„Taina ţinută ascunsă de veacuri şi de generaţii, dar descoperită acum sfinţilor Săi.”

„Taina ţinută ascunsă de veacuri şi de generaţii, dar descoperită acum sfinţilor Săi.”

Coloseni 1:26

În timp ce omenirea era sub disciplina răului şi incapabilă să-i înţeleagă necesitatea, Dumnezeu Şi-a exprimat în mod repetat scopul de a o restabili şi a o binecuvânta printr-un viitor eliberator. Dar cine va fi acel eliberator, a fost o taină timp de patru mii de ani, şi ea a început să se descopere clar numai după învierea lui Cristos, la începutul Veacului Creştin sau Evanghelic.

Privind în urmă la timpul când primii noştri părinţi au pierdut viaţa şi fericirea edenică, îi vedem plini de tristeţe sub pedeapsa justă a păcatului şi fără nici o altă rază de speranţă, în afara celei scoase din declaraţia nedesluşită că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui. Deşi pentru noi aceasta este plină de semnificaţii în lumina evenimentelor ulterioare, pentru ei n-a fost decât o lumină slabă şi pâlpâitoare. Aproape două mii de ani s-au scurs fără nici o dovadă de împlinire.

După aproape două mii de ani, Dumnezeu l-a chemat pe Avraam şi i-a promis că sămânţa lui va binecuvânta toate familiile pământului. Aceasta părea ca şi cum Dumnezeu ţinea încă la scopul Său exprimat anterior, iar acum era gata să-l împlinească. Timpul zbura mai departe; ţara făgăduită a Canaanului încă nu era în posesia lui; ei încă ((A78)) nu aveau urmaşi, iar Avraam şi Sara îmbătrâneau. Avraam s-a gândit că trebuie să-L ajute pe Dumnezeu să-Şi împlinească făgăduinţa; astfel s-a născut Ismael. Dar ajutorul lui n-a fost necesar, pentru că la timpul cuvenit s-a născut Isaac, copilul speranţei şi făgăduinţei. Atunci părea că făgăduitul conducător şi binecuvântător al neamurilor venise. Dar nu; anii treceau şi aparent făgăduinţa lui Dumnezeu eşuase, deoarece Isaac a murit şi moştenitorul său, Iacov, de asemenea. Însă credinţa unora puţini se ţinea încă ferm de făgăduinţă şi era susţinută de Dumnezeu; deoarece „legământul pe care l-a făcut cu Avraam” a fost asigurat de Dumnezeu prin „jurământul Său lui Isaac”, pe care „l-a aşezat ca o lege pentru Iacov, un legământ veşnic pentru Israel”. 1 Cronici 16:16, 17.

La moartea lui Iacov, când descendenţii lui au fost pentru prima dată numiţi CELE DOUĂSPREZECE SEMINŢII ALE LUI ISRAEL şi recunoscuţi de Dumnezeu ca un „popor . . . ales” (Geneza 49:28; Deuteronomul 26:5), aşteptarea că acest popor ca întreg, ca sămânţă făgăduită a lui Avraam, va poseda Canaanul, va domni şi va binecuvânta lumea, părea să fie aproape de realizare; pentru că deja sub favoarea Egiptului ei deveneau o naţiune puternică. Dar speranţa aproape s-a spulberat şi făgăduinţa aproape s-a uitat când egiptenii, câştigând control asupra lor, i-au ţinut ca sclavi o perioadă lungă.

Făgăduinţele lui Dumnezeu erau cu adevărat învăluite în mister şi căile Lui păreau că nu se pot descoperi. Totuşi, la timpul cuvenit a venit Moise, un mare eliberator prin a cărui mână Dumnezeu i-a scos din robie, făcând mari minuni pentru ei. Acest mare eliberator a murit înainte de a intra în Canaan; dar ca purtător de cuvânt al Domnului el a declarat: „DOMNUL Dumnezeul tău îţi va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un Proroc ca mine” (Deuteronomul 18:15; Faptele 3:22). Aceasta a permis o pătrundere mai adâncă în planul lui Dumnezeu, arătând ((A79)) nu numai că naţiunea lor ca întreg va fi într-un fel asociată cu lucrarea viitoare de conducere şi binecuvântare, dar şi că acela care va fi ales dintre ei va conduce la victorie şi la împlinirea făgăduinţei. Apoi Iosua, al cărui nume înseamnă eliberator sau mântuitor, a devenit conducătorul lor şi sub el au câştigat mari victorii şi au intrat de fapt în ţara făgăduită prin legământ. Atunci părea sigur că adevăratul conducător venise şi că făgăduinţa era pe cale să-şi aibă complet împlinirea.

Dar Iosua a murit şi ei n-au mai avansat ca naţiune până când David şi apoi Solomon le-au fost daţi ca regi. Atunci au ajuns la însăşi culmea gloriei lor; dar curând, în loc să-şi vadă făgăduinţa realizată, au fost privaţi de putere şi au devenit tributari altor neamuri. Totuşi, unii s-au ţinut strâns de făgăduinţa lui Dumnezeu şi au căutat încă pe marele eliberator pentru care Moise, Iosua, David şi Solomon au fost numai tipuri.

