu străluceşte mai clar şi mai plin de forţă decât cele care declară: „Celui care va birui îi voi da să stea cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi M-am aşezat cu Tatăl Meu pe scaunul Său de domnie”; şi, „Celui care va birui îi voi da stăpânire peste neamuri”.

Acestea sunt făgăduinţe care în mod raţional n-ar putea fi răstălmăcite pentru a le aplica la o lucrare prezentă a harului în inimă şi nici la o domnie peste neamuri în viaţa prezentă, deoarece aceia care vor birui trebuie să facă aceasta prin moarte în serviciu, şi astfel să câştige onorurile împărăţiei. Apocalipsa 20:6.

Dar natura umană caută să evite suferinţele şi este întotdeauna gata să apuce onoarea şi puterea; astfel aflăm că şi în zilele apostolilor unii din Biserică erau dispuşi să atribuie făgăduinţele de onoare şi putere viitoare la viaţa prezentă, şi începeau să acţioneze ca şi când deja sosise timpul ca lumea să onoreze Biserica şi chiar să i se supună. Apostolul Pavel scrie, corectând această eroare, ştiind că astfel de idei ar avea un efect dăunător asupra Bisericii prin cultivarea mândriei şi prin îndepărtarea de la sacrificiu. El le spune ironic: „O, iată-vă sătui! Iată-vă ajunşi bogaţi! Iată-vă împărăţind fără noi!” Apoi adaugă cu seriozitate: „Şi măcar de aţi împărăţi, ca să putem împărăţi şi noi [apostolii persecutaţi] împreună cu voi” (1 Corinteni 4:8). Lor le plăcea creştinismul lor, încercând să scoată din el şi cu el cât mai multă onoare posibilă; şi apostolul bine ştia că dacă ei ar fi fost credincioşi ca urmaşi ai Domnului nu erau într-o astfel de stare. Deci el le aminteşte că dacă într-adevăr mult aşteptata domnie ar fi început, şi el ar domni la fel ca ei, şi că el a fost unul care prin credincioşie a suferit pentru adevăr, ceea ce era o dovadă că domnia lor era prematură şi mai curând o capcană decât o mărire. Apoi, cu o nuanţă de ironie, el adaugă: „Noi [apostolii şi servii credincioşi] suntem nebuni pentru Hristos, dar voi înţelepţi în Hristos! Noi, slabi, dar voi tari! Voi puşi în cinste, dar noi în dispreţ!” Nu vă scriu aceste lucruri numai ca să vă fac să vă ruşinaţi. Am un obiectiv mai bun şi mai nobil — SĂ VĂ ATRAG ATENŢIA; deoarece calea onoarei prezente nu duce la gloria şi onoarea care va fi revelată; ci suferinţa prezentă şi negarea de sine sunt calea îngustă spre glorie, onoare, nemurire şi comoştenire în împărăţie. De aceea, vă îndemn, fiţi urmaşi ai mei. Suferiţi şi fiţi ocărâţi şi persecutaţi acum, ca să puteţi avea parte cu mine la coroana vieţii pe care Domnul, judecătorul cel drept, mi-o va da în ziua aceea, şi nu numai mie, ci tuturor celor care iubesc arătarea Lui. 1 Corinteni 4:10-17; 2 Timotei 4:8.

Dar, după ce Biserica timpurie a îndurat cu credincioşie multă persecuţie, au început să se răspândească teoriile că misiunea Bisericii era să cucerească lumea, să stabilească împărăţia cerului pe pământ şi să domnească peste neamuri înainte de a doua venire a Domnului. Acest lucru a pus temelia pentru intrigă, pompă şi mândrie lumească, spectacol şi ceremonie ostentativă în Biserică, destinate să impresioneze, să captiveze şi să impună veneraţie lumii, şi, pas cu pas, acestea au dus la marile pretenţii ale papalităţii că, fiind împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, avea dreptul să ceară respectul şi ascultarea de legile şi de reprezentanţii ei de la fiecare neam, naţiune şi popor. Sub această pretenţie falsă (şi ei, după cât se pare, se înşelau pe sine ca şi pe alţii), papalitatea a încoronat şi a detronat pentru un timp pe regii Europei şi încă mai pretinde autoritatea pe care acum nu o poate excercita.

