O Rază de Speranță pe o Mare
Înfuriată
“Opreşte-ţi plânsul, opreşte-ţi
lacrimile din ochi”
Domnul trimite prin prorocul Ieremia
un mesaj de mângâiere pentru inima fiecărui părinte mâhnit care-şi pune
încrederea în El. Citim: “Un ţipăt se aude în Rama, plângeri şi lacrimi amare:
Rahela îşi plânge fiii; şi nu vrea să fie mângâiată pentru fiii ei, căci nu mai
sunt. Aşa vorbeşte DOMNUL: “Opreşte-ţi plânsul, opreşte-ţi lacrimile din ochi;
căci munca îţi va fi răsplătită”, zice Domnul, “ei se vor întoarce iarăşi din
ţara vrăjmaşului””. Ieremia 31:15, 16.
În textul nostru ne atrag atenţia cinci puncte:
Primul — întristarea după cei morţi, întristare care este generală; după
cum declară apostolul, “toată creaţia suspină şi suferă durerile naşterii”.
Al doilea — natura mângâierii — speranţa unei învieri, speranţa unei
întoarceri din morţi; “ei se vor întoarce”, vor fi readuşi la viaţă.
Al treilea — cei dragi ai noştri care au murit se află în “ţara
vrăjmaşului”; în armonie cu declaraţia apostolului, “vrăjmaşul cel din urmă
care va fi nimicit va fi moartea”. 1 Corinteni 15:26.
Al patrulea — truda părinţilor de a-şi creşte copiii cum se cuvine nu este
pierdută; “munca îţi va fi răsplătită”.
Al cincilea — ultimul punct, dar nu cel mai lipsit de importanţă, îl
constituie afirmaţia că acesta este Cuvântul Domnului, care nu poate fi
desfiinţat — Cuvântul care se va împlini în mod sigur, indiferent cât de
diferit ar fi el de cuvântul omului cu privire la acest subiect.
Lacrimile nu înseamnă slăbiciune —
“Isus plângea”
Întristarea după cei morţi nu este un semn de slăbiciune, ci tocmai
dimpotrivă — este un semn de iubire şi compătimire. În cazul în care cineva ar
căuta dovadă la aceasta, ea se găseşte în cel mai scurt verset din Biblie:
“Isus plângea”. Şi Domnul nostru a vărsat lacrimi la o înmormântare, la cea a
lui Lazăr, prietenul Său, fratele Martei şi al Mariei. Domnul nostru a înţeles
pe deplin acel eveniment, a înţeles mai adânc decât ceilalţi din jurul Său
groaznica semnificaţie a cuvântului “moarte”. El a apreciat mai mult decât
oricine din rasa umană decăzută, aflată pe calea morţii, marea
binecuvântare şi marele privilegiu de a trăi, şi a înţeles ce durere
cumplită este moartea — nimicirea, distrugerea totală.
Pe de altă parte, El a înţeles mai clar decât oricare din ascultătorii Săi
îndurătorul plan al lui Dumnezeu pentru salvarea rasei de la distrugere. Şi-a
dat seama că pentru acest scop venise în lume — pentru a-Şi da viaţa ca preţ de
răscumpărare pentru tatăl Adam şi în acelaşi timp pentru fiecare membru al
rasei adamice implicat în moarte prin prima neascultare din Eden. Învăţătorul a
înţeles prin credinţa Sa în planul Tatălui, prin voinţa Sa de a-Şi îndeplini
partea în acest plan şi de a-Şi da viaţa ca preţul nostru de răscumpărare, că
binecuvântările învierii vor veni pentru fiecare membru al omenirii.
Nu a murit, ci doarme
Să remarcăm felul în care Domnul i-a mângâiat pe cei întristaţi din pricina
morţii lui Lazăr. Să fim pe deplin încredinţaţi că Cel care a vorbit cum
“niciodată n-a vorbit vreun om”, a dat mângâierea cea mai folositoare şi mai
bună. Această mângâiere a fost afirmaţia că Lazăr nu era mort, “ci dormea”. El
n-a spus şi nici nu s-a gândit că Lazăr era mort în sensul distrugerii totale,
pentru că avea deplină încredere în planul divin de răscumpărare şi în binecuvântările
învierii care rezultă din ea. Deci El a vorbit despre moarte ca despre un somn
— un somn calm, liniştit, de aşteptare.
Ce minunată ilustraţie este aceasta, atât de des folosită în Scripturi de
către toţi cei care au crezut în planul divin referitor la o dimineaţă a
învierii. În Vechiul Testament citim adesea despre acest somn. Avraam a adormit
cu părinţii săi, la fel Isaac, la fel Iacov, la fel profeţii, la fel întregul
Israel.
În Noul Testament la fel. Nu numai Domnul nostru a spus despre Lazăr că dormea,
ci şi apostolii au folosit adesea această ilustraţie a somnului pentru a
reprezenta speranţa lor în înviere — că cei dragi care au murit nu sunt
distruşi complet, ci, aşa cum declară textul nostru, “se vor întoarce iarăşi
din ţara vrăjmaşului” — vor fi treziţi în dimineaţa învierii.