Cam pe timpul când S-a născut Isus toţi oamenii erau în aşteptarea lui Mesia, viitorul rege al lui Israel şi prin Israel al lumii. Dar speranţa lui Israel, legată de gloria şi onoarea viitorului lor rege, aşa cum era inspirată din tipurile şi profeţiile despre mărirea şi puterea lui, i-a făcut să le scape din vedere o altă grupă de tipuri şi profeţii, care arătau că era necesară o lucrare de suferinţă şi moarte ca răscumpărare pentru păcătoşi, înainte ca binecuvântările să poată veni. Aceasta a fost prefigurată prin Paşti înainte de a fi eliberaţi din Egipt, prin sacrificarea animalelor la darea Legământului Legii (Evrei 9:11-20; 10:8-18) şi prin jertfele de ispăşire făcute de către preoţime an de an, în mod continuu. De asemenea le-a scăpat din vedere declaraţia profeţilor care „au vestit mai dinainte patimile lui Hristos şi slava de care aveau să fie urmate” (1 Petru 1:11). Deci, când Isus a venit ca jertfă, ei nu L-au recunoscut; n-au cunoscut vremea cercetării lor (Luca 19:44). Chiar şi urmaşii Lui cei mai apropiaţi au fost teribil ((A80)) de dezorientaţi când a murit Isus, şi ei cu tristeţe au spus: „Noi nădăjduiam că EL este Acela care va răscumpăra pe Israel” (Luca 24:21). După cum se vede, încrederea lor în El fusese greşit plasată. Ei n-au putut vedea că moartea conducătorului lor era o garanţie pentru Noul Legământ sub care urmau să vină binecuvântările, o îndeplinire parţială a legământului făgăduinţei. Totuşi, când au aflat că înviase din mormânt, speranţele lor veştejite au început să reînvie (1 Petru 1:3), şi când era pe cale să-i părăsească au întrebat în legătură cu speranţa lor de mult nutrită şi mereu amânată, spunând: „Doamne, în acest timp vei restabili Tu împărăţia lui Israel?” Faptul că speranţele lor erau în principal corecte, chiar dacă nu puteau cunoaşte timpul când vor fi împlinite, este evident din răspunsul Domnului nostru: „Nu este treaba voastră să ştiţi timpurile sau perioadele; pe acestea Tatăl le-a pus sub stăpânirea Sa”. Faptele 1:6-7.

Ce întorsătură a luat acum planul lui Dumnezeu? trebuie să fi fost întrebarea ucenicilor când Isus S-a înălţat la cer; fiindcă trebuie să ne amintim că învăţăturile Domnului nostru referitoare la Împărăţie au fost în principal în pilde şi cuvinte misterioase. El le spusese: „Mai am să vă spun încă multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta. Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul”. „Vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu” (Ioan 16:12, 13; 14:26). Aşa că ei n-au putut înţelege înainte de a veni binecuvântarea de la Cincizecime.

Chiar şi atunci, a trecut un anumit timp până au căpătat o înţelegere clară, deplină, a lucrării care se făcea şi a legăturii ei cu legământul originar (Faptele 11:9; Galateni 2:2, 12, 14). Totuşi, s-ar părea că ei au fost folosiţi ca purtători de cuvânt ai lui Dumnezeu chiar înainte de a înţelege deplin şi clar, şi cuvintele lor inspirate au fost probabil expresii ale adevărului mai clare şi mai adânci ((A81)) decât ei înşişi înţelegeau pe deplin. De exemplu, citiţi discursul lui Iacov în care spune: „Simon a spus cum, mai întâi, Dumnezeu Şi-a aruncat privirile ca să ia dintre neamuri un popor pentru Numele Său

[o mireasă]. Şi cu aceasta se potrivesc cuvintele prorocilor, după cum este scris: «După aceea [după ce s-a luat dintre neamuri acest popor], Mă voi întoarce şi voi ridica din nou cortul [domnia pământească] cel căzut al lui David, îi voi rezidi dărâmăturile şi-l voi înălţa»”. Faptele 15:14-16.

Iacov a început să citească în providenţa lui Dumnezeu, în trimiterea Evangheliei prin Petru la primul convertit dintre neamuri şi prin Pavel la neamuri în general, că în timpul acestui veac cei care credeau, evrei şi neamuri, urmau să fie la fel favorizaţi. Atunci el a căutat profeţiile şi aşa a găsit scris; şi că după ce lucrarea acestui Veac Evanghelic se va completa, se vor împlini făgăduinţele pentru Israelul natural. Treptat marea taină, atât de multă vreme ascunsă, a început să fie înţeleasă de puţini — de sfinţi, „prietenii” speciali ai lui Dumnezeu.

Pavel declară (Coloseni 1:27) că această taină ascunsă de veacuri şi de generaţii, dar descoperită acum sfinţilor Săi, este

„Hristos în voi, nădejdea slavei”.

Aceasta este marea taină a lui Dumnezeu, care a fost ascunsă de toţi în veacurile trecute şi este încă ascunsă de toţi, în afară de o clasă specială — sfinţii, sau credincioşii consacraţi. Dar ce înseamnă „Hristos în voi?” Am învăţat că Isus a fost uns cu Spiritul sfânt (Faptele 10:38) şi astfel recunoaştem că El este Cristosul — Unsul — deoarece cuvântul Cristos înseamnă uns.Şi apostolul Ioan spune că ungerea pe care noi (credincioşii consacraţi) am primit-o rămâne în noi (1 Ioan 2:27). Astfel sfinţii acestui Veac Evanghelic sunt o companie unsă — unşi să fie regi şi preoţi ai lui Dumnezeu (2 Corinteni 1:21; 1 Petru 2:9); şi ((A82)) împreună cu Isus, căpetenia şi Domnul lor, constituie Unsul lui Iehova — Cristosul.

În armonie cu această învăţătură a lui Ioan, că şi noi suntem unşi, Pavel ne asigură că această taină, ţinută ascunsă în veacurile trecute dar descoperită acum sfinţilor, este că Cristosul (Unsul) „nu este un singur membru, ci mai mulţi”, întocmai cum corpul uman este unul şi are multe membre; dar, după cum toate membrele corpului, deşi multe, sunt un corp, tot aşa este şi Unsul — Cristosul (1 Corinteni 12:12-28). Isus este uns să fie Capul sau Domnul Bisericii, care este corpul Său (sau mireasa Sa, după cum este arătat într-o altă ilustraţie — Efeseni 5:25-30); şi împreună constituie „Sămânţa” făgăduită — Marele Eliberator: „Dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi «sămânţa» lui Avraam, moştenitori potrivit făgăduinţei”. Galateni 3:29.

Plin de grijă apostolul pune Biserica în gardă împotriva oricărei presupuse pretenţii, spunând despre Isus că Dumnezeu „I-a pus totul sub picioare, şi L-a dat să fie Cap peste toate lucrurile Bisericii, care este trupul Lui”, „pentru ca în toate să aibă cel dintâi loc” (Efeseni 1:22; Coloseni 1:18). Totuşi, prin ilustraţia corpului omenesc el arată frumos şi convingător legătura noastră intimă. Isus de asemenea ne-a învăţat aceeaşi unitate, spunând: „Eu sunt viţa, voi mlădiţele”. Ioan 15:5.