Prin papalitate aceeaşi idee a ajuns la protestantism, care de asemenea pretinde, deşi mai vag, că într-un fel domnia Bisericii este în progres; şi, asemenea corintenilor, aderenţii lui sunt „sătui” şi „bogaţi” şi domnesc „ca împăraţi”, aşa cum expresiv a descris Domnul nostru (Apocalipsa 3:17, 18). Astfel s-a întâmplat că membrii doar nominal ai Bisericii — cei neconvertiţi cu adevărat, care nu sunt grâu cu adevărat, ci neghină, doar imitaţii ale grâului — depăşesc cu mult ca număr pe adevăraţii ucenici ai lui Cristos. Şi aceştia sunt mult opuşi oricărui sacrificiu real şi oricărei lepădări de sine, nu suferă persecuţie pentru dreptate [pentru adevăr], şi, în schimb, ţin cel mult doar la o formă de post etc. Ei cu adevărat domnesc împreună cu lumea şi nu sunt pe linia pregătirii pentru a avea parte în împărăţia adevărată, care trebuie să fie stabilită de Domnul nostru la a doua Sa prezenţă.

Pentru orice observator atent există o nepotrivire evidentă între această vedere şi învăţătura lui Isus şi a apostolilor. Ei au învăţat că nu poate fi nici o împărăţie până nu vine Împăratul (Apocalipsa 20:6; 3:21; 2 Timotei 2:12). Ca atare, împărăţia cerului trebuie să sufere violenţă până când va fi stabilită în glorie şi putere.

IMPORTANŢA ÎMPĂRĂȚIA LUI DUMNEZEU

IMPORTANŢA ÎMPĂRĂȚIA LUI DUMNEZEU

            Fiecare ființă simte, speră, dorește ceva mai bun. Marea majoritate sunt nemulțumiți în mijlocul frământărilor din zilele noastre. Lipsa liniștii, a odihnei, a protecției împotriva stresului provocat de griji duce la cedarea ființei umane și toți au într-un final parte de blestemul din Eden – moartea. Dumnezeu are însă pregătit antidotul acestei stări de fapt prin restaurarea tuturor lucrurilor de la început prin Fiul Său Preaiubit, în timpul Împărăției. Despre această Împărăție vorbește și Daniel în capitolul 2:35, 44:       ” Dar piatra care sfaramase chipul s-a facut un munte mare si a umplut tot pamantul…Dar in vremea acestor imparati, Dumnezeul cerurilor va ridica o imparatie care nu va fi nimicita niciodata si care nu va trece sub stapanirea unui alt popor. Ea va sfarama si va nimici toate acele imparatii, si ea insasi va dainui vesnic.”Împărățiile despre care era vorba în Daniel sunt cele 4 corespunzând celor 4 materiale din care era făcut chipul: Babilon, Medo-Persia, Grecia și Roma. Toate au apus, ultima doar continuându-se prin partea sa religioasă, reprezentată de catolicism.

            Sunt multe texte care ne arată că Împărăția lui Dumnezeu este programată să fie instaurată pe Pământ și acesta este un mare eveniment, o adevărată sărbătoare, pe care ar trebui să o așteptăm. De la o copertă la alta a Bibliei ne dăm seama că se vorbește despre această Împărăție, o cerem în ”Tatăl Nostru”, ca voia Lui să se facă aici precum se face în ceruri.