Despre Ştefan, primul martir creştin, este scris că, deşi a fost ucis cu
pietre, “a adormit” liniştit, având încredere în Isus şi în marea putere pe
care în cele din urmă El o va exercita ca să cheme afară din puterea morţii pe
toţi cei răscumpăraţi prin sângele Său preţios. Ne amintim că aceasta a fost
mângâierea pe care apostolul a pus-o în faţa bisericii timpurii, spunând:
“Mângâiaţi-vă, deci, unii pe alţii cu aceste cuvinte” — “Dumnezeu va aduce
înapoi împreună cu El pe cei care au adormit în Isus” — (1 Tes. 4:14–18).
Dar să ne întoarcem la Isus şi la cele două surori întristate din Betania,
şi să ascultăm cuvintele de mângâiere spuse cu acea ocazie. Nu putem spune mai
bine decât marele Învăţător şi decât lecţiile prezentate de El. Să ascultăm
conversaţia Lui cu Marta: “Fratele tău va învia”. Nu zice “fratele tău trăieşte
acum”. El n-a spus, aşa cum unii învaţă astăzi în mod greşit, că fratele ei era
mai viu în moarte decât a fost înainte de moarte. Nu, nu! Domnul nostru n-ar fi
luat în derâdere bunul simţ şi raţiunea ascultătorilor şi nici n-ar fi putut
încălca adevărul, spunând că morţii nu sunt morţi.
Să ascultăm! Domnul a admis că nenorocirea a căzut peste acea casă. N-a
spus nici un cuvânt că prietenul Său, Lazăr, ar fi mers în cer — nici măcar o
aluzie de felul acesta. Dimpotrivă, El a avut lacrimi de compătimire, şi a
oferit speranţa învierii ca soluţia cea mai puternică şi singura soluţie
adevărată în necaz — “Fratele tău va învia”. “Eu sunt învierea şi viaţa!” Speranţa
tuturor celor morţi este concentrată în Mine. Moartea Mea va realiza anularea
condamnării adamice originare, şi atunci, în armonie cu planul Tatălui, voi
avea dreptul să-i chem pe toţi cei morţi din marea închisoare a morţii, din
mormânt. “Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei
din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele.” Ioan 5:28, 29.
Dimineaţa învierii
La sfârşitul conversaţiei Sale cu Marta, după ce îi explicase acesteia că
speranţa ei trebuia să se bazeze pe învierea din morţi şi că El este centrul
acestei speranţe a învierii, Domnul nostru a cerut să fie dus la mormânt, voind
să dea o ilustraţie a puterii pe care o va exercita în curând faţă de întreaga
omenire, în dimineaţa învierii. Stând la uşa mormântului, Domnul nostru a
strigat cu glas tare: “Lazăre, vino afară!” şi cel mort a ieşit — adică cel
care fusese mort a fost reînsufleţit prin puterea şi autoritatea Domnului
nostru.
Despre această minune, ca şi despre altele făcute de iubitul nostru
Răscumpărător la prima venire a Sa, ni se spune în mod special că a fost o
manifestare a gloriei şi a puterii viitoare, o demonstraţie a lucrărilor pe
care le va face la a doua venire, numai că lucrarea la a doua venire va fi
generală, mai mare, mai largă, mai adâncă din toate punctele de vedere. “Atunci
se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor”; toţi cei ce
sunt în morminte vor ieşi afară din ele, nu doar pentru a recădea în orbire şi
moarte, ci pentru o recuperare veşnică — va fi nu numai o redare a văzului şi
auzului natural, ci li se vor deschide şi ochii şi urechile înţelegerii; nu vor
fi doar sculaţi din somnul morţii pentru a trăi încă câţiva ani în condiţiile
prezente, ci cu intenţia ca prin ascultare de aranjamentul divin din Veacul Milenar,
toţi cei treziţi să poată ajunge la glorioasa perfecţiune intelectuală, morală
şi fizică, pierdută prin neascultarea lui Adam.
“Timpurile de înviorare să poată
veni”
Speranţă minunată în nişte timpuri minunate. Nu-i de mirare că apostolul le
numeşte “timpuri de înviorare … prin prezenţa Domnului” când să fie trimis Isus
Cristos. Nu-i de mirare că vorbeşte despre acei ani ai Veacului Milenar ca
despre “timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a
vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime”. Fapte 3:19-21.
Lazăr a murit din nou, fiica lui Iair a murit din nou, fiul văduvei din
Nain a murit din nou. Trezirea lor din mormânt a fost temporară, a fost numai o
ilustrare a puterii Domnului, după cum este scris: Aceste lucruri le-a făcut
Isus şi “Şi-a arătat slava”. Erau doar nişte licăriri ale puterii şi slavei
viitoare, precum şi ale binecuvântatei lucrări a minunatului Profet, Preot şi
Împărat pe care Dumnezeu L-a numit nu numai să răscumpere lumea, ci şi să
acorde tuturor la timpul cuvenit ocaziile asigurate prin acea jertfă de
răscumpărare.
Nu putem intra în amănunte acum, însă nu ne îndoim de faptul că majoritatea
va fi în deplin acord că marea binecuvântare care este mai întâi pentru
Biserică şi apoi penru omenire, se bazează pe venirea Domnului şi Învăţătorului
nostru, a Răscumpărătorului şi Regelui nostru, şi că marile binecuvântări
centrate în El nu sunt doar temporare, ci sunt plănuite de către Dumnezeu să
dureze veşnic pentru cei care vor accepta favorurile divine într-un spirit
potrivit, cu reverenţă, cu mulţumire şi supunere.