Unitatea noastră cu Domnul Isus, ca membri ai Cristosului, ai companiei unse, este bine ilustrată prin figura piramidei.

Piatra din vârf este ea însăşi o piramidă perfectă. Sub ea se pot zidi alte pietre, şi, dacă sunt în armonie cu toate trăsăturile caracteristice ale pietrei din vârf, întreaga masă va fi o piramidă perfectă. Cât de frumos ilustrează aceasta poziţia noastră ca membri ai „Seminţei” — „Hristosul”. Îmbinaţi şi perfect în armonie cu Capul nostru, noi, ca pietre vii, suntem perfecţi; despărţiţi de El nu suntem nimic. ((A83))

Isus cel perfect a fost mult înălţat, şi acum noi ne prezentăm la El să fim formaţi şi modelaţi după exemplul Lui şi să fim zidiţi ca o zidire a lui Dumnezeu. Într-o construcţie obişnuită nu există nici o piatră unghiulară principală; dar în construcţia noastră există o piatră unghiulară principală, „piatra din capul unghiului”, după cum este scris: „Iată, pun în Sion o piatră din capul unghiului, aleasă, scumpă”; — „apropiaţi-vă de El, piatra vie . . . şi voi, ca nişte pietre vii [care trăiesc], sunteţi zidiţi ca o casă duhovnicească, o preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti*, plăcute lui Dumnezeu prin Isus Hristos” (1 Petru 2:4-6). Şi foarte curând, avem încredere că unirea între Isus, „Capul”, şi „Biserica, corpul Său”, va fi completă.

---

*În manuscrisul Sinaitic lipseşte cuvântul duhovniceşti

---

Şi, preaiubiţilor, multe lovituri şi multă lustruire trebuie să suportăm — multă transformare trebuie să suferim, multă conformare după exemplul Lui, sub conducerea marelui Maestru-constructor; şi pentru a se manifesta în noi abilitatea şi caracterul ideal al constructorului va trebui să căutăm a nu avea deloc propria voinţă îndărătnică, voinţă care să se opună sau să împiedice realizarea voinţei Lui în noi; trebuie să fim foarte asemănători copiilor şi umiliţi — ((A84)) „împodobiţi cu smerenie; pentru că «Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har»”. De aceea, să ne smerim sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca la timpul potrivit El să ne înalţe (1 Petru 5:5, 6), cum L-a înălţat pe Capul şi Înainte-Mergătorul nostru. Filipeni 2:8, 9.

Acesta este într-adevăr un mesaj minunat, şi când venim la Cuvântul lui Dumnezeu pentru a ne informa despre măreaţa noastră chemare de sus, îi găsim pe toţi profeţii elocvenţi în vestirea harului [favorii sau binecuvântării] care ne-a fost rânduit (1 Petru 1:10); iar tipurile, pildele şi cuvintele, până acum misterioase, devin luminoase, revărsându-şi lumina pe „calea îngustă”, pe care compania unsă [Cristos] este chemată să alerge pentru premiul dezvăluit acum vederii. Aceasta a fost cu adevărat o taină la care niciodată înainte nu s-a reflectat — că Dumnezeu intenţionează nu numai să ridice un eliberator, ci un eliberator compus din mulţi membri. Aceasta este „chemarea de sus” la care sunt privilegiaţi să ajungă credincioşii consacraţi din Veacul Evanghelic. Isus n-a încercat să le-o dezvăluie ucenicilor când erau oameni naturali, ci a aşteptat până când la Cincizecime au fost unşi — concepuţi pentru natura nouă. Din explicaţia lui Pavel ştim că acum nimeni în afară de „noile creaţii” nu poate aprecia sau înţelege această chemare de sus. El spune: „Noi vorbim despre înţelepciunea tainică [planul] a lui Dumnezeu, cea ţinută ascunsă, pe care Dumnezeu a hotărât-o mai dinainte, spre slava noastră, înainte de veacuri, şi pe care n-a cunoscut-o nici unul din mai-marii veacului acestuia . . . Dar după cum este scris: «Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.» . . . Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său”. 1 Corinteni 2:6-14.

În Scrisoarea sa către Galateni, Pavel dezvăluie întreaga taină şi arată cum va fi îndeplinit legământul avraamic. El arată că Legea dată lui Israel nu intervine în legământul ((A85)) originar (Galateni 3:15-18) şi că sămânţa lui Avraam care va binecuvânta toate neamurile este Cristos (versetul 16). Apoi, ducând până la sfârşit ideea la care s-a făcut deja aluzie, că Cristosul include pe toţi cei unşi de Spirit, el spune: „Voi toţi care aţi fost botezaţipentru Hristos, v-aţi îmbrăcat cu Hristos. . . . Şi dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi [împreună cu Isus] «sămânţa» lui Avraam, moştenitori potrivit făgăduinţei” făcute lui Avraam (versetele 27, 29). Urmând aceeaşi linie de gândire el arată (Galateni 4) că Avraam a fost un tip al lui Iehova, Sara un tip al legământului sau făgăduinţei şi Isaac un tip al lui Cristos (cap şi corp); iar apoi adaugă: „Şi voi, fraţilor, ca şi Isaac, voi sunteţi copii ai făgăduinţei” (versetul 28). Astfel planul lui Dumnezeu a fost ascuns în tipuri până când Veacul Evanghelic a început dezvoltarea Cristosului.

A existat o necesitate pentru care această taină a fost ţinută ascunsă, altfel n-ar fi fost ţinută aşa. A fost necesar deoarece, să se fi descoperit omenirii planul complet, ar fi însemnat a-l zădărnici. Dacă oamenii ar fi ştiut, n-ar fi răstignit nici pe Domnul slavei, nici Biserica, corpul Lui (1 Corinteni 2:8). Dacă planul n-ar fi fost ţinut ca taină pentru lume, nu numai că moartea lui Cristos ca preţ de răscumpărare a omului ar fi fost împiedicată, dar prin aceasta şi încercarea credinţei Bisericii ca părtaşi ai suferinţelor lui Cristos ar fi fost preîntâmpinată; căci „Lumea nu ne cunoaşte [ca şi moştenitori împreună cu El], pentru că [pentru acelaşi motiv că] nu L-a cunoscut nici pe El”. 1 Ioan 3:1.