            Odată cu neascultarea din Eden, în istoria umanității s-a deschis o paranteză pe care o numim Permisiunea Răului. Această paranteză este o excepție, regula fiind stăpânirea universală a lui Dumnezeu.  Omul a fost creeat în chipul lui Dumnezeu, cu voință liberă, cu capacitatea de a alege. Omul nu a fost creat ca un robot, care să fie programat să asculte, ci cu puterea de a alege între bine și rău. Tatăl ceresc dorește ascultarea, dar nu impunând-o, ci manifestată voluntar,din inimă de către om. Dumnezeu a permis intrarea răului în lume, ca omul să se convingă singur că El îi dorește doar binele și fericirea ființei umane și că peregrinarea departe de El nu aduce decât păcat, nenorocire și moarte. Acea paranteză a Permisiunii Răului se va închide în curând, ea nefiind programată să fie veșnică ci doar pentru un timp. Ceea ce va rămâne veșnic vor fi învățăturile acestei lecții, date nouă, ca de un tată către fii săi. Biblia ne învață că la sfârșit toți îi vor da dreptate lui Dumnezeu, ca această Permisiune a Răului a fost metoda cea mai înțeleaptă, cu tot ceea ce a însemnat ea de 6000 de ani încoace, finalul fiind unul fericit.

            Aflându-ne încă în această paranteză ne dăm seama de necesitatea acelui echilibru care a existat la început între Adam și Creator, echilibru care credem că există în tot Universul.

            În Matei 6 și Luca 11, Domnul ne învață să ne rugăm. Vedem că după cinstirea numelui Tatălui, ucenicii sunt învățați să se roage ca să vină din nou Împărăția. Ordinea ne arată importanța a ceea ce trebuie să cerem. Imediat după cinstirea numelui lui Dumnezeu, cel mai important lucru pentru noi cei căzuți din rasa lui Adam este să ne dorim Impărăția care ne readuce la armonia din Eden.

 În Matei 3:2 ne este arătat Ioan Botezătorul, care cu 6 luni înainte de botezul Domnului la Iordan își începea activitatea cu cuvintele: "Pocaiti-va, caci Imparatia cerurilor este aproape."Interesant, cum de nu și-a început el propovăduirea cu alt subiect, ci cu Împărăția? Pentru că acesta a fost și este cel mai important subiect. Cum Dumnezeu vede necesitatea imperioasă a restabilirii Împărăției lui pe Pământ, credincioșii, servii săi vorbesc exact despre aceleasi lucruri.În Matei 4:17 ne este arătat începutul misiunii Domnului Isus, el începând cu aceleași cuvinte:"Pocaiti-va, caci Imparatia cerurilor estea proape."Amândoi spun ”pocăiți-vă” pentru că starea inimii celor mai multora dintre evrei nu era pregătită pentru Împărăție și era necesară o întoarcere cu spatele la păcat și cu fața către Dumnezeu. În Marcu 1:14,15, după închiderea lui Ioan, ne este arătat că ”Isus a venit in Galileea si propovaduia Evanghelia lui Dumnezeu. El zicea: "S-a implinit vremea, si Imparatia lui Dumnezeu este aproape. Pocaiti-va si credeti in Evanghelie."Care era Evanghelia – VesteaBună? Că Dumnezeu avea să instaureze din nou Împărăția sa pe Pământ. Luca 4:43”Dar El le-a zis: "Trebuie sa vestesc Evanghelia Imparatiei lui Dumnezeu si in alte cetati; fiindca pentru aceasta am fost trimis."Misiunea Domnului a fost să vestească Vestea cea Bună a Împărăției lui Dumnezeu în toate cetățile lui Israel și asta a și făcut. Proeminența (Importanța) acestui subiect reiese din viața lui, din vorbirile lui, din pildele spuse, care aproape toate sunt despre Împărăție.

