Trinitatea

TRINITATEA

                                     “Tatăl este mai mare decât Mine.”- Ioan 14:28

Puţine dintre doctrinele controversate de azi aprind pasiunile atât de mult precum cea a trinităţii. Un motiv este că unii văd în cei care negă treimea un fel de blasfemiatori, intrarea într-o astfel de discuţie fiind plină de dificultăţi.

Un mod bun de a începe este definirea termenilor. Definiţia a ceea ce se înţelege prin trinitate  diferă de la o persoană la alta. Totuşi, iată două definiţii: “Termenul care desemnează un singur Dumnezeu în trei persoane, “Trinitatea” a fost o desemnare  convenabilă a singurului Dumnezeu descoperit în Scriptură ca Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Aceasta înseamnă că în cadrul aceleiaşi esenţe a dumnezăirii trebuie să distingem trei “persoane”care nu sunt nici trei dumnezei pe de o parte, nici trei părţi sau moduri ale lui Dumnezeu pe de altă parte, ci Dumnezeu în mod co-egal şi co-etern.”(Dicţionar evanghelic de teologie – Walter Elwell, p.1112) .

Putem define doctrina trinităţii după cum urmează: Dumnezeul veşnic există ca trei personae Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt şi fiecare persoană este pe deplin Dumnezeu  şi ele sunt un singur Dumnezeu.”( Systematic Theology, Wayne Grudem, p. 226). Aceste definiţii şi altele s-au schimbat de-a lungul timpului ca răspuns la argumentele aduse împotriva lor. Totuşi, oricare ar fi aceste definiţii, ele constituie un punct de pornire în argumentaţia noastră.

            Un element cheie în doctrina trinităţii este egalitatea dintre Isus şi Tatăl – ambii consideraţi ca manifestări a aceluiaşi Dumnezeu, ambii co-egali şi co-veşnici. Această afirmaţie întâmpină imediat nişte probleme, dacă luăm în considerare (şi trebuie să luăm) câteva declaraţii ale lui Isus:

            “Tatăl iubeşte pe Fiul şi a dat toate lucrurile în mâna Lui.!”(Ioan 3:35). Acest lucru sugerează că Fiul nu a avut toate lucrurile în mână, ci i-au fost date la un moment dat de către Tatăl (vezi de asemenea Marcu 13:32)

            “Tocmai de aceea cautau si mai mult iudeii sa-L omoare, nu numai fiindca dezlega ziua Sabatului, dar si pentru ca zicea ca Dumnezeu este Tatal Sau si Se facea astfel deopotriva cu Dumnezeu. Isus a luat din nou cuvantul si le-a zis: "Adevărat, adevărat vă spun ca Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decat ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatal face si Fiul intocmai.” (Ioan 5:18,19). Evreii au interpretat greşit cuvintele lui Isus şi au crezut ca se face egal cu Dumnezeu. Isus le-a corectat eroarea cu afirmaţia clară că nu poate face nimic de la sine.

            “Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5:22) Acest lucru arată clar ca autoritatea Tatălui de a judeca a fost dată Fiului (vezi şi Ioan 5:26,27).

            “Isus deci le-a zis: "Cand veti inalta pe Fiul omului, atunci veti cunoaste ca Eu sunt si ca nu fac nimic de la Mine însumi, ci vorbesc după cum M-a învătat Tatăl Meu.” (Ioan 8:28) Isus trebuia să fie învăţat de Tatăl (vezi Evrei 5:7-9).

            “Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau si am putere s-o iau iarasi: aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatal Meu” (Ioan 10:18). Tatăl a poruncit Fiului, ceea ce demonstrează o distincţie în persoană şi rang.

            “Ati auzit ca v-am spus: "Ma duc, si Ma voi intoarce la voi." Daca M-ati iubi, v-ati fi bucurat ca v-am zis: "Ma duc la Tatăl"; căci Tatăl este mai mare decat Mine.” (Ioan 14:28) Tatăl este mai mare decât Fiul.

            “ Isus le-a zis: "Daca ar fi Dumnezeu Tatal vostru, M-ati iubi si pe Mine, caci Eu am iesit si vin de la Dumnezeu: n-am venit de la Mine insumi, ci El M-a trimis.”(Ioan 8:42) Isus a fost trimis de Dumnezeu, o realitate care ar fi fost imposibilă dacă Isus ar fi într-adevăr Dumnezeu.

            O altă dificultate în susţinerea trinităţii este reprezentată de declaraţiile lui Isus în care în care vorbeşte despre Tatăl Ceresc ca fiind Dumnezeul Lui: “ "Nu ma tine", i-a zis Isus, "caci inca nu M-am suit la Tatal Meu. Ci, du-te la fratii Mei si spune-le ca Ma sui la Tatal Meu si Tatal vostru, la Dumnezeul Meu si Dumnezeul vostru."” (Ioan 20:17). Isus are Dumnezeul său, Tatăl Ceresc şi a spus asta după învierea Lui.

            “Si, in ceasul al noualea, Isus a strigat cu glas tare: "Eloi, Eloi, lama sabactani", care talmacit inseamna: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?"(Marcu 15:34). Pe cruce fiind Isus a strigat către Dumnezeu, nu a strigat către sine. De asemenea, Tatăl are nemurirea, nu ar fi putut muri pe cruce.

            Isus se distinge foarte clar de Dumnezeu: “Isus, fiindca stia ca Tatal Ii daduse toate lucrurile in maini, ca de la Dumnezeu a venit si la Dumnezeu Se duce..” Isus a venit de la Dumnezeu şi s-a dus la Dumnezeu, în mod evident nu putea fi acest Dumnezeu de la care a venit şi la care a mers.