Moartea — “ţara vrăjmaşului”
Dar de ce este numită moartea “ţara vrăjmaşului”? De ce este scris că
“vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea”? Pentru că moartea
este un vrăjmaş, oricum s-ar prezenta faptele. Sugestia că moartea este un
prieten nu vine din Cuvântul lui Dumnezeu, ci din filosofiile păgâne. Sugestia
că moartea nu este reală nu vine din Scripturi, ci din lumea păgână. Sugestia
că morţii sunt mai vii decât înainte de a muri este în totală dezarmonie cu
declaraţia scripturală — “Cei morţi nu ştiu nimic”; “dacă fiii lui ajung în
cinste, el nu ştie nimic; dacă sunt înjosiţi habar n-are”, pentru că “în
Locuinţa Morţilor în care mergi, nu este nici lucrare, nici plan, nici
cunoştinţă, nici înţelepciune” (Iov 14:21; Ecles. 9:5, 10). Sugestia cu care ne
amăgim şi ne imaginăm fără motiv raţional că momentul morţii este momentul unei
vieţi mai înalte, este de la Adversar. În Eden când Domnul le-a spus primilor
noştri părinţi, “Veţi muri negreşit” din cauza păcatului vostru, Adversarul a
declarat contrariul: “Hotărât că nu veţi muri”. Geneza 3:2-4.
Adversarul a continuat această învăţătură falsă timp de 6000 de ani şi în
consecinţă nu numai lumea păgână este înşelată de această denaturare a
faptelor, ci şi foarte, foarte mulţi din creştinătate cred cuvântul lui Satan
“hotărât că nu veţi muri”, şi cred că morţii nu sunt morţi, respingând mărturia
Cuvântului lui Dumnezeu, care spune că “plata păcatului este moartea”, că
“sufletul care păcătuieşte, acela va muri”, că “moartea a trecut asupra tuturor
oamenilor, căci toţi au păcătuit” şi că speranţa Bisericii şi cea a lumii stă
în faptul că Cristos a murit pentru păcatele noastre, ne-a răscumpărat din
sentinţa morţii şi la timpul cuvenit al Tatălui îi va învia pe cei morţi. Rom.
6:23; 5:12; Ezec. 18:20.
Cheia închisorii morţii
Să ne mângâiem inimile cu mângâierea adevărată, mângâierea substanţială din
Cuvântul lui Dumnezeu, că va fi o înviere a morţilor, atât a celor drepţi cât
şi a celor nedrepţi. Toţi cei care sunt în morminte vor auzi glasul Fiului
Omului şi vor ieşi afară din ele. Miliardele de oameni care au intrat în marea
închisoare a morţii vor fi eliberaţi, pentru că, aşa cum declară Scripturile,
Marele Răscumpărător deţine cheia, puterea, autoritatea de a porunci
prizonierilor să iasă afară.
Ce glorioasă va fi acea dimineaţă a învierii! Ce glorioasă reunire!
Învăţătura scripturală este că procesul de trezire va continua pe parcursul
unei considerabile părţi din Veacul Milenar, ziua de o mie de ani a învierii şi
restabilirii. Mai întâi va fi învierea Bisericii, Miresei, soţiei Mielului,
trupului lui Cristos. Aceştia, potrivit Scripturilor, vor avea parte de întâia
înviere — prima nu numai în timp, ci şi prima în sensul importanţei. În această
grupă nu vor fi decât sfinţii, după cum este scris: “Fericiţi şi sfinţi sunt
cei care au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte nu are nici o
putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu
El o mie de ani” (Apoc. 20:6). Totuşi aceştia nu vor fi decât o turmă mică,
după cum declară Scripturile, din care fac parte “nu mulţi înţelepţi în felul
lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales”, ci “cei care sunt săraci
faţă de lume, ca să fie bogaţi în credinţă şi moştenitori ai Împărăţiei”. 1
Corinteni 1:26; Iacov 2:5.
Nu mult după întâia înviere (glorificarea Bisericii) va urma învierea
credincioşilor vrednici din vechime — a învingătorilor din timpurile vechi care
au precedat Veacul Evanghelic. Avem asigurarea că Avraam, Isaac şi Iacov şi
toţi sfinţii profeţi — da, toţi cei care au fost aprobaţi de Dumnezeu pentru
credinţa şi eforturile lor de a fi ascultători — vor ieşi afară din morminte la
stările umane glorioase, măreţe, ca imagini pământeşti ale Creatorului ceresc,
pentru a fi reprezentanţii pământeşti ai Împărăţiei, instructorii omenirii.
Instruirea omenirii va începe imediat. Suntem asiguraţi că “Pământul va fi
plin de cunoştinţa DOMNULUI, ca fundul mării de apele care-l acoperă” — adică
în aşa măsură încât “nici unul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său
zicând: “Cunoaşte pe DOMNUL!” Ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până
la cel mai mare, zice DOMNUL”. Nu putem să nu menţionăm acel timp glorios şi
marile ocazii care vor fi date fiecărei făpturi de a-L cunoaşte pe Domnul, de a
I se supune, de a ajunge la înviere în deplina ei semnificaţie — o ridicare la
perfecţiunea intelectuală, morală şi fizică. Isaia 11:9; 31:34.