            Mergând un pic în urmă, în Geneza 12, 15 ,22, unde se vorbește despre promisiunea făcută lui Avram, că îi va binecuvânta sămânța ca stelele cerului și ca nisipul mării, reiese că Împărăția promise și așteptată va avea două faze: una cerească și una pământească. Faza cerească tine de acea clasă chemată să fie comoștenitoare cu Isus la glorie, onoare și nemurire, Biserica, care va constitui legislativul Împărăției, clasa conducătoare. Faza pământească implică revenirea, după ridicarea blestemului, la starea de Eden, un paradis în care vor putea locui toți cei doritori din rasa lui Adam, care vor fi treziți din moarte și li se va da ocazia de viață.

            Întorcându-ne în Matei 10:7 Domnul îi trimite pe apostoli și le spune: ”Si pe drum, propovaduiti si ziceti: "Imparatia cerurilor este aproape!" Ceeace a spus Ioan și ceea ce a spus și El, spune și ucenicilor, despre importanța propovăduirii Împărăției lui Dumnezeu. Curios lucru este că azi în creștinătate acestui subiect nu I se acordă aproape nicio importanță, nu se vorbește de el aproape deloc, decât tangential și numai de partea spirituala. Evreii nu au putut vedea decât binecuvântări pământești, cei mai mulți creștini nu le văd decât pe cele cerești, deși ambele există. Ambele există, ambele sunt adevărate. Binecuvântările pământești urmează doar după completarea clasei cerești, aceasta fiind canalul prin care Dumnezeu le va revărsa. Unii dintre Psalmii care vorbesc despre Împărăție este Psalmul 72:

”1. (Un psalm al lui Solomon.) Dumnezeule, da judecatile Tale imparatului si da dreptatea Ta fiului imparatului!

2. Si el va judeca pe poporul Tau cu dreptate, si pe nenorocitii Tai cu nepartinire.

3. Muntii vor aduce pace poporului, si dealurile de asemenea, caurmare a dreptatii Tale.

4. El va face dreptate nenorocitilor poporului, va scapa pe copiii saracului si va zdrobi pe asupritor.

5. Asa ca se vor teme de Tine, cat va fi soarele si cat se va arata luna, din neam in neam;

6. va fi ca o ploaie care cade pe un pamant cosit, ca o ploaie repede care uda campia.

7. In zilele lui va inflori cel neprihanit si va fi belsug de pace pana nu va mai fi luna.

8. El va stapani de la o mare la alta, si de la Rau pana la marginile pamantului.

9. Locuitorii pustiului isi vor pleca genunchiul inaintea lui, si vrajmasii vor linge tarana.

10. Imparatii Tarsisului si ai ostroavelor vor plati biruri, imparatii Sebei si Sabei vor aduce daruri.

11. Da, toti imparatii se vor inchina inaintea lui, toate neamurile ii vor sluji.

12. Caci el va izbavi pe saracul care striga si pe nenorocitul care n-are ajutor.

13. Va avea mila de cel nenorocit si de cel lipsit si va scapa viata saracilor;

14. Ii va izbavi de apasare si de sila, si sangele lor va fi scump inaintea lui.

15. Ei vor trai si-I vor da aur din Seba; se vor ruga neincetat pentru el si-l vor binecuvanta in fiecare zi.

16. Va fi belsug de grane in tara, pana in varful muntilor, si spicele lor se vor clatina ca si copacii din Liban; oamenii vor inflori in cetati ca iarba pamantului.

17. Numele lui va dainui pe vecie: cat soarele ii va tine numele. Cu el se vor binecuvanta unii pe altii, si toate neamurile il vor numi fericit.

18. Binecuvantat sa fie Domnul Dumnezeul lui Israel, singurul care face minuni!

19. Binecuvantat sa fie in veci slavitul Lui Nume! Tot pamantul sa se umple de slava Lui! Amin! Amin!”

Toți din rasa lui Adam vor binecuvânta numele Lui în veci de veci, recunoscători că au fost răscumpărați.