Nu numai planul lui Dumnezeu şi Cristosul care este însăşi întruchiparea acelui plan este o mare taină pentru lume, dar şi felul special în care această turmă mică este chemată să umble îi marchează pe membrii ei ca „popor al Său” special. A fost o taină pentru lume ca o persoană cu aşa mare capacitate ca şi Isus din Nazaret să-Şi cheltuie timpul şi talentul în felul în care a făcut-o, în timp ce, dacă ((A86)) Şi-ar fi îndreptat atenţia spre politică, drept, comerţ sau religie populară, ar fi putut deveni mare şi respectat. După părerea oamenilor El Şi-a irosit viaţa în mod absurd, şi ei au spus: „Are demon, este nebun”. Viaţa şi învăţăturile Lui au fost taine pentru ei. Nu L-au putut înţelege.

Apostolii şi tovarăşii lor de asemenea au fost taine în lume, prin aceea că şi-au lăsat perspectivele în afaceri etc., pentru a propovădui iertarea păcatelor prin moartea dispreţuitului şi răstignitului Isus. Pavel a părăsit o poziţie înaltă şi influenţă socială pentru a lucra cu mâinile sale şi a propovădui pe Cristos şi coroana nevăzută, ce este pentru toţi credincioşii care vor merge pe urmele Lui. Aceasta a fost atât de tainic, încât unii au spus: „Pavel, eşti nebun! Învăţătura ta cea multă te face să dai în nebunie”. Şi toţi cei care astfel urmează în urmele Învăţătorului sunt, ca şi Pavel, socotiţi nebuni pentru Cristos.

Dar planul lui Dumnezeu nu va fi întotdeauna învăluit în taină: aurora Zilei Milenare aduce oamenilor o lumină mai deplină de la Dumnezeu, şi „cunoştinţa de Domnul va umple întreg pământul”. Soarele Dreptăţii, care va răsări cu vindecare sub razele sale, risipind întunericul ignoranţei, este Cristosul în gloria Milenară — nu Capul singur, ci şi membrele corpului Său; deoarece este scris: Dacă suferim împreună cu El, vom fi şi slăviţi împreună cu El. „Când se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă” şi „Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor”. Romani 8:17; 2 Timotei 2:11, 12; Coloseni 3:4; Matei 13:43.

Acum, pentru toţi în afară de cei concepuţi la o minte nouă, prin primirea „gândului lui Hristos”, făgăduinţele pe care le credem şi speranţele pe care le nutrim par vizionare şi prea improbabile ca să fie primite şi să se ţină seama de ele. În veacul viitor, când Dumnezeu „va turna Duhul Său peste orice făptură”, după cum în veacul prezent îl toarnă peste „robii şi roabele” Sale, atunci, fireşte, toţi vor înţelege ((A87)) şi vor aprecia făgăduinţele care acum sunt înţelese de o „turmă mică”; şi se vor bucura de ascultarea şi de înălţarea Bisericii, spunând: „Să ne bucurăm şi să ne înveselim şi să-I dăm slavă, fiindcă nunta Mielului a venit şi soţia Lui s-a pregătit” (Apocalipsa 19:7). Ei se vor bucura de glorificarea Bisericii, prin care atunci vor curge binecuvântările către ei; şi în timp ce-şi vor da seama că „făgăduinţele nespus de mari şi scumpe” moştenite de Unsul (cap şi corp) nu sunt pentru ei, ci sunt împlinite în noi, vor fi binecuvântaţi prin lecţia ilustrată în Biserică; şi în timp ce vor alerga după binecuvântările oferite lor atunci, vor profita de exemplul Bisericii şi vor mări pe Dumnezeu pentru ea. Dar această cunoştinţă nu va produce invidie, deoarece sub noua ordine de lucruri chemarea lor la natură umană perfectă îi va satisface deplin şi li se va părea mai de dorit decât o schimbare de natură.

Atunci „taina” se va sfârşi, pentru că lumea va ajunge să vadă ceea ce până atunci n-a înţeles, că în Cristos era Spiritul lui Dumnezeu şi în noi Spiritul lui Cristos — Dumnezeu manifestat în trup. Atunci vor vedea că n-am fost nebuni, nici nechibzuiţi, ci ne-am ales partea cea bună când am alergat după bogăţiile, onorurile şi coroana nevăzută de ei, dar veşnică.

În ceea ce priveşte timpul, taina lui Dumnezeu se va sfârşi în perioada sunării celei de a şaptea trâmbiţe [simbolice] (Apocalipsa 10:7). Aceasta se aplică la taină în ambele sensuri în care se foloseşte: taina sau trăsăturile secrete ale planuluilui Dumnezeu se vor descoperi şi vor fi clar văzute, şi, de asemenea, „taina lui Dumnezeu”, Biserica, întruchiparea acestui plan. Ambele se vor sfârşi. Planul secret, ascuns, va fi ales numărul întreg, complet al membrilor corpului lui Cristos, şi atunci CORPUL LUI CRISTOS va fi terminat. Planul va înceta să mai fie o taină, pentru că nu va mai fi nici un alt obiectiv în a-i perpetua secretul. Măreţia tainei, atât de mult ţinută secret şi ((A88)) ascunsă în făgăduinţe, tipuri şi ilustraţii, ca şi minunatul har acordat celor chemaţi la participare în această taină (Efeseni 3:9), ne sugerează că lucrarea care va urma încheierii ei, pentru care Iehova a ţinut omenirea în aşteptare şi speranţă timp de şase mii de ani, trebuie să fie o lucrare imensă, o lucrare măreaţă, demnă de pregătiri aşa de mari. La ce binecuvântări nu ne putem aştepta când vălul tainei va fi îndepărtat şi ploaia de binecuvântări va coborî peste lume! Pentru aceasta toată creaţia împreună suspină şi suferă până acum durerile naşterii, aşteptând încheierea tainei — descoperirea fiilor lui Dumnezeu, „Sămânţa” făgăduită, în care toţi vor fi binecuvântaţi. Romani 8:19, 21, 22.