            “Nimeni n-a vazut vreodata pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este in sanul Tatalui, Acela L-a facut cunoscut." Şi totuşi noi oamenii l-am văzut pe Isus, deci Dumnezeu este altul decât Isus şi el nu poate fi Dumnezeu.

            Apostolul Pavel marchează clar diferenţa dintre Tatăl ca Dumnezeu şi Fiul ca Domn: “totusi pentru noi nu este decat un singur Dumnezeu: Tatal, de la care vin toate lucrurile si pentru care traim si noi, si un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate lucrurile, si prin El si noi.” (1 Corinteni 8:6). “Har si pace de la Dumnezeu, Tatal nostru, si de la Domnul Isus Hristos!” (1 Corinteni 1:3). “ Dumnezeu, Tatal Domnului nostru Isus Hristos, care este binecuvantat in veci, stie ca nu mint!…” (2 Corinteni 11:31).

            În aceste trei exemple şi în multe altele din scrisorile lui Pavel, el face distincţia între Tatăl, care este singurul Dumnezeu şi Domnul nostrum Isus, care este fiul lui Dumnezeu.

            “Si ma rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatal slavei, sa va dea un duh de intelepciune si de descoperire, în cunoaşterea Lui” (Efeseni 1:17). Pavel ne spune că Isus Hristos are de Tată pe Dumnezeu.

            După ce am examinat o serie de Scripturi care învaţă clar o distincţie între Tatăl ca Dumnezeu şi Isus ca Fiu şi arată o subordonare a lui Isus în raport cu Tatăl Ceresc, ne putem întreba cum ar putea susţinută doctrina trinităţii. Susţinătorii ei se bazează pe unele texte, care cred ei că le confirmă credinţa. Vom examina în cele ce urmează 5 dintre acestea:

1.      „Eu si Tatal una suntem.” (Ioan 10:30)

Acest verset poate părea că sprijină vederea trinitariană. Cu toate acestea, în Scriptură „unitatea” este adesea folosită metaforic. De exemplu un soţ şi o soţie trebuie să devină „una” (Matei 19:5,6). Credincioşii sunt caracterizaţi ca o „pâine” şi un „trup” (1 Cor. 10:17, Romani 12:4,5). Unitatea despre care Isus vorbeşte aici nu este de natura unei trinităţi , ci o unitate de inimă, de gândire, de scop. Domnul demonstrează acest sens atunci când spune : „Eu nu mai sunt in lume, dar ei sunt in lume, si Eu vin la Tine. Sfinte Tata, pazeste, in Numele Tau, pe aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca ei sa fie una, cum suntem si Noi…Ma rog ca toti sa fie una, cum Tu, Tata, esti in Mine, si Eu in Tine; ca si ei sa fie una in Noi, pentru ca lumea sa creada ca Tu M-ai trimis. Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei sa fie una, cum si Noi suntem una “ (Ioan 17:11,21,22). Acest pasaj ne ajută să înţelegem mai bine Ioan 10:30, ce înseamnă că Isus este “una” cu Tatăl Său.

2.      “La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.” (Ioan 1:1)

                  Mai multe traduceri ale Bibliei iau o poziţie doctrinară clară: Cuvântul era Dumnezeu. Această frază este folosită pentru a arăta că Isus este Dumnezeu. Cu toate acestea textul original grecesc redă chestiunea un pic altfel. Scriitorul trinitatrian William Barclay, a furnizat una dintre cele mai bune explicaţii a semnificaţiei acestui text. Din moment ce scriitorul crede în Trinitate, în exegeza sa nu există nicio părtinire. El scrie: „În cele din urmă Ioan spune că Cuvântul era Dumnezeu. Aceasta este o expresie dificilă pe care trebuie să o înţelegem  şi este dificilă pentru că în limba greacă în care a scris Ioan există un mod diferit de a sune lucrurile... Atunci când grecul foloseşte un substantiv, aproape întotdeauna foloseşte articolul definit cu el.  Cuvântul grec pentru Dumnezeu este „Theos” şi articolul definit este „ho”.  Când în limba greacă se vorbeşte despre Dumnezeu nu se foloseşte pur şi simplu „Theos” ci se spune „ho Theos”. Când nu este folosit articolul pe lângă substantiv, acest substantiv devine mai mult un fel de adjectiv. Ioan nu a spus că Cuvântul era ho Theos, ceea ce ar fi însemnat că era identic cu Dumnezeu. El a folosit cuvântul Theos fără articol definit ceea ce dă înţelegerea că Cuvântul era, se poate să spunem, de acelaşi caracter, calitate şi esenţă, având o existenţă ca Dumnezeu. Când Ioan a spus că Cuvântul era ca Dumnezeu, el nu spunea că Isus este identic cu Dumnezeu, el spunea că Isus a fost atât de perfect, fiind ca Dumnezeu în minte, în inimă, în el putând vedea perfecţiunea lui Dumnezeu.”  

                  Concluzia rezonabilă a acestei explicaţii este că ea nu învaţă trinitatea.

            3.” El, macar ca avea chipul lui Dumnezeu, totusi n-a crezut ca un lucru de apucat sa fie deopotriva cu Dumnezeu” (Filipeni 2:6)

Textul original grecesc indică în mod clar că Isus nici măcar nu se gândea să încerce sau să considere să fie egal cu Dumnezeu. Acest lucru este în contrast violent cu ceea ce a făcut Lucifer (Isaia 14:12-14). Pavel subliniază bine faptul că Isus (Logosul) nu era deopotrivă (egal) cu Tatăl.