“Cei din urmă vor fi cei
dintâi şi cei dintâi vor fi cei din urmă”
După ce Împărăţia lui Dumnezeu va fi pe deplin stabilită pe pământ, iar
Satan va fi legat, după ce întunericul va dispărea, iar adevărata lumină va
lumina pe fiecare fiinţă, va veni vremea pentru trezirea tuturor familiilor
pământului — nu toţi deodată, ci treptat se vor întoarce din “ţara
vrăjmaşului”. Scripturile nu intră în detalii cu privire la acest subiect, ci
lasă mult pe seama credinţei, dar ne dau totuşi temelie fermă pentru a crede în
făgăduinţa clară a Cuvântului lui Dumnezeu.
Noi înţelegem că acei care au adormit ultimii vor fi printre primii care
vor fi chemaţi înapoi din ţara vrăjmaşului, şi astfel lucrarea de trezire a
celor adormiţi va progresa în ordine inversă; cei vii vor face pregătiri pentru
fraţii, surorile şi părinţii lor, iar ei la rândul lor vor face pregătiri
pentru fraţii, surorile şi părinţii lor şi aşa mai departe până când, în cele
din urmă, tatăl Adam şi mama Eva vor ieşi pentru a vedea lumea plină de urmaşii
lor, în acord cu porunca originară a Domnului, să se înmulţească şi să umple
pământul.
Ei vor privi cu uimire ploaia de binecuvântări care a venit peste omenire
de la Tatăl ceresc prin Mântuitorul ceresc. Ei vor vedea ce ravagii a produs
neascultarea, dar că Dumnezeu în înţelepciunea şi puterea Sa a învins şi a scos
ordine din confuzie şi înviere din moarte. Ei şi toţi vor înţelege ceva despre
lungimea şi lărgimea, înălţimea şi adâncimea iubirii lui Dumnezeu. Marele plan
de mântuire se va contura în faţa lor; vor vedea cum Abel, fiul lor, care a
suferit pentru dreptate, a fost un tip şi o imagine a marelui Fiu al lui
Dumnezeu, care a suferit pentru dreptate şi pentru eliberarea noastră. Şi vor
vedea cum sângele lui Isus strigă pace, iertare şi armonie cu Dumnezeu pentru toţi
cei în folosul cărora a fost vărsat.
Tragedia păcatului şi a morţii
Ei vor afla de asemenea despre teribila degradare care a venit asupra
omenirii după moartea lor; vor citi cu inimile îngrozite şi cu răsuflarea
tăiată despre îngrozitoarele epidemii, foamete şi alte calamităţi care au venit
asupra omenirii ca parte din sentinţa originară sau din blestemul morţii. Vor
afla despre aberaţiile intelectuale care au afectat lumea, aşa încât oamenii
gândeau că fac un serviciu lui Dumnezeu când se persecutau unii pe alţii din
pricina deosebirilor de opinii religioase, şi cum alţii, mai mult sau mai puţin
mistuiţi de egoism, lăcomie etc., au purtat războaie, au născocit maşini de
distrugere şi s-au omorât unii pe alţii cu miile. Ei se vor mira de răbdarea
lui Dumnezeu în permiterea răului atâta timp.
Apoi vor vedea cu adevărat ce a lucrat Dumnezeu: în primul rând dreptatea
Sa, care a dat marele preţ de răscumpărare şi care n-a putut elibera pe vinovat
altfel. În al doilea rând iubirea Sa, care s-a manifestat prin faptul că Şi-a
dat Fiul. În al treilea rând, vor ajunge să înţeleagă cum în decursul Veacului
Evanghelic Dumnezeu a selecţionat Biserica Sa, pentru a fi Mireasa lui Cristos
şi comoştenitoare cu El în Împărăţie. În al patrulea rând, vor înţelege că
atunci când alegerea Bisericii a fost completă, iar membrii ei au fost toţi
încercaţi, şlefuiţi, probaţi şi glorificaţi, atunci a venit peste omenire
binecuvântarea prin Cristosul glorificat, Cap şi corp, prin restabilirea
tuturor lucrurilor, care a fost vestită prin gura tuturor sfinţilor proroci din
vechime. Fapte 3:20, 21.
“Munca îţi va fi răsplătită”
În fine, să ne gândim la Cuvântul Domnului pentru noi, în special la
cuvântul Său către cei care sunt părinţi: “munca îţi va fi răsplătită”. Ce
binecuvântare şi mângâiere! Ce consolare şi încurajare pentru acei părinţi
care, căutând să-şi educe copiii pe calea pe care trebuie să meargă, sunt greu
răniţi şi descurajaţi când săgeata morţii îi loveşte pe cei pe care i-au iubit
şi îngrijit atâta. La început sunt înclinaţi să spună: “O, iubirea mea,
sfaturile mele, grija mea de mamă, preocuparea mea de tată, toate au fost în
zadar”. Însă Domnul le spune: “Munca îţi va fi răsplătită”.
Cum va fi răsplătită?
În viitor veţi vedea rodul muncii voastre; în curând cu toţii vom cunoaşte
aşa cum suntem şi noi cunoscuţi. Cei dragi ai noştri vor fi cu noi; orice
măsură de timp sau efort depus pentru a-i forma şi modela în privinţa dreptăţii
şi adevărului, a integrităţii şi evlaviei, cu siguranţă n-au fost cheltuite în
zadar. Copilul va ieşi din mormânt cu atât mai avansat în dezvoltarea sa
intelectuală şi morală, cu atât mai pregătit să atingă marile înălţimi pe care
Domnul le va pune în faţa lui.