Epocile şi dispensaţiile marcate în desfăşurarea planului divin

Epocile şi dispensaţiile marcate în desfăşurarea planului divin

Planul lui Dumnezeu, definit şi sistematic — Trei epoci mari în istoria lumii — Trăsăturile lor distinctive — „Pământul rămâne veşnic” — Lumea viitoare, cerurile şi pământul nou — Subdiviziuni ale acestor epoci mari — Trăsăturile importante ale planului lui Dumnezeu, aduse în atenţie — Ordinea recunoscută dezvăluie armonie — împărţind drept cuvântul adevărului

După cum unii în ignoranţă judecă greşit iscusinţa şi înţelepciunea unui mare arhitect şi constructor după lucrarea lui neterminată, tot aşa, în ignoranţa lor, mulţi judecă acum greşit pe Dumnezeu după lucrarea lui neterminată; dar curând, când schelăria grosolană a răului, care a fost permis pentru disciplinarea omului şi care în final va fi dirijat spre binele lui, va fi îndepărtată şi molozul curăţat, lucrarea terminată a lui Dumnezeu va declara universal înţelepciunea şi puterea Sa infinită şi se va vedea că planurile Sale sunt în armonie cu caracterul Său glorios.

Deoarece Dumnezeu ne spune că are un plan clar fixat şi că toate planurile Sale vor fi realizate, este de datoria noastră, ca şi copii ai Lui, să ne interesăm cu sârguinţă care sunt acele planuri, pentru a fi găsiţi în armonie cu ele. Să remarcăm cât de accentuat afirmă Iehova fixitatea scopurilor Sale: „DOMNUL oştirilor a jurat şi a zis: «Hotărât, ce am gândit se va întâmpla, ce am pus la cale se va împlini». . . . Căci DOMNUL oştirilor a luat această hotărâre: cine i se va împotrivi?” „Eu sunt Dumnezeu, şi nu este altul, Eu sunt Dumnezeu, şi nu ((A66)) este altul ca Mine . . . Hotărârile Mele vor rămâne în picioare şi Îmi voi aduce la îndeplinire toată plăcerea Mea . . . da, Eu am spus şi Eu voi face să se întâmple; Eu am plănuit şi Eu voi înfăptui” (Isaia 14:24-27; 46:9-11). De aceea, oricât de întâmplătoare sau misterioasă ar putea să pară purtarea lui Dumnezeu cu oamenii, cei care cred această mărturie a Cuvântului Său trebuie să recunoască faptul că planul Lui originar, neschimbător, s-a desfăşurat şi se desfăşoară încă sistematic spre împlinire.

În timp ce masa omenirii, bâjbâind în întunericul ignoranţei, trebuie să aştepte evenimentele reale ale planului lui Dumnezeu pentru a-şi putea da seama de caracterul glorios al Arhitectului Divin, copilul lui Dumnezeu are privilegiul să vadă prin credinţă şi prin lumina candelei sale gloriile prezise ale viitorului, iar prin aceasta să aprecieze procedeele din trecut şi din prezent, altfel misterioase. De aceea, ca fii interesaţi ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai unei moşteniri făgăduite, noi apelăm la Cuvântul Tatălui nostru, pentru ca din planurile şi specificaţiile date acolo să-I putem înţelege scopurile. De acolo aflăm că planul lui Dumnezeu referitor la om cuprinde trei perioade mari de timp, începând cu crearea omului şi ajungând în viitorul nelimitat. Petru şi Pavel numesc aceste perioade „trei lumi”, pe care le prezentăm prin diagrama următoare:

Aceste trei epoci mari reprezintă trei manifestări distincte ale providenţei divine. Prima, de la creare la ((A67)) potop, a fost sub administrarea îngerilor şi este numită de Petru „LUMEA DE ATUNCI”. 2 Petru 3:6.

A doua epocă mare, de la potop până la stabilirea împărăţiei lui Dumnezeu, este sub controlul limitat al lui Satan, „prinţul lumii acesteia”, şi de aceea este numită „ACEST VEAC RĂU”. Galateni 1:4; 2 Petru 3:7.

A treia va fi o lume „în veci de veci” (Isaia 45:17) sub administrare divină, împărăţia lui Dumnezeu, şi este numită „LUMEA VIITOARE — în care locuieşte dreptatea”. Evrei 2:5; 2 Petru 3:13.

Prima dintre aceste perioade sau „lumi”, sub administrarea îngerilor, a fost o nereuşită; a doua, sub conducerea lui Satan, uzurpatorul, a fost într-adevăr un „veac rău”; dar a treia va fi o eră de dreptate şi binecuvântare pentru toate familiile pământului.

Ultimele două dintre aceste „lumi” sunt menţionate mai deosebit şi declaraţiile referitoare la ele sunt în contrast puternic. Perioada a doua, sau cea prezentă, este numită „acest veac rău”, nu pentru că nu există nimic bun în ea, ci pentru că în ea este permis să predomine răul. „Acum fericim pe cei mândri; da, cei ce practică răutatea sunt zidiţi; da, ei ispitesc pe Dumnezeu şi scapă” (Maleahi 3:15). A treia lume sau epocă este menţionată ca „LUMEA VIITOARE — în care locuieşte dreptatea”, nu pentru că nu va fi nici un rău în ea, ci pentru că nu va predomina răul. Înlăturarea răului va fi treptată, cerând prima mie de ani întreagă. Răul nu va conduce atunci, nu va prospera, nu vor mai înflori cei răi, ci „cel drept va înflori” (Psalmul 72:7), cel care „va asculta, va mânca cele mai bune roade ale ţării” (Isaia 1:19) şi „făcătorii de rele vor fi nimiciţi”. Psalmul 37:9.