Isus le-a vorbit evreilor la prima sa venire despre pregătirile lui Dumnezeu, ştia că trebuie depus preţul de răscumpărare, ştia că niciuna dintre promisiunile făcute prin profeţi până la aceea dată nu fusese îndeplinită. Prin aceşti profeţi ai Vechiului Testament au fost făcute foarte multe promisiuni şi date foarte multe ilustraţii şi Domnul a făcut referire la ele, doar că israeliţii aveau o aşteptare greşită, sperând la ridicarea lui Israel şi instaurarea Împărăţiei în acele zile. Ei de asemenea nu au putut să-l recunoască pe Isus ca Mesia, aşteptând un Mesia care avea o armată puternică, slavă mare, care-I va elibera de sub jugul roman. Această aşteptare a fost greşită, ei neluând seama la profeţii, unde Mesia era prezentat într-un alt mod. Domnul însuşi le explică celor doi ucenici după înviere, pe drumul spre Emaus cum Mesia trebuia sa sufere şi sa moară pentru a ajunge la slava sa.

În Luca 12:31,32 este scris: “Cautati mai întai Împaratia lui Dumnezeu, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra. Nu te teme, turma mica; pentru ca Tatal vostru va da cu placere Imparatia.” Aici ni se arata din nou câteva lucruri importante, prioritatea în viaţa noastră ca şi creştini a Împărăţiei, importanţa acestei priorităţi pentru a putea fi parte din acea Împărăţie. Acesta ar trebui să fie lucrul principal din viaţa noastră. Dorinţa de a ajunge în acea Împărăţie spirituală ar trebui să fie prioritatea noastră din fiecare zi şi ceas şi să ne luptăm ca să venim în aşa acord cu condiţiile lui Dumnezeu încât să merităm acel loc. 

Un alt lucru important este că promisiunea împărăţiei este pentru o Turmă Mică. Încercarea de a converti cat mai multă populaţie, naţiuni chiar la o anumită religie creştină, apartenenţa la acea religie nu este o garanţie că vei face parte din Împărăţia spiritual a lui Dumnezeu. Condiţiile de îndeplinit sunt speciale şi numărul este limitat. Din păcate multe din religiile aşa-zis creştine de azi “vând bilete” către Împărăţia spirituală asigurându-I pe credincioşii că numai să frecventeze biserica şi totul e rezolvat. Acest creştinism de duminică nu este compatibil cu viaţa de negare de sine şi modelul pe care Isus ni l-a pus în faţă şi care asigură accesul în Canaanul spiritual dorit.

 Multe din ilustraţiile despre împărăţie, faza pământească sunt oferite de proorocul Isaia. Astfel în Isaia 2:2-4 se spune : “Se va intampla in scurgerea vremurilor ca muntele Casei Domnului va fi intemeiat ca cel mai inalt munte; se va inalta deasupra dealurilor, si toate neamurile se vor ingramadi spre el. Popoarele se vor duce cu gramada la el si vor zice: "Veniti sa ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca sa ne invete caile Lui, si sa umblam pe cararile Lui." Caci din Sion va iesi Legea, si din Ierusalim, cuvantul Domnului.

 El va fi Judecatorul neamurilor, El va hotari intre un mare numar de popoare; asa incat din sabiile lor isi vor fauri fiare de plug, si din sulitele lor cosoare; niciun popor nu va mai scoate sabia impotriva altuia si nu vor mai invata razboiul. “

Isaia 9:6,7: “Caci un Copil ni S-a nascut, un Fiu ni S-a dat, si domnia va fi pe umarul Lui; Il vor numi: "Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Parintele vesniciilor, Domn al pacii."El va face ca domnia Lui sa creasca, si o pace fara sfarsit va da scaunului de domnie al lui David si imparatiei lui, o va intari si o va sprijini prin judecata si neprihanire, de acum si-n veci de veci; iata ce va face ravna Domnului ostirilor.”

Isaia 11:1-10: “Apoi o Odrasla va iesi din tulpina lui Isai, si un Vlastar va da din radacinile lui. Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de intelepciune si de pricepere, duh de sfat si de tarie, duh de cunostinta si de frica de Domnul.