Pe de altă parte, părintele care n-a avut grijă de copiii săi, care şi-a
neglijat privilegiile şi obligaţiile avute ca părinte, va fi răsplătit fără
îndoială în viitor, când va înţelege ce ar fi putut face pentru copiii săi şi
n-a făcut.
Mai mult, printr-o lege divină a reacţiei, fiecare părinte care este
credincios în achitarea de datoriile părinteşti îşi va avea răsplata în el
însuşi; şi tot aşa, fiecare părinte care şi-a neglijat datoriile de părinte îşi
va avea răsplata în el însuşi. Pentru că, cine nu-şi dă seama că nu există un
privilegiu sau o ocazie mai mare pentru autodezvoltare decât aceea care rezultă
din străduinţa părinţilor de a-şi educa copiii în calea pe care trebuie să o
urmeze, în respectul şi sfatul Domnului?
Zidirea caracterului
Fără îndoială este adevărat că orice efort de a face bine altora, în
special propriilor copii, îşi are binecuvântarea sa compensatoare asupra
inimii. Fie ca această binecuvântare să se adâncească pe măsură ce trec anii!
În concluzie, vă spunem nu numai pentru ziua de astăzi, ci şi pentru cele
care vor urma: “Mângâiaţi-vă, deci, unii pe alţii cu aceste cuvinte” ale
Domnului nostru în sensul că micuţii voştri se vor întoarce din “ţara
vrăjmaşului” şi că întoarcerea lor va fi chiar mai binecuvântată, sub condiţii
mult mai favorabile decât în prezent. Atunci, sub domnia marelui Împărat, tot
răul va fi supus, toţi răufăcătorii vor fi reprimaţi, toate influenţele
dreptăţii vor fi eliberate şi întregul pământ va fi plin de cunoştinţa Domnului
ca fundul mării de apele care-l acoperă. Binecuvântate sunt perspectivele care
ne stau în faţă. Tatălui ceresc care a proiectat marele plan precum şi Celui
care ne-a iubit şi ne-a cumpărat cu sângele Său preţios le aducem mulţumiri şi
laude veşnice şi dorim să arătăm acest lucru prin vieţile noastre zilnice.
Un scurt rezumat
al Planului Divin al Veacurilor,
care arată de ce a fost permis răul şi cum va fi înlăturat prin
cooperarea armonioasă a dreptăţii, înţelepciunii, iubirii şi puterii
Creatorului
Cercetătorul atent şi reverenţios al Sfintelor Scripturi va găsi, în lumina
cuvenită acum casei credinţei, că în Cuvântul lui Dumnezeu este prezentat un
plan complet şi sistematic de mântuire şi de înaintare spre perfecţiune a
neamului omenesc, care este în activitate de veacuri; până acum acest Plan a
fost un succes în desfăşurarea lui treptată şi la timpul cuvenit va avea un
final glorios. Pentru realizarea acestui plan până la gradul de dezvoltare
actual au fost necesari cei şase mii de ani trecuţi ai istoriei umane. Mia de
ani care urmează va fi martora completei lui realizări, restabilind pe fiecare
persoană care va dori la dreptate şi la asemănarea originară cu Dumnezeu, cu
perspectiva binecuvântării eterne în veacurile viitoare.
Aceasta este sfera planului lui Dumnezeu pe care El l-a întocmit înainte de
întemeierea lumii, pentru a fi realizat în Cristos, care este Alfa şi Omega,
Începutul şi Sfârşitul, Prima şi Ultima creaţie directă a lui Iehova — unicul
Său Fiu conceput — Apoc. 1:8, 17; Ioan 1:14, 18; Col. 1:15. “Toate au fost
făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El.” “El este
chipul Dumnezeului Celui nevăzut, Cel întâi-născut peste toată creaţia, pentru
că prin El au fost create toate lucrurile, cele care sunt în ceruri şi pe
pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie scaune de domnii, fie domnii, fie
căpetenii, fie autorităţi. Toate lucrurile au fost create prin El şi pentru El.
El este mai înainte de toate şi toate se menţin prin El” (Ioan 1:3; Col.
1:15-17). Prin El, de asemenea, “avem răscumpărarea, iertarea păcatelor”. Col.
1:14.
Dumnezeu, onorându-L astfel pe Fiul Său în faptul că L-a făcut instrumentul
sau agentul Său prin care Îşi va îndeplini marile Sale scopuri, le-a spus
oamenilor: “Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc desfătarea; de El
să ascultaţi”. “Pe El, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui şi L-a făcut Domn şi
Mântuitor”, “pentru ca toţi să cinstească pe Fiul (ca agent şi reprezentant al
lui Dumnezeu) cum cinstesc pe Tatăl” (Mat. 17:5; Fapte 5:31; Ioan 5:23). Fiul
nu pretinde cinste mai mare decât aceea de a fi agentul şi mesagerul Tatălui,
“solul legământului” (lui Iehova) (Mal. 3:1); pentru că El spune: “Nu caut voia
Mea, ci voia Celui care M-a trimis” şi “Tatăl este mai mare decât Mine” (Ioan
6:38; 5:30; 4:34; 14:28). Pentru noi, ca şi pentru apostoli, “este un singur
Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate … şi un singur Domn: Isus Hristos,
prin care sunt toate şi prin El şi noi”. 1 Cor. 8:6.