            4.” Pe cand Fiului I-a zis: "Scaunul Tau de domnie, Dumnezeule, este in veci de veci; toiagul domniei Tale este un toiag de dreptate” (Evrei 1:8)

            Pavel citează din Psalmul 45:6 şi aplică versetul la Isus. Aceasta pare a fi o referire clară la Isus ca Dumnezeu.  Cu toate acestea cuvântul  “Dumnezeu” folosit aici provine din  termenul elohim care înseamnă fiintă puternică. Acelaşi termen este folosit în Vechiul Testament desemnându-l pe Moise ca fiind “Dumnezeu”: “El va vorbi poporului pentru tine, iti va sluji drept gura, si tu vei tine pentru el locul lui Dumnezeu.” (Exod 4:16), “Domnul a zis lui Moise: "Iata ca te fac Dumnezeu pentru faraon; si fratele tau, Aaron, va fi prorocul tau.” (Exod 7:1) A fost Moise Dumnezeu? Cu siguranţă nu. A fost un puternic pentru popor şi pentru faraon. Termenul elohim îl desemnează de cele mai multe ori pe Dumnezeul Suprem, dar uneori este aplicat şi îngerilor, conducătorilor, judecătorilor, etc, ca atare sendsul său trebuie determinat din context.

Isus posedă dumnezăirea în sensul că este o fiinţă puternică, el fiind Fiul lui Dumnezeu, aşa cum învaţă Psalmul. În această privinţă putem arunca o privire în Ioan 10 unde Isus mărturiseşte că El şi Tatăl sunt una, evreii dorind să-l omoare cu pietre: “ Iudeii I-au raspuns: "Nu pentru o lucrare buna aruncam noi cu pietre in Tine, ci pentru o hula si pentru ca Tu, care esti un om, Te faci Dumnezeu." Isus le-a raspuns: "Nu este scris in Legea voastra: "Eu am zis: sunteti dumnezei"? Daca Legea a numit "dumnezei" pe aceia carora le-a vorbit cuvantul lui Dumnezeu - si Scriptura nu poate fi desfiintata - cum ziceti voi ca hulesc Eu, pe care Tatal M-a sfintit si M-a trimis in lume? Si aceasta, pentru ca am zis: "Sunt Fiul lui Dumnezeu!" (Ioan 10:33-36). Isus a avut ocazia aici să declare că face parte dintr-un Dumnezeu trinitar, în schimb El a citat din Psalmul 82:6, arătând că este unul dintre dumnezei, mai ales Fiul lui Dumnezeu.

Rezumăm acest punc citându-l pe apostolul Pavel: “ Caci chiar daca ar fi asa numiti "dumnezei" fie in cer, fie pe pamant (cum si sunt in adevar multi "dumnezei" si multi "domni"),  totusi pentru noi nu este decat un singur Dumnezeu: Tatal, de la care vin toate lucrurile si pentru care traim si noi, si un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate lucrurile, si prin El si noi.”(1 Corinteni 8:5,6)

            5.” (Caci trei sunt care marturisesc in cer: Tatal, Cuvantul si Duhul Sfant, si acestia trei una sunt.)” (1 Ioan 5:7)

Deşi aceste cuvinte par a susţine trinitatea ele sunt false şi nu apar în niciunul din manuscrisele mai vechi. O nota de subsol în traducerea Emphatic Diaglott face această observaţie: “ Acest text referitor la mărturia cerească nu este cuprins în manuscrisele mai vechi de secolul XV. Nu este citat de niciunul dintre marii scriitori eclesiastici, de niciunul dintre părinţii latini timpurii…cu toate că subiectele tratate ar fi condus în mod natural sa apeleze la autoritatea sa. Prin urmare este un fals.” Cercetătorii sincere ai Bibliei, susţinători ai trinităţii, recunosc acest text ca fiind apocrif.

Concluzie

            Credinţa fundamentală a creştinilor este că Hristos a suferit şi a murit ca „preţ de răscumpărare pentru toţi” (1 Tim.2:6). Acest lucru este fundamental pentru înţelegerea planului divin. Cu toate acestea doctrina trinităţii este în contradicţie cu „răscumpărarea pentru toţi”, ea face invalid preţul de răscumpărare. Dacă Isus ar fi Dumnezeu sau cel puţin a doua persoană din Dumnezeu, el ar fi nemuritor. Unul care posedă nemurirea nu poate muri. Cu toate acestea Biblia declară în mai multe locuri că Isus a murit! Cum putea să moară un Dumnezeu nemuritor?

            Biblia descrie moartea lui Hristos, el fiind o fiinţă umană, care a suferit în mod real şi a oferit o jertfă adevărată ca preţ de răscumpărare pentru Adam, omul original perfect, şi prin el pentru rasa sa. Isus Hristos trebuia să fie om perfect ca murind să constituie preţul corespunzător pentru plata pedepsei venite prin păcat – moartea.  Pentru credincioşia sa până la moarte Dumnezeu ia dat drept răsplată natura divină (Ioan 5:26). Această răsplată a primit-o după moarte şi nu a avut-o înainte.

            Doctrina preţului de răscumpărare arată eroarea şi clarifică adevărul asupra multor doctrine ale Bibliei. Ea demonstrează eroarea Trinităţii. Să ne bucurăm pentru înţelegerea mai clară a relaţiei dintre Tatăl ceresc şi fiul său, Domnul nostru Isus Hristos.