Astfel văzute lucrurile, următoarea dispensaţie va fi atât de diferită încât va fi opusul celei prezente aproape în toate amănuntele. Cuvintele Domnului nostru arată de ce va fi deosebire între dispensaţia prezentă şi cea viitoare. ((A68)) Deoarece El va fi Prinţul sau conducătorul lumii viitoare, dreptatea şi adevărul vor prospera în ea, pe când astăzi, deoarece Satan este prinţul (conducătorul) lumii rele prezente, răul prosperă şi cei răi înfloresc. Pentru că, aşa cum a spus Isus, prinţul acestei lumi „n-are nimic în Mine” — şi, în consecinţă, n-are nici un interes pentru urmaşii Lui, cu excepţia faptului că li se opune, îi ispiteşte, îi necăjeşte şi-i hărţuieşte (Ioan 14:30; 2 Corinteni 12:7) — de aceea, în această lume sau epocă rea de astăzi, oricine vrea să trăiască evlavios suferă persecuţii, pe când cel rău se întinde ca un copac verde. 2 Timotei 3:12; Psalmul 37:35.

Isus a spus: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”, şi până când nu va veni era sau „lumea” viitoare, împărăţia lui Cristos nu va controla pământul. Şi pentru aceasta suntem învăţaţi să sperăm şi să ne rugăm: „Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. Satan este „stăpânitorul întunericului acestui veac” şi de aceea „întunericul acoperă pământul şi negură deasă popoarele”. El conduce şi lucrează acum în inimile copiilor neascultării. Efeseni 2:2; 6:12 (Cornilescu).

Trebuie să existe o parte foarte importantă din planul Marelui Arhitect pentru mântuirea omului încă neîmplinită cu totul — altfel noua dispensaţie cu noul prinţ ar fi fost de mult introdusă. Motivul amânării pentru un timp hotărât, şi de asemenea maniera schimbării de la domnia prezentă a răului sub Satan la aceea a dreptăţii sub Cristos, sunt puncte de interes care mai târziu vor fi arătate mai deplin. Acum este suficient să spunem că împărăţiile acestei lumi, supuse în prezent lui Satan, la timpul cuvenit vor deveni împărăţii ale Domnului nostru şi ale Cristosului Său (Apocalipsa 11:15). Contextul arată că transferul se va realiza printr-un timp de strâmtorare generală. Referitor la aceasta Isus a spus: „Nimeni nu poate să intre în casa unui om tare şi să-i jefuiască gospodăria, decât dacă a legat mai întâi pe omul acela tare; ((A69)) numai atunci îi va jefui casa” (Marcu 3:22-27). Astfel ni se arată că Satan trebuie mai întâi să fie legat, restrâns şi detronat, pentru ca domnia de dreptate şi pace a lui Cristos să poată fi stabilită. Această legare a lui Satan, prin urmare, este indicată a fi prima lucrare a noii dispensaţii. Apocalipsa 20:2.

Să nu se uite că baza tuturor acestor „lumi” şi dispensaţii este acest pământ, şi că, deşi veacurile trec şi dispensaţiile se schimbă, totuşi pământul continuă — „Pământul rămâne pentru totdeauna” (Eclesiastul 1:4). Făcând aceeaşi ilustraţie, Petru le numeşte pe fiecare din aceste perioade un cer şi un pământ separat. Aici cuvântul ceruri simbolizează puterile conducătoare mai înalte sau spirituale, iar pământul simbolizează guvernarea omenească şi aranjamentele sociale omeneşti. Astfel, primele ceruri şi pământ, sau ordinea şi aranjamentul lucrurilor existente atunci, după ce şi-au servit scopul, s-au sfârşit la potop. Dar cerurile fizice (bolta cerească şi atmosfera) şi pământul fizic n-au trecut: ele au rămas. Tot aşa, lumea prezentă (ceruri şi pământ) va trece cu zgomot mare, foc şi topire, confuzie, strâmtorare şi dezintegrare. Omul cel tare (Satan) fiind în curs de legare, se va lupta să-şi păstreze puterea. Ordinea sau aranjamentul prezent al guvernării şi societăţii va trece, nu aceea a cerului şi pământului fizic.Cerurile de acum (puterile de control spiritual) trebuie să dea loc „cerurilor noi”– controlului spiritual al lui Cristos. Pământul de acum (societatea umană aşa cum este organizată acum sub controlul lui Satan) trebuie să se topească şi să se dizolve (simbolic) la începutul „Zilei Domnului”, care „va arde ca un cuptor” (Maleahi 4:1). Va fi urmat de „un pământ nou”, adică de o societate reorganizată, în armonie cu noul Prinţ al pământului — Cristos. Dreptatea, pacea şi iubirea vor domni printre oameni atunci când aranjamentele prezente vor fi dat loc împărăţiei noi, mai bune, a cărei bază va fi cea mai strictă dreptate.

((A70))

Lui Pavel i s-a dat o licărire a dispensaţiei următoare, sau, cum o numeşte el, „a lumii viitoare”. El spune că a fost „răpit” (cu fizicul sau cu mintea, sau cu ambele, nu putea spune, lucrurile fiind atât de reale vederii sale) pe curentul timpului până la noua stare de lucruri, „cerurile noi”, deci până în „al treilea cer”. Astfel el a văzut lucrurile aşa cum vor fi sub controlul spiritual al lui Cristos, lucruri pe care nu le putea dezvălui (2 Corinteni 12:2-4). Fără îndoială, acestea erau aceleaşi lucruri pe care Ioan le-a văzut după aceea şi i-a fost permis să le spună Bisericii în simboluri, care pot fi înţelese numai când le soseşte timpul. Ioan, în descoperirea dată lui de către Domnul nostru pe insula Patmos, a fost dus în viziune prin tot Veacul Creştin cu scenele lui schimbătoare de biserică şi stat, până la sfârşitul lumii sau epocii rele de astăzi, şi acolo, în viziune profetică el a văzut pe Satan legat, pe Cristos domnind, iar cerurile noi şi pământul nou stabilite; pentru că cerurile şi pământul dintâi trecuseră. Apocalipsa 21:1.

Veacuri sau dispensaţii

Remarcăm acum veacurile în care se subdivid aceste epoci mari, aşa cum sunt ilustrate în schiţa de mai jos.