După crearea îngerilor, a urmat crearea omului. Omul a fost creat numai “cu
puţin mai prejos decât îngerii” (Evrei 2:7), iar acestpuţin a
constat în faptul că prin însăşi natura sa a fost limitat la pământ, pe când
natura îngerească, fiind spirituală, are o sferă mai largă de observaţie şi ca
atare un plan mai larg de gândire. Atât omul cât şi îngerii au fost creaţi în
chipul lui Dumnezeu, cu capacităţi de gândire, cu sentimente de apreciere a
binelui şi răului şi cu libertate de alegere.
Dumnezeu putea să nu permită răul sau să nu permită lui Satan să-l
ispitească pe om, dar El n-a voit ca fiinţa umană să fie ascultătoare din
obligaţie.
Chiar dacă Creatorul a ştiut că Adam va cădea la probă, El a permis-o
pentru ca omul să câştige experienţă valoroasă prin ea. Dar Dumnezeu n-a
avut ca scop să abandoneze în ruină veşnică pe creatura Sa neascultătoare şi
vrednică de moarte, ci a pregătit o cale de răscumpărare, prin care El să poată
fi drept şi totuşi să îndreptăţească pe cel care se căieşte cu adevărat şi
crede (Romani 3:26), aşa încât experienţa dureroasă câştigată sub domnia
păcatului şi a morţii să poată sluji în cele din urmă, sub influenţa
conducătoare a providenţei divine, la stabilirea mai fermă a omenirii în
dreptate şi loialitate nesilită faţă de Dumnezeu.
Încercarea din Eden a fost numai o probă de ascultare de Dumnezeu. Dacă
şi-ar fi dovedit loialitatea prin ascultare, probabil că restricţia de a mânca
din pomul cunoştinţei binelui şi răului ar fi fost înlăturată la timpul
cuvenit. Cunoştinţa este o binecuvântare numai pentru cei care sunt supuşi
voinţei divine. Dumnezeu a aranjat ca omul să obţină cunoştinţă prin
experienţă, iar îngerii prin exemplu. Pedeapsa neascultării omului a fost
moartea — “În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”. Pedeapsa a
fost împlinită: procesul morţii a început imediat ce a fost rostită pedeapsa,
când au fost alungaţi din Eden şi li s-a interzis să mănânce din roadele care
întreţineau viaţa. Procesul morţii s-a completat în ziua de o mie de ani, aşa
cum fusese prezis (2 Petru 3:8). Pedeapsa, moartea, fiind aplicată treptat şi
nu deodată, a permis perechii condamnate să-şi înmulţească specia, care însă a
fost supusă slăbiciunii şi pedepsei sub care ei înşişi gemeau.
Astfel, prin neascultarea unui singur om a intrat păcatul în lume şi prin
păcat moartea (ca rezultat al păcatului); şi astfel moartea a trecut asupra
tuturor oamenilor, căci toţi au păcătuit şi sunt imperfecţi prin ereditate.
Romani 5:12.
Păcatul şi moartea, pedeapsa lui, câştigând control asupra lui Adam, au pus
stăpânire şi au domnit peste lume — cu doar puţine făgăduinţe divine care să le
lumineze calea întunecoasă. Apoi a venit Legea “dată prin Moise”, oferind viaţă
veşnică oricui o va respecta în toate amănuntele. Dar în starea lor decăzută
nimeni din omenirea condamnată n-a fost în stare să i se supună şi prin ea să
câştige răsplata vieţii. Însă aşa cum a intenţionat Dumnezeu, Legea a servit un
scop. A servit ca să arate neputinţa omului de a se îndreptăţi; ca să arate că
nu sămânţa stricată şi condamnată a lui Adam a satisfăcut cerinţele dreptăţii,
ci sfântul, nevinovatul, nepătatul Miel al lui Dumnezeu care a cumpărat lumea
din robia păcatului şi a morţii, şi a făcut posibilă oferta evanghelică de
iertare şi viaţă veşnică; că împăcarea cu Dumnezeu şi viaţa sunt posibile numai
prin acceptarea lui Cristos ca jertfa noastră de răscumpărare şi ca Învăţătorul
nostru.
S-ar putea presupune că lucrarea de binecuvântare a lumii ar fi trebuit să
înceapă imediat ce preţul de răscumpărare a fost acceptat de Tatăl, fapt
dovedit prin trimiterea Spiritului sfânt la Cincizecime, dar nu este aşa.
Trebuia să se împlinească mai întâi o altă trăsătură a planului divin, adică
alegerea şi dezvoltarea Bisericii, care să fie comoştenitoare cu Cristos în
slava şi Împărăţia Sa şi în lucrarea de binecuvântare a lumii. Aceasta a fost
de la început o parte din planul divin; de aceea domnia glorioasă şi lucrarea
de binecuvântare a lumii n-au putut începe la învierea lui Cristos, nici la
Cincizecime, ci au trebuit să fie amânate până când se termină alegerea tuturor
membrilor Bisericii, până când toţi aceştia vor fi încercaţi şi găsiţi
credincioşi. Sau, cu alte cuvinte, timpul hotărât de Tatăl pentru binecuvântarea
lumii este în decursul celei de-a şaptea mie de ani, şi dacă Tatăl n-ar fi avut
în plan să aleagă Biserica, “mireasa” sau “trupul” lui Cristos, pentru a avea
parte cu El în lucrarea de binecuvântare a omenirii, n-ar fi fost nevoie de
două veniri ale Domnului nostru. Una ar fi fost suficientă. El ar fi putut veni
acum, la sfârşitul celor şase mii de ani, i-ar fi putut răscumpăra pe toţi şi
ar fi putut începe imediat marea lucrare de binecuvântare şi restaurare a
omenirii. Însă El a venit să răscumpere omenirea cu mult înainte de timpul
stabilit pentru binecuvântare, aşa încât să lase timp, înainte de ziua aceea,
pentru alegerea miresei Sale din mijlocul rasei răscumpărate.