Despre cum au apărut bisericile creştine

Despre cum au apărut bisericile creştine

În Biserica timpurie promisiunile de onoare în împărăţie şi de moştenire împreună cu Învăţătorul au fost imbolduri puternice la credincioşie sub încercările şi persecuţiile care existau atunci, pe care ei au fost preveniţi să le aştepte; şi dintre toate cuvintele de mângâiere şi încurajare din Apocalipsa, date celor şapte Biserici, nici unul nu străluceşte mai clar şi mai plin de forţă decât cele care declară: „Celui care va birui îi voi da să stea cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi M-am aşezat cu Tatăl Meu pe scaunul Său de domnie”; şi, „Celui care va birui îi voi da stăpânire peste neamuri”.

Acestea sunt făgăduinţe care în mod raţional n-ar putea fi răstălmăcite pentru a le aplica la o lucrare prezentă a harului în inimă şi nici la o domnie peste neamuri în viaţa prezentă, deoarece aceia care vor birui trebuie să facă aceasta prin moarte în serviciu, şi astfel să câştige onorurile împărăţiei. Apocalipsa 20:6.

Dar natura umană caută să evite suferinţele şi este întotdeauna gata să apuce onoarea şi puterea; astfel aflăm că şi în zilele apostolilor unii din Biserică erau dispuşi să atribuie făgăduinţele de onoare şi putere viitoare la viaţa prezentă, şi începeau să acţioneze ca şi când deja sosise timpul ca lumea să onoreze Biserica şi chiar să i se supună. Apostolul Pavel scrie, corectând această eroare, ştiind că astfel de idei ar avea un efect dăunător asupra Bisericii prin cultivarea mândriei şi prin îndepărtarea de la sacrificiu. El le spune ironic: „O, iată-vă sătui! Iată-vă ajunşi bogaţi! Iată-vă împărăţind fără noi!” Apoi adaugă cu seriozitate: „Şi măcar de aţi împărăţi, ca să putem împărăţi şi noi [apostolii persecutaţi] împreună cu voi” (1 Corinteni 4:8). Lor le plăcea creştinismul lor, încercând să scoată din el şi cu el cât mai multă onoare posibilă; şi apostolul bine ştia că dacă ei ar fi fost credincioşi ca urmaşi ai Domnului nu erau într-o astfel de stare. Deci el le aminteşte că dacă într-adevăr mult aşteptata domnie ar fi început, şi el ar domni la fel ca ei, şi că el a fost unul care prin credincioşie a suferit pentru adevăr, ceea ce era o dovadă că domnia lor era prematură şi mai curând o capcană decât o mărire. Apoi, cu o nuanţă de ironie, el adaugă: „Noi [apostolii şi servii credincioşi] suntem nebuni pentru Hristos, dar voi înţelepţi în Hristos! Noi, slabi, dar voi tari! Voi puşi în cinste, dar noi în dispreţ!” Nu vă scriu aceste lucruri numai ca să vă fac să vă ruşinaţi. Am un obiectiv mai bun şi mai nobil — SĂ VĂ ATRAG ATENŢIA; deoarece calea onoarei prezente nu duce la gloria şi onoarea care va fi revelată; ci suferinţa prezentă şi negarea de sine sunt calea îngustă spre glorie, onoare, nemurire şi comoştenire în împărăţie. De aceea, vă îndemn, fiţi urmaşi ai mei. Suferiţi şi fiţi ocărâţi şi persecutaţi acum, ca să puteţi avea parte cu mine la coroana vieţii pe care Domnul, judecătorul cel drept, mi-o va da în ziua aceea, şi nu numai mie, ci tuturor celor care iubesc arătarea Lui. 1 Corinteni 4:10-17; 2 Timotei 4:8.

Dar, după ce Biserica timpurie a îndurat cu credincioşie multă persecuţie, au început să se răspândească teoriile că misiunea Bisericii era să cucerească lumea, să stabilească împărăţia cerului pe pământ şi să domnească peste neamuri înainte de a doua venire a Domnului. Acest lucru a pus temelia pentru intrigă, pompă şi mândrie lumească, spectacol şi ceremonie ostentativă în Biserică, destinate să impresioneze, să captiveze şi să impună veneraţie lumii, şi, pas cu pas, acestea au dus la marile pretenţii ale papalităţii că, fiind împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, avea dreptul să ceară respectul şi ascultarea de legile şi de reprezentanţii ei de la fiecare neam, naţiune şi popor. Sub această pretenţie falsă (şi ei, după cât se pare, se înşelau pe sine ca şi pe alţii), papalitatea a încoronat şi a detronat pentru un timp pe regii Europei şi încă mai pretinde autoritatea pe care acum nu o poate excercita.

Prin papalitate aceeaşi idee a ajuns la protestantism, care de asemenea pretinde, deşi mai vag, că într-un fel domnia Bisericii este în progres; şi, asemenea corintenilor, aderenţii lui sunt „sătui” şi „bogaţi” şi domnesc „ca împăraţi”, aşa cum expresiv a descris Domnul nostru (Apocalipsa 3:17, 18). Astfel s-a întâmplat că membrii doar nominal ai Bisericii — cei neconvertiţi cu adevărat, care nu sunt grâu cu adevărat, ci neghină, doar imitaţii ale grâului — depăşesc cu mult ca număr pe adevăraţii ucenici ai lui Cristos. Şi aceştia sunt mult opuşi oricărui sacrificiu real şi oricărei lepădări de sine, nu suferă persecuţie pentru dreptate [pentru adevăr], şi, în schimb, ţin cel mult doar la o formă de post etc. Ei cu adevărat domnesc împreună cu lumea şi nu sunt pe linia pregătirii pentru a avea parte în împărăţia adevărată, care trebuie să fie stabilită de Domnul nostru la a doua Sa prezenţă.