Prima dintre aceste epoci mari („lumi”) n-a fost subîmpărţită: metoda lui Dumnezeu de a proceda cu oamenii nu s-a schimbat în tot acel timp — de la căderea lui Adam până la potop. Dumnezeu îi dăduse omului legea Sa, scrisă în însăşi natura lui; dar după ce a păcătuit El l-a lăsat într-o anumită măsură pe propriul lui drum, care era în jos, „în fiecare zi numai răutate”, pentru ca astfel omul ((A71)) să-şi dea seama de nechibzuinţa sa şi pentru ca înţelepciunea lui Dumnezeu în faptul că a poruncit ascultare absolută să se poată manifesta. Dispensaţia aceea s-a sfârşit cu un potop, care i-a luat pe toţi în afară de credinciosul Noe cu familia lui. Astfel prima dispensaţie nu numai că a demonstrat efectele dezastruoase ale păcatului, dar a şi arătat că tendinţa păcatului este în jos spre degradare şi mizerie mai mare, şi dovedeşte necesitatea intervenţiei lui Iehova, dacă redobândirea a „ce era pierdut” — starea dintâi a omului — este să se îndeplinească vreodată.

A doua epocă, sau „veacul acesta”, include trei perioade, fiecare fiind un pas în planul lui Dumnezeu de răsturnare a răului. Fiecare pas este mai sus decât precedentul şi duce planul înainte şi mai aproape de împlinire.

A treia epocă mare — „lumea viitoare” — după cea de-a doua venire a lui Cristos, cuprinde Veacul Milenar, sau „timpurile restabilirii”; după ea sunt alte „veacuri viitoare”, ale căror particularităţi nu sunt revelate. Revelaţiile prezente tratează despre recuperarea omului din păcat, şi nu despre eternitatea de glorie care urmează.

Numim prima perioadă din „veacul acesta” VEACUL sau dispensaţia PATRIARHALĂ, pentru că în acea perioadă relaţiile şi favorurile lui Dumnezeu au fost numai pentru câteva persoane, restul omenirii fiind aproape ignorat. Astfel de favorizaţi au fost patriarhii: Noe, Avraam, Isaac, Iacov. Fiecare dintre aceştia părea să fi fost la rândul lui cel favorizat de Dumnezeu. La moartea lui Iacov, acel veac sau felul acela de relaţii s-a sfârşit. La moartea lui Iacov, descendenţii lui au fost numiţi prima dată „cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” şi au fost împreună recunoscute de către Dumnezeu ca un „popor care să fie al Lui”; şi prin jertfe tipice ei erau tipic „un neam sfânt”, separat de alte neamuri pentru un scop special şi, prin urmare, pentru a se bucura de anumite favoruri speciale. Denumim timpul destinat pentru această trăsătură a ((A72)) planului divin, care începe aici şi se sfârşeşte la moartea lui Cristos, VEACUL IUDEU sau dispensaţia Legii. În timpul acelui veac, Dumnezeu a binecuvântat acel popor în mod deosebit. Le-a dat legea Lui; a făcut un legământ special cu ei; le-a dat Cortul întâlnirii, a cărui glorie Şechină din Sfânta Sfintelor reprezenta prezenţa lui Iehova cu ei ca şi Conducătorul şi Regele lor. Le-a trimis profeţi şi în cele din urmă pe Fiul Său. Isus a făcut minuni şi a învăţat în mijlocul lor, şi n-a vrut nici El însuşi să meargă la alţii, nici să permită ucenicilor Săi să meargă la neamurile din jur. El i-a trimis, zicând: „Să nu mergeţi pe calea păgânilor şi să nu intraţi în vreo cetate a samaritenilor; ci să mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel” (Matei 10:5, 6). Şi iarăşi a spus: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel” (Matei 15:24). Faptul că această favoare naţională s-a sfârşit cu respingerea şi răstignirea lui Isus de către ei, este arătat prin cuvintele lui Isus, când, cu cinci zile înainte de răstignire, a declarat: „Vi se lasă casa pustie”. Matei 23:38.

Atunci, la moartea lui Isus, a început un nou veac — VEACUL CREŞTIN sau DISPENSAŢIA EVANGHELICĂ, în care vestea bună a îndreptăţirii trebuia să fie vestită nu numai evreilor, ci tuturor neamurilor, pentru că Isus Cristos, prin harul lui Dumnezeu, a gustat moartea pentru fiecare om. În timpul acestui Veac Evanghelic de asemenea există o clasă chemată la favoare specială, căreia îi sunt făcute făgăduinţe speciale; şi anume, cei care prin credinţă acceptă pe Isus Cristos ca Răscumpărătorul şi Domnul lor, urmând în urmele Lui. Vestirea Evangheliei s-a făcut pe pământ încoace şi încolo timp de aproape o mie nouă sute de ani, aşa încât acum se poate spune că mai mult sau mai puţin a fost propovăduită la toate popoarele. Ea n-a convertit popoarele — n-a fost destinată să facă acest lucru în veacul prezent; dar ea a ales de ici şi de colo pe unii, în total o „mică turmă”, căreia, după cum prezisese Isus (Luca 12:32), buna plăcere a Tatălui este să-i dea Împărăţia într-un veac ce urmează acestuia.

((A73))

Cu acest veac se sfârşeşte „această lume rea”; şi să remarcăm bine că în timp ce Dumnezeu a permis predominarea şi domnia răului în detrimentul aparent al cauzei Sale, totuşi scopurile Sale adânci au progresat constant, conform unui plan fixat şi definit şi în ordinea exactă a perioadelor pe care El le-a stabilit. La sfârşitul acestui veac şi în zorile celui care urmează, Veacul Milenar, Satan trebuie legat şi puterea lui răsturnată, ca pregătire pentru stabilirea împărăţiei lui Cristos şi începutul „lumii viitoare, în care va locui dreptatea”.

Mileniu, însemnând o mie de ani, prin consens general este folosit ca denumire pentru perioada menţionată în Apocalipsa 20:4 — mia de ani de domnie a lui Cristos, primul veac din „lumea viitoare”. În timpul Veacului Milenar va fi o restabilire a tuturor lucrurilor pierdute prin căderea lui Adam (Faptele 3:19-21), şi înainte de încheierea lui toate lacrimile vor fi şterse. Dincolo de limita lui, în veacurile de binecuvântare care urmează, nu va mai fi nici moarte, nici tristeţe, nici plânset, şi nu va mai fi nici durere. Lucrurile dintâi vor fi trecut (Apocalipsa 21:4). Revelaţiile lui Dumnezeu nu dau detalii mai departe, şi noi ne oprim aici.