După cum căderea omului a fost o ocazie pentru Dumnezeu de a arăta tuturor
creaturilor Sale minunatul Său caracter din toate punctele de vedere — al
dreptăţii, înţelepciunii, puterii şi iubirii Sale, tot aşa, căderea omului a
fost o ocazie pentru a proba din toate punctele de vedere pe singurul Său Fiu
conceput, ca pregătire pentru înălţarea Lui mai mare (Filip. 2:8-10) la natura
divină — cu tot ceea ce implică aceasta în privinţa gloriei, cinstei şi
nemuririi, şi a unei poziţii alături de Tatăl, pentru ca toţi oamenii să-L
cinstească pe Fiul aşa cum Îl cinstesc pe Tatăl. Aceeaşi ocazie, aşa cum a fost
prearanjată de către Dumnezeu, de asemenea face posibilă chemarea, alegerea şi
încercarea Bisericii Evanghelice, care în curând va fi completă şi făcută
împreună moştenitoare cu Domnul şi Mântuitorul nostru la glorie, cinste şi nemurire,
şi care va fi înălţată asemenea Lui, cu mult mai presus de oameni şi îngeri, la
însăşi natura divină. 2 Petru 1:4.
Iubirea lui Dumnezeu pentru creaturile
Sale, înţelepciunea planului Său de mântuire şi puterea Lui de a
mântui sunt încă numai parţial descoperite, şi de către majoritatea sunt văzute
deformat. Dreptatea lui Dumnezeu a fost descoperită faţă de toţi în
timpul celor şase mii de ani trecuţi prin domnia morţii, pedeapsa pe care El a
prescris-o pentru păcat. Iubirea lui Dumnezeu a început să fie
descoperită cu aproape două mii de ani în urmă; dar nevăzând tot planul, numai
puţini apreciază corect această iubire. Totuşi, “dragostea lui Dumnezeu faţă de
noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca
noi să trăim prin El” (1 Ioan 4:9). Înţelepciunea planului lui Dumnezeu
nu va fi apreciată până când va răsări Soarele Dreptăţii Vârstei Milenare,
descoperind acele trăsături ale planului Său care atunci vor aduce
binecuvântări miliardelor de oameni pe care dreptatea Sa i-a condamnat
şi pe care iubirea Sa i-a răscumpărat. Puterea lui Dumnezeu nu va
fi văzută în plinătatea ei până mai târziu în Ziua Milenară. Deşi această
putere a fost parţial descoperită în lucrarea creaţiei, cea mai mare şi mai
deplină demonstraţie a ei rămâne să fie arătată prin învierea din morţi a celor
răscumpăraţi, care, acceptând pregătirea îndurătoare a iubirii Sale, se vor
apleca în supunere bucuroasă în faţa tuturor cerinţelor Lui drepte.
Mulţi fac greşeala de a presupune că dreptatea şi iubirea lui
Dumnezeu sunt mereu în conflict una cu alta. Ambele sunt perfecte — iubirea Lui
niciodată nu doreşte nici nu încearcă ceea ce nu aprobă dreptatea; atât dreptatea
cât şi iubirea trebuie să aprobe fiecare act pentru care este
exercitată puterea. Din cauza lipsei de înţelepciune şi putere, iubirea
şi dreptatea omului sunt adesea în conflict. Iubirea omului are adesea planuri
binevoitoare, dar nu are înţelepciunea sau puterea să le realizeze, decât prin
încălcarea dreptăţii. Noi trebuie să ne măsurăm opiniile după ale Celui
infinit, să ne ţinem aproape de planurile pe care le-a ales El şi să nu căutăm
să facem noi înşine planuri pentru Dumnezeu. Planul lui Dumnezeu, când este
văzut clar, justifică pe deplin atâtdreptatea cât şi iubirea Lui.
Planul de răscumpărare, întocmit de înţelepciunea divină, este esenţa iubirii
nemăsurate bazate pedreptate fermă, şi va fi pe deplin realizat prin
puterea divină. Primul act al iubirii lui Dumnezeu a fost darea unei răscumpărăripentru
Adam şi astfel pentru întreaga sa rasă, deoarece prin neascultarea lui toţi au
căzut în păcat şi moarte. Până când s-a dat răscumpărarea nu s-a făcut
nimic pentru mântuirea lumii. Au fost date făgăduinţe şi tipuri ale mântuirii
viitoare, dar nimic mai mult nu s-a putut face. Dumnezeu dăduse o sentinţă
dreaptă, iar pedeapsa nu putea fi pusă deoparte; trebuia executată. Înainte ca
Adam şi familia sa să poată fi eliberaţi de sub sentinţa morţii printr-o
înviere, trebuia plătită ca preţ corespunzător viaţa unui alt om care nu era
sub această sentinţă. Astfel Dumnezeu putea fi drept în îndreptăţirea şi
întoarcerea la armonie şi viaţă a tuturor celor care cred în Isus şi se întorc
la Dumnezeu în numele Lui (Fapte 4:12). Şi apostolul ne asigură că după ce
Cristos a fost acceptat ca răscumpărare pentru toţi aceştia, “El este
credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice
nedreptate”. 1 Ioan 1:9.