Pentru orice observator atent există o nepotrivire evidentă între această vedere şi învăţătura lui Isus şi a apostolilor. Ei au învăţat că nu poate fi nici o împărăţie până nu vine Împăratul (Apocalipsa 20:6; 3:21; 2 Timotei 2:12). Ca atare, împărăţia cerului trebuie să sufere violenţă până când va fi stabilită în glorie şi putere.

IMPORTANŢA ÎMPĂRĂȚIA LUI DUMNEZEU

IMPORTANŢA ÎMPĂRĂȚIA LUI DUMNEZEU

            Fiecare ființă simte, speră, dorește ceva mai bun. Marea majoritate sunt nemulțumiți în mijlocul frământărilor din zilele noastre. Lipsa liniștii, a odihnei, a protecției împotriva stresului provocat de griji duce la cedarea ființei umane și toți au într-un final parte de blestemul din Eden – moartea. Dumnezeu are însă pregătit antidotul acestei stări de fapt prin restaurarea tuturor lucrurilor de la început prin Fiul Său Preaiubit, în timpul Împărăției. Despre această Împărăție vorbește și Daniel în capitolul 2:35, 44:       ” Dar piatra care sfaramase chipul s-a facut un munte mare si a umplut tot pamantul…Dar in vremea acestor imparati, Dumnezeul cerurilor va ridica o imparatie care nu va fi nimicita niciodata si care nu va trece sub stapanirea unui alt popor. Ea va sfarama si va nimici toate acele imparatii, si ea insasi va dainui vesnic.”Împărățiile despre care era vorba în Daniel sunt cele 4 corespunzând celor 4 materiale din care era făcut chipul: Babilon, Medo-Persia, Grecia și Roma. Toate au apus, ultima doar continuându-se prin partea sa religioasă, reprezentată de catolicism.

            Sunt multe texte care ne arată că Împărăția lui Dumnezeu este programată să fie instaurată pe Pământ și acesta este un mare eveniment, o adevărată sărbătoare, pe care ar trebui să o așteptăm. De la o copertă la alta a Bibliei ne dăm seama că se vorbește despre această Împărăție, o cerem în ”Tatăl Nostru”, ca voia Lui să se facă aici precum se face în ceruri.

            Odată cu neascultarea din Eden, în istoria umanității s-a deschis o paranteză pe care o numim Permisiunea Răului. Această paranteză este o excepție, regula fiind stăpânirea universală a lui Dumnezeu.  Omul a fost creeat în chipul lui Dumnezeu, cu voință liberă, cu capacitatea de a alege. Omul nu a fost creat ca un robot, care să fie programat să asculte, ci cu puterea de a alege între bine și rău. Tatăl ceresc dorește ascultarea, dar nu impunând-o, ci manifestată voluntar,din inimă de către om. Dumnezeu a permis intrarea răului în lume, ca omul să se convingă singur că El îi dorește doar binele și fericirea ființei umane și că peregrinarea departe de El nu aduce decât păcat, nenorocire și moarte. Acea paranteză a Permisiunii Răului se va închide în curând, ea nefiind programată să fie veșnică ci doar pentru un timp. Ceea ce va rămâne veșnic vor fi învățăturile acestei lecții, date nouă, ca de un tată către fii săi. Biblia ne învață că la sfârșit toți îi vor da dreptate lui Dumnezeu, ca această Permisiune a Răului a fost metoda cea mai înțeleaptă, cu tot ceea ce a însemnat ea de 6000 de ani încoace, finalul fiind unul fericit.

            Aflându-ne încă în această paranteză ne dăm seama de necesitatea acelui echilibru care a existat la început între Adam și Creator, echilibru care credem că există în tot Universul.

            În Matei 6 și Luca 11, Domnul ne învață să ne rugăm. Vedem că după cinstirea numelui Tatălui, ucenicii sunt învățați să se roage ca să vină din nou Împărăția. Ordinea ne arată importanța a ceea ce trebuie să cerem. Imediat după cinstirea numelui lui Dumnezeu, cel mai important lucru pentru noi cei căzuți din rasa lui Adam este să ne dorim Impărăția care ne readuce la armonia din Eden.

 În Matei 3:2 ne este arătat Ioan Botezătorul, care cu 6 luni înainte de botezul Domnului la Iordan își începea activitatea cu cuvintele: "Pocaiti-va, caci Imparatia cerurilor este aproape."Interesant, cum de nu și-a început el propovăduirea cu alt subiect, ci cu Împărăția? Pentru că acesta a fost și este cel mai important subiect. Cum Dumnezeu vede necesitatea imperioasă a restabilirii Împărăției lui pe Pământ, credincioșii, servii săi vorbesc exact despre aceleasi lucruri.În Matei 4:17 ne este arătat începutul misiunii Domnului Isus, el începând cu aceleași cuvinte:"Pocaiti-va, caci Imparatia cerurilor estea proape."Amândoi spun ”pocăiți-vă” pentru că starea inimii celor mai multora dintre evrei nu era pregătită pentru Împărăție și era necesară o întoarcere cu spatele la păcat și cu fața către Dumnezeu. În Marcu 1:14,15, după închiderea lui Ioan, ne este arătat că ”Isus a venit in Galileea si propovaduia Evanghelia lui Dumnezeu. El zicea: "S-a implinit vremea, si Imparatia lui Dumnezeu este aproape. Pocaiti-va si credeti in Evanghelie."Care era Evanghelia – VesteaBună? Că Dumnezeu avea să instaureze din nou Împărăția sa pe Pământ. Luca 4:43”Dar El le-a zis: "Trebuie sa vestesc Evanghelia Imparatiei lui Dumnezeu si in alte cetati; fiindca pentru aceasta am fost trimis."Misiunea Domnului a fost să vestească Vestea cea Bună a Împărăției lui Dumnezeu în toate cetățile lui Israel și asta a și făcut. Proeminența (Importanța) acestui subiect reiese din viața lui, din vorbirile lui, din pildele spuse, care aproape toate sunt despre Împărăție.