 Placerea Lui va fi frica de Domnul; nu va judeca dupa infatisare, nici nu va hotari dupa cele auzite, ci va judeca pe cei saraci cu dreptate si va hotari cu nepartinire asupra nenorocitilor tarii; va lovi pamantul cu toiagul cuvantului Lui, si cu suflarea buzelor Lui va omori pe cel rau.

 Neprihanirea va fi braul coapselor Sale, si credinciosia, braul mijlocului Sau. "Atunci lupul va locui impreuna cu mielul, si pardosul se va culca impreuna cu iedul; vitelul, puiul de leu si vitele ingrasate vor fi impreuna, si le va mana un copilas; vaca si ursoaica vor paste la un loc, si puii lor se vor culca impreuna. Leul va manca paie ca boul, pruncul de ţaţă se va juca la gura bortei naparcii, si copilul intarcat va baga mana in vizuina basilicului.

Nu se va face niciun rau si nicio paguba pe tot muntele Meu cel sfant; caci pamantul va fi plin de cunostinta Domnului, ca fundul marii de apele care-l acopera. In ziua aceea, Vlastarul lui Isai va fi ca un steag pentru popoare; neamurile se vor intoarce la El, si slava va fi locuinta Lui."”

Isaia 35: “ Pustiul si tara fara apa se vor bucura; pustietatea se va inveseli si va inflori ca trandafirul; se va acoperi cu flori si va sari de bucurie, cu cantece de veselie si strigate de biruinta, caci i se va da slava Libanului, stralucirea Carmelului si a Saronului. Vor vedea slava Domnului, maretia Dumnezeului nostru. Intariti mainile slabanogite si intariti genunchii care se clatina.

 Spuneti celor slabi de inima: "Fiti tari, si nu va temeti! Iata Dumnezeul vostru, razbunarea va veni, rasplatirea lui Dumnezeu; El insusi va veni si va va mantui."

 Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor; atunci schiopul va sari ca un cerb, si limba mutului va canta de bucurie; caci in pustiu vor tasni ape, si in pustietate, paraie; marea de nisip se va preface in iaz, si pamantul uscat, in izvoare de apa. In vizuina care slujea de culcus sacalilor vor creste trestii si papura.

Acolo se va croi o cale, un drum, care se va numi Calea cea sfanta: niciun om necurat nu va trece pe ea, ci va fi numai pentru cei sfinti; cei ce vor merge pe ea, chiar si cei fara minte, nu vor putea sa se rataceasca.

 Pe calea aceasta nu va fi niciun leu, si nicio fiara salbatica nu va apuca pe ea, nici nu va fi intalnita pe ea, ci cei rascumparati vor umbla pe ea.

 Cei izbaviti de Domnul se vor intoarce si vor merge spre Sion cu cantece de biruinta. O bucurie vesnica le va incununa capul, veselia si bucuria ii vor apuca, iar durerea si gemetele vor fugi!”

            Isaia 65:17-25: “Caci iata, Eu fac ceruri noi si un pamant nou; asa ca nimeni nu-si va mai aduce aminte de lucrurile trecute si nimanui nu-i vor mai veni in minte. Ci va veti bucura si va veti inveseli pe vecie pentru cele ce voi face. Caci voi preface Ierusalimul in veselie, si pe poporul lui, in bucurie.

Eu insumi Ma voi inveseli asupra Ierusalimului si Ma voi bucura de poporul Meu; nu se va mai auzi in el de acum nici glasul plansetelor, nici glasul tipetelor.

 Nu vor mai fi in el nici copii cu zile putine, nici batrani care sa nu-si implineasca zilele. Caci cine va muri la varsta de o suta de ani va fi inca tanar, si cel ce va muri in varsta de o suta de ani va fi blestemat ca pacatos.

 Vor zidi case si le vor locui; vor sadii vii si le vor manca rodul.