Vedem deci din propria declaraţie a lui Dumnezeu că, deoarece Cristos a
murit pentru păcatele noastre, Cel drept pentru cei nedrepţi, pentru a ne aduce
la Dumnezeu, nu mai există nici un obstacol legal în calea întoarcerii întregii
omeniri la părtăşie cu Dumnezeu şi la toate binecuvântările şi privilegiile
pierdute sub pedeapsa primei neascultări. Singurele dificultăţi rămase sunt din
partea omului. În starea sa decăzută, atât mintea cât şi corpul omului sunt
bolnave. El este înclinat să creadă neadevăruri şi nu este înclinat să creadă
într-o mântuire atât de mare, în aşa “veste bună, care va fi o mare bucurie
pentru tot poporul”. Pe deasupra, el este slab din cauza căderii, face lucruri
pe care adesea nu le aprobă în inima sa şi lasă nefăcute lucruri pe care din
inimă ar dori să le facă şi nu găseşte resurse în sine însuşi să le facă.
Trebuie să primească ajutor pentru a învinge tendinţele spre păcat, altfel
anularea păcatului din trecut şi ocazia de reconciliere ar fi o ofertă fără
valoare.
Această necesitate, pe care noi o recunoaştem, este pe deplin satisfăcută
prin acele aspecte ale planului divin care trebuie încă să fie împlinite. Cel
care i-a răscumpărat pe toţi este desemnat să fie atât regele cât şi
judecătorul tuturor; pentru că Dumnezeu “a rânduit o zi în care va judeca după
dreptate pământul locuit, prin Omul pe care L-a rânduit”, Isus Cristos (Fapte
17:31). Aceasta înseamnă că El va da lumii o nouă încercare, individuală,
dreaptă pentru viaţă veşnică, anulând sentinţa primei încercări prin jertfa de
ispăşire a Fiului Său.
Iar Biserica răscumpărată, încercată şi glorificată, mireasa credincioasă a
lui Cristos, va participa cu Domnul ei la această mare lucrare, în calitate de
regi, preoţi şi judecători (Apoc. 5:10; 1 Cor. 6:2, 3). Ca regi, ei vor conduce
lumea în dreptate, aplicând şi stabilind ordinea, dreptatea şi adevărul. Ca
preoţi, vor învăţa poporul, şi prin meritul unicei jertfe pentru păcate vor
ierta pe cei care se vor căi, îi vor curăţa şi-i vor ajuta să se elibereze de
slăbiciunea lor intelectuală, morală şi fizică. Ca judecători, vor judeca
măsura de vină a fiecăruia în privinţa mersului vieţii lor din viaţa viitoare,
cât şi din viaţa trecută, judecând după o judecată infailibilă pentru care vor
fi calificaţi cu prisosinţă prin înălţarea lor la natura divină.
În timp ce făgăduinţa lui Dumnezeu pentru Biserică este o schimbare de
natură de la cea umană la cea divină, care are loc la a doua venire a
Domnului — întâia înviere (2 Petru 1:4; 1 Cor. 15:50-53; Filip. 3:10, 11; Apoc.
20:6) — prevederile planului lui Dumnezeu pentru lume sunt cu totul diferite,
adică, o “restabilire”, o restaurare la toate marile însuşiri şi
puteri ale naturii umane (o asemănare pământească a celei divine). Aceste
însuşiri sunt acum foarte neclare şi deformate prin cei şase mii de ani de
robie în păcat şi moarte.
Pentru a aprecia corect restabilirea umană, trebuie să ne amintim că
fiecare însuşire minunată întâlnită acum printre oameni este numai o
manifestare imperfectă a celor ce aparţin omului perfect, fie că este vorba de
agerime logică, de precizie matematică, de gust estetic, artă, inteligenţă,
elocvenţă, imaginaţie poetică, muzică, sau de orice alt har intelectual sau
rafinament moral; şi acestea, într-un grad mai înalt decât am văzut vreodată
printre oamenii decăzuţi, vor deveni în procesul restabilirii, zestrea fiecărui
membru ascultător al familiei umane aşa cum au fost ele intenţionate la început
de către Creator. Odată ce omul, regele originar al pământului, îşi va fi
reprimit echilibrul mintal şi moral perfect, prin el va veni o
binecuvântare şi peste supuşii săi — peste fiarele câmpului, păsările cerului
şi peştii mării (Ps. 8:6-8); şi de asemenea este promisă punerea în ordine a
pământului.
Credem că Scripturile învaţă că “timpurile restabilirii tuturor lucrurilor,
despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din
vechime” (Fapte 3:19-21) sunt foarte aproape, sunt chiar la uşă. Curând ultimii
membri ai corpului lui Cristos îşi vor fi terminat alergarea şi atunci,
împreună cu gloriosul lor Cap şi cu toţi ceilalţi membri ai corpului, vor
străluci ca soarele pentru binecuvântarea întregii omeniri răscumpărate.