Aici am aruncat numai o privire la schiţa simplă a acestui plan al veacurilor. Cu cât îl vom examina mai mult, cu atât mai mult vom găsi în el armonie, frumuseţe şi ordine perfectă. Fiecare veac îşi are de realizat partea lui, necesară pentru desfăşurarea completă a planului lui Dumnezeu ca întreg. Planul este progresiv, desfăşurându-se treptat din veac în veac, în sus şi înainte spre marele final al scopului originar al Arhitectului Divin, „care lucrează toate după sfatul voii Sale” (Efeseni 1:11). Pentru realizarea obiectivului acestor mari perioade, nici una din ele nu este nici cu un ceas mai lungă sau mai scurtă. Dumnezeu este un econom înţelept atât de timp cât şi de mijloace, chiar dacă resursele Lui sunt infinite; şi nici o ((A74))putere, oricât de rea, nici pentru un moment nu-I întârzie sau nu-I împiedică scopurile. Toate lucrurile, atât bune cât şi rele, sub supraveghere şi conducere divină, lucrează împreună pentru împlinirea voinţei Sale.

Pentru o minte neinstruită şi nedisciplinată, care nu poate vedea decât puţin din mecanismul complicat al planului lui Dumnezeu, acesta îi apare ca anarhie, confuzie şi eşec, întocmai cum o maşină complicată, întreagă sau în parte, i-ar apărea unui copil. Pentru mintea lui imatură şi neinstruită este de neînţeles, şi mişcările opuse ale roţilor şi curelelor ei nu sunt decât confuzie. Dar maturitatea şi cercetarea îi va arăta că aparenta confuzie este armonie frumoasă, producând rezultate bune. Totuşi, maşina a fost un succes tot atât de adevărat înainte ca funcţionarea ei să fie înţeleasă de copil, cât şi după aceea. Tot aşa, în timp ce planul lui Dumnezeu este şi a fost de veacuri cu succes în acţiune, omul a primit disciplinarea necesară, nu numai pentru a i se da posibilitatea să-i înţeleagă funcţionarea complicată, dar şi să aibă experienţa rezultatelor lui binecuvântate.

Pe măsură ce vom urmări studiul planului divin, este esenţial să ţinem minte aceste veacuri cu particularităţile şi obiectivele lor corespunzătoare; deoarece planul nu se poate vedea în nici unul din ele, ci în toate, întocmai cum o verigă nu este un lanţ, ci câteva verigi legate formează un lanţ. Prin remarcarea trăsăturilor distinctive ale fiecărei părţi obţinem idei corecte despre întregul plan, şi în acest fel avem posibilitatea să împărţim drept Cuvântul adevărului.

O declaraţie a Cuvântului care aparţine unei epoci sau dispensaţii nu trebuie aplicată alteia, după cum lucruri declarate despre un veac nu sunt întotdeauna adevărate despre altul. De exemplu, ar fi un neadevăr să spunem despre timpul prezent că cunoştinţa de Domnul umple întreg pământul sau că nu este deloc nevoie să spui ((A75)) aproapelui, cunoaşte pe Domnul (Isaia 11:9; Ieremia 31:34). Acest lucru nu este adevărat în acest veac şi nu poate fi adevărat până când Domnul, venind din nou, Îşi stabileşte împărăţia; fiindcă de-a lungul acestui veac au fost multe înşelări amăgitoare şi ni se spune că tocmai la sfârşitul veacului — „în zilele din urmă . . . oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău, ducând în rătăcire pe alţii şi fiind duşi şi ei în rătăcire” (2 Timotei 3:1, 13). Cunoştinţa şi dreptatea vor acoperi pământul, după cum fundul mării este acoperit de ape, ca rezultat al domniei lui Mesia în timpul Veacului Milenar.

O greşeală similară, şi încă una foarte obişnuită, este a presupune că împărăţia lui Dumnezeu este acum stabilită, că ea conduce pe pământ şi că acum se face voia Lui printre popoare. Acest lucru este, evident, departe de adevăr, deoarece regatele acestei lumi se sprijină şi se îmbogăţesc prin asuprire, nedreptate şi înşelare, în măsura în care le permite inteligenţa crescândă a oamenilor. Satan, prinţul „acestei lumi”, trebuie să fie înlocuit şi împărăţiile acestea, acum sub controlul lui, trebuie să devină împărăţii ale Domnului nostru şi ale Unsului Său, când El Îşi va lua marea putere şi va domni.

Prin lumina cuvenită acum casei credinţei, noi discernem acel sistem şi acea ordine care marchează paşii maiestuoşi ai Dumnezeului nostru prin veacurile trecute, şi cu putere ne vin în minte frumoasele versuri ale lui Cowper, inspirate de o credinţă vie, care avea încredere chiar unde nu-L putea discerne pe Atotputernicul Iehova:

„Dumnezeu pe căi ascunse

Minunile-Şi face:

El ţine marea sub picior

Şi furtuna-n frâie.

((A76))

În mine-adânci, de nepătruns,

De artă ne-ntrecută,

Strălucitoare planuri stau

Şi-Şi face-a Lui voinţă.

Voi, sfinţi fricoşi, vă-ncurajaţi;

Norii ce vă-nspăimântă

De milă-s plini şi se desfac

În har pe-al vostru cap.

Cu simţul slab nu-L judecaţi,

Ci-n harul Său vă-ncredeţi.

După severe providenţe

Zâmbetul Îşi ascunde.

Scopurile-I se coc iute,

Cu fiecare oră.

Mugurul poate fi amar,

Dar fructul este dulce.

Necredinţa rătăceşte

Şi-n van opera-I caută.

Domnul Îşi este interpret

Şi singur se explică.”

__________________________

„Nu cunosc drumul ce-mi stă înainte,

Tristeţi, bucurii ce îmi poate aduce;

Ce nori de furtună deasupră-mi pot încă să mai apară,

Ce flori pe cărare alături pot încă să mai răsară.

Dar Cel ce cu mine alături călătoreşte,

În bine şi rău, nicicând El nu mă părăseşte;

Şi-aceasta-i a mea consolare,

«El ştie că eu merg pe cărare»”.