            Mergând un pic în urmă, în Geneza 12, 15 ,22, unde se vorbește despre promisiunea făcută lui Avram, că îi va binecuvânta sămânța ca stelele cerului și ca nisipul mării, reiese că Împărăția promise și așteptată va avea două faze: una cerească și una pământească. Faza cerească tine de acea clasă chemată să fie comoștenitoare cu Isus la glorie, onoare și nemurire, Biserica, care va constitui legislativul Împărăției, clasa conducătoare. Faza pământească implică revenirea, după ridicarea blestemului, la starea de Eden, un paradis în care vor putea locui toți cei doritori din rasa lui Adam, care vor fi treziți din moarte și li se va da ocazia de viață.

            Întorcându-ne în Matei 10:7 Domnul îi trimite pe apostoli și le spune: ”Si pe drum, propovaduiti si ziceti: "Imparatia cerurilor este aproape!" Ceeace a spus Ioan și ceea ce a spus și El, spune și ucenicilor, despre importanța propovăduirii Împărăției lui Dumnezeu. Curios lucru este că azi în creștinătate acestui subiect nu I se acordă aproape nicio importanță, nu se vorbește de el aproape deloc, decât tangential și numai de partea spirituala. Evreii nu au putut vedea decât binecuvântări pământești, cei mai mulți creștini nu le văd decât pe cele cerești, deși ambele există. Ambele există, ambele sunt adevărate. Binecuvântările pământești urmează doar după completarea clasei cerești, aceasta fiind canalul prin care Dumnezeu le va revărsa. Unii dintre Psalmii care vorbesc despre Împărăție este Psalmul 72:

”1. (Un psalm al lui Solomon.) Dumnezeule, da judecatile Tale imparatului si da dreptatea Ta fiului imparatului!

2. Si el va judeca pe poporul Tau cu dreptate, si pe nenorocitii Tai cu nepartinire.

3. Muntii vor aduce pace poporului, si dealurile de asemenea, caurmare a dreptatii Tale.

4. El va face dreptate nenorocitilor poporului, va scapa pe copiii saracului si va zdrobi pe asupritor.

5. Asa ca se vor teme de Tine, cat va fi soarele si cat se va arata luna, din neam in neam;

6. va fi ca o ploaie care cade pe un pamant cosit, ca o ploaie repede care uda campia.

7. In zilele lui va inflori cel neprihanit si va fi belsug de pace pana nu va mai fi luna.

8. El va stapani de la o mare la alta, si de la Rau pana la marginile pamantului.

9. Locuitorii pustiului isi vor pleca genunchiul inaintea lui, si vrajmasii vor linge tarana.

10. Imparatii Tarsisului si ai ostroavelor vor plati biruri, imparatii Sebei si Sabei vor aduce daruri.

11. Da, toti imparatii se vor inchina inaintea lui, toate neamurile ii vor sluji.

12. Caci el va izbavi pe saracul care striga si pe nenorocitul care n-are ajutor.

13. Va avea mila de cel nenorocit si de cel lipsit si va scapa viata saracilor;

14. Ii va izbavi de apasare si de sila, si sangele lor va fi scump inaintea lui.

15. Ei vor trai si-I vor da aur din Seba; se vor ruga neincetat pentru el si-l vor binecuvanta in fiecare zi.

16. Va fi belsug de grane in tara, pana in varful muntilor, si spicele lor se vor clatina ca si copacii din Liban; oamenii vor inflori in cetati ca iarba pamantului.

17. Numele lui va dainui pe vecie: cat soarele ii va tine numele. Cu el se vor binecuvanta unii pe altii, si toate neamurile il vor numi fericit.

18. Binecuvantat sa fie Domnul Dumnezeul lui Israel, singurul care face minuni!

19. Binecuvantat sa fie in veci slavitul Lui Nume! Tot pamantul sa se umple de slava Lui! Amin! Amin!”

Toți din rasa lui Adam vor binecuvânta numele Lui în veci de veci, recunoscători că au fost răscumpărați.

Isus le-a vorbit evreilor la prima sa venire despre pregătirile lui Dumnezeu, ştia că trebuie depus preţul de răscumpărare, ştia că niciuna dintre promisiunile făcute prin profeţi până la aceea dată nu fusese îndeplinită. Prin aceşti profeţi ai Vechiului Testament au fost făcute foarte multe promisiuni şi date foarte multe ilustraţii şi Domnul a făcut referire la ele, doar că israeliţii aveau o aşteptare greşită, sperând la ridicarea lui Israel şi instaurarea Împărăţiei în acele zile. Ei de asemenea nu au putut să-l recunoască pe Isus ca Mesia, aşteptând un Mesia care avea o armată puternică, slavă mare, care-I va elibera de sub jugul roman. Această aşteptare a fost greşită, ei neluând seama la profeţii, unde Mesia era prezentat într-un alt mod. Domnul însuşi le explică celor doi ucenici după înviere, pe drumul spre Emaus cum Mesia trebuia sa sufere şi sa moară pentru a ajunge la slava sa.