 Nu vor zidi case, ca altul sa locuiasca in ele; nu vor sadi vii, pentru ca altul sa le manance rodul; caci zilele poporului Meu vor fi ca zilele copacilor, si alesii Mei se vor bucura de lucrul mainilor lor.

 Nu vor munci degeaba si nu vor avea copii ca sa-i vada pierind, caci vor alcatui o samanta binecuvantata de Domnul, si copiii lor vor fi impreuna cu ei.

 Inainte ca sa Ma cheme, le voi raspunde; inainte ca sa ispraveasca vorba, ii voi asculta!

 Lupul si mielul vor paste impreuna, leul va manca paie ca boul, si sarpele se va hrani cu tarana. Niciun rau, nicio vatamare nu se va face pe tot muntele Meu cel sfant, zice Domnul."

Mica 4:1-4 spune asemănător: “ In vremurile de pe urma, muntele Casei Domnului va fi intemeiat tare ca cel mai inalt munte, se va inalta deasupra dealurilor, si popoarele vor veni gramada la el.

 Neamurile se vor duce cu gramada la el si vor zice: "Veniti, haidem sa ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca sa ne invete caile Lui si sa umblam pe cararile Lui!" Caci din Sion va iesi Legea, si din Ierusalim, cuvantul Domnului. El va judeca intre multe popoare, va hotari intre neamuri puternice, departate. Din sabiile lor isi vor fauri fiare de plug, si din sulitele lor cosoare; niciun neam nu va mai trage sabia impotriva altuia si nu vor mai invata sa faca razboi; ci fiecare va locui sub vita lui si sub smochinul lui, si nimeni nu-l va mai tulbura. Caci gura Domnului ostirilor a vorbit.”

În Filipeni 2:9-11 este scris: “De aceea si Dumnezeu L-a inaltat nespus de mult si I-a dat Numele care este mai presus de orice nume; pentru ca, in Numele lui Isus, sa se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pamant si de sub pamant, si orice limba sa marturiseasca, spre slava lui Dumnezeu Tatal, ca Isus Hristos este Domnul.” Vine vremea când aşa va fi, orice genunche se va închina în numele lui Cristos şi nu în numele Mariei sau altor sfinţi. Cristos şi-a dat viaţa pentru noi şi Lui îi datorăm închinare.

Minunate sunt aceste promisiuni pământeşti despre Împărăţie, în care tot Pământul va fi ca o grădină a Edenului. Citindu-le ne amintim de Apocalips 21:3-5: “Si am auzit un glas tare care iesea din scaunul de domnie si zicea: "Iata cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, si ei vor fi poporul Lui, si Dumnezeu insusi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va sterge orice lacrima din ochii lor. Si moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tanguire, nici tipat, nici durere, pentru ca lucrurile dintai au trecut."

Cel ce sedea pe scaunul de domnie a zis: "Iata, Eu fac toate lucrurile noi." Si a adaugat: "Scrie, fiindca aceste cuvinte sunt vrednice de crezut si adevarate."”

            SUNTEM UIMIŢI DE BUNĂTATEA ŞI IUBIREA LUI DUMNEZEU, CĂ EL NU DISTRUGE PĂMÂNTUL ŞI NU ARDE OAMENII ÎNTR-UN FOC VEŞNIC, CI ÎN URMA JERTFEI FIULUI SĂU EL OFERĂ ŞANSA ÎMPĂCĂRII. O CLASĂ DE OAMENI CREDINCIOŞI CARE LASĂ TOATE ŞI-L URMEAZĂ PE RĂSCUMPĂRĂTOR VOR AVEA PARTE DE MOŞTENIREA CEREASCĂ, O ALTĂ CLASĂ PĂMÂNTESCĂ VA AVEA OCAZIA SĂ TRĂIASCĂ VEŞNIC, ÎN CONDIŢII PERFECTE, PE UN PĂMÂNT PERFECT.

A lui Dumnezeu, Tatăl Nostru să fie toată slava, cinstea şi închinarea! Amin!