În Luca 12:31,32 este scris: “Cautati mai întai Împaratia lui Dumnezeu, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra. Nu te teme, turma mica; pentru ca Tatal vostru va da cu placere Imparatia.” Aici ni se arata din nou câteva lucruri importante, prioritatea în viaţa noastră ca şi creştini a Împărăţiei, importanţa acestei priorităţi pentru a putea fi parte din acea Împărăţie. Acesta ar trebui să fie lucrul principal din viaţa noastră. Dorinţa de a ajunge în acea Împărăţie spirituală ar trebui să fie prioritatea noastră din fiecare zi şi ceas şi să ne luptăm ca să venim în aşa acord cu condiţiile lui Dumnezeu încât să merităm acel loc. 

Un alt lucru important este că promisiunea împărăţiei este pentru o Turmă Mică. Încercarea de a converti cat mai multă populaţie, naţiuni chiar la o anumită religie creştină, apartenenţa la acea religie nu este o garanţie că vei face parte din Împărăţia spiritual a lui Dumnezeu. Condiţiile de îndeplinit sunt speciale şi numărul este limitat. Din păcate multe din religiile aşa-zis creştine de azi “vând bilete” către Împărăţia spirituală asigurându-I pe credincioşii că numai să frecventeze biserica şi totul e rezolvat. Acest creştinism de duminică nu este compatibil cu viaţa de negare de sine şi modelul pe care Isus ni l-a pus în faţă şi care asigură accesul în Canaanul spiritual dorit.

 Multe din ilustraţiile despre împărăţie, faza pământească sunt oferite de proorocul Isaia. Astfel în Isaia 2:2-4 se spune : “Se va intampla in scurgerea vremurilor ca muntele Casei Domnului va fi intemeiat ca cel mai inalt munte; se va inalta deasupra dealurilor, si toate neamurile se vor ingramadi spre el. Popoarele se vor duce cu gramada la el si vor zice: "Veniti sa ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca sa ne invete caile Lui, si sa umblam pe cararile Lui." Caci din Sion va iesi Legea, si din Ierusalim, cuvantul Domnului.

 El va fi Judecatorul neamurilor, El va hotari intre un mare numar de popoare; asa incat din sabiile lor isi vor fauri fiare de plug, si din sulitele lor cosoare; niciun popor nu va mai scoate sabia impotriva altuia si nu vor mai invata razboiul. “

Isaia 9:6,7: “Caci un Copil ni S-a nascut, un Fiu ni S-a dat, si domnia va fi pe umarul Lui; Il vor numi: "Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Parintele vesniciilor, Domn al pacii."El va face ca domnia Lui sa creasca, si o pace fara sfarsit va da scaunului de domnie al lui David si imparatiei lui, o va intari si o va sprijini prin judecata si neprihanire, de acum si-n veci de veci; iata ce va face ravna Domnului ostirilor.”

Isaia 11:1-10: “Apoi o Odrasla va iesi din tulpina lui Isai, si un Vlastar va da din radacinile lui. Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de intelepciune si de pricepere, duh de sfat si de tarie, duh de cunostinta si de frica de Domnul.

 Placerea Lui va fi frica de Domnul; nu va judeca dupa infatisare, nici nu va hotari dupa cele auzite, ci va judeca pe cei saraci cu dreptate si va hotari cu nepartinire asupra nenorocitilor tarii; va lovi pamantul cu toiagul cuvantului Lui, si cu suflarea buzelor Lui va omori pe cel rau.

 Neprihanirea va fi braul coapselor Sale, si credinciosia, braul mijlocului Sau. "Atunci lupul va locui impreuna cu mielul, si pardosul se va culca impreuna cu iedul; vitelul, puiul de leu si vitele ingrasate vor fi impreuna, si le va mana un copilas; vaca si ursoaica vor paste la un loc, si puii lor se vor culca impreuna. Leul va manca paie ca boul, pruncul de ţaţă se va juca la gura bortei naparcii, si copilul intarcat va baga mana in vizuina basilicului.

Nu se va face niciun rau si nicio paguba pe tot muntele Meu cel sfant; caci pamantul va fi plin de cunostinta Domnului, ca fundul marii de apele care-l acopera. In ziua aceea, Vlastarul lui Isai va fi ca un steag pentru popoare; neamurile se vor intoarce la El, si slava va fi locuinta Lui."”

Isaia 35: “ Pustiul si tara fara apa se vor bucura; pustietatea se va inveseli si va inflori ca trandafirul; se va acoperi cu flori si va sari de bucurie, cu cantece de veselie si strigate de biruinta, caci i se va da slava Libanului, stralucirea Carmelului si a Saronului. Vor vedea slava Domnului, maretia Dumnezeului nostru. Intariti mainile slabanogite si intariti genunchii care se clatina.

 Spuneti celor slabi de inima: "Fiti tari, si nu va temeti! Iata Dumnezeul vostru, razbunarea va veni, rasplatirea lui Dumnezeu; El insusi va veni si va va mantui."

 Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor; atunci schiopul va sari ca un cerb, si limba mutului va canta de bucurie; caci in pustiu vor tasni ape, si in pustietate, paraie; marea de nisip se va preface in iaz, si pamantul uscat, in izvoare de apa. In vizuina care slujea de culcus sacalilor vor creste trestii si papura.

Acolo se va croi o cale, un drum, care se va numi Calea cea sfanta: niciun om necurat nu va trece pe ea, ci va fi numai pentru cei sfinti; cei ce vor merge pe ea, chiar si cei fara minte, nu vor putea sa se rataceasca.

 Pe calea aceasta nu va fi niciun leu, si nicio fiara salbatica nu va apuca pe ea, nici nu va fi intalnita pe ea, ci cei rascumparati vor umbla pe ea.

 Cei izbaviti de Domnul se vor intoarce si vor merge spre Sion cu cantece de biruinta. O bucurie vesnica le va incununa capul, veselia si bucuria ii vor apuca, iar durerea si gemetele vor fugi!”

            Isaia 65:17-25: “Caci iata, Eu fac ceruri noi si un pamant nou; asa ca nimeni nu-si va mai aduce aminte de lucrurile trecute si nimanui nu-i vor mai veni in minte. Ci va veti bucura si va veti inveseli pe vecie pentru cele ce voi face. Caci voi preface Ierusalimul in veselie, si pe poporul lui, in bucurie.

Eu insumi Ma voi inveseli asupra Ierusalimului si Ma voi bucura de poporul Meu; nu se va mai auzi in el de acum nici glasul plansetelor, nici glasul tipetelor.

 Nu vor mai fi in el nici copii cu zile putine, nici batrani care sa nu-si implineasca zilele. Caci cine va muri la varsta de o suta de ani va fi inca tanar, si cel ce va muri in varsta de o suta de ani va fi blestemat ca pacatos.

 Vor zidi case si le vor locui; vor sadii vii si le vor manca rodul.

 Nu vor zidi case, ca altul sa locuiasca in ele; nu vor sadi vii, pentru ca altul sa le manance rodul; caci zilele poporului Meu vor fi ca zilele copacilor, si alesii Mei se vor bucura de lucrul mainilor lor.

 Nu vor munci degeaba si nu vor avea copii ca sa-i vada pierind, caci vor alcatui o samanta binecuvantata de Domnul, si copiii lor vor fi impreuna cu ei.

 Inainte ca sa Ma cheme, le voi raspunde; inainte ca sa ispraveasca vorba, ii voi asculta!

 Lupul si mielul vor paste impreuna, leul va manca paie ca boul, si sarpele se va hrani cu tarana. Niciun rau, nicio vatamare nu se va face pe tot muntele Meu cel sfant, zice Domnul."

Mica 4:1-4 spune asemănător: “ In vremurile de pe urma, muntele Casei Domnului va fi intemeiat tare ca cel mai inalt munte, se va inalta deasupra dealurilor, si popoarele vor veni gramada la el.

 Neamurile se vor duce cu gramada la el si vor zice: "Veniti, haidem sa ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca sa ne invete caile Lui si sa umblam pe cararile Lui!" Caci din Sion va iesi Legea, si din Ierusalim, cuvantul Domnului. El va judeca intre multe popoare, va hotari intre neamuri puternice, departate. Din sabiile lor isi vor fauri fiare de plug, si din sulitele lor cosoare; niciun neam nu va mai trage sabia impotriva altuia si nu vor mai invata sa faca razboi; ci fiecare va locui sub vita lui si sub smochinul lui, si nimeni nu-l va mai tulbura. Caci gura Domnului ostirilor a vorbit.”

În Filipeni 2:9-11 este scris: “De aceea si Dumnezeu L-a inaltat nespus de mult si I-a dat Numele care este mai presus de orice nume; pentru ca, in Numele lui Isus, sa se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pamant si de sub pamant, si orice limba sa marturiseasca, spre slava lui Dumnezeu Tatal, ca Isus Hristos este Domnul.” Vine vremea când aşa va fi, orice genunche se va închina în numele lui Cristos şi nu în numele Mariei sau altor sfinţi. Cristos şi-a dat viaţa pentru noi şi Lui îi datorăm închinare.

Minunate sunt aceste promisiuni pământeşti despre Împărăţie, în care tot Pământul va fi ca o grădină a Edenului. Citindu-le ne amintim de Apocalips 21:3-5: “Si am auzit un glas tare care iesea din scaunul de domnie si zicea: "Iata cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, si ei vor fi poporul Lui, si Dumnezeu insusi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va sterge orice lacrima din ochii lor. Si moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tanguire, nici tipat, nici durere, pentru ca lucrurile dintai au trecut."

Cel ce sedea pe scaunul de domnie a zis: "Iata, Eu fac toate lucrurile noi." Si a adaugat: "Scrie, fiindca aceste cuvinte sunt vrednice de crezut si adevarate."”

            SUNTEM UIMIŢI DE BUNĂTATEA ŞI IUBIREA LUI DUMNEZEU, CĂ EL NU DISTRUGE PĂMÂNTUL ŞI NU ARDE OAMENII ÎNTR-UN FOC VEŞNIC, CI ÎN URMA JERTFEI FIULUI SĂU EL OFERĂ ŞANSA ÎMPĂCĂRII. O CLASĂ DE OAMENI CREDINCIOŞI CARE LASĂ TOATE ŞI-L URMEAZĂ PE RĂSCUMPĂRĂTOR VOR AVEA PARTE DE MOŞTENIREA CEREASCĂ, O ALTĂ CLASĂ PĂMÂNTESCĂ VA AVEA OCAZIA SĂ TRĂIASCĂ VEŞNIC, ÎN CONDIŢII PERFECTE, PE UN PĂMÂNT PERFECT.

A lui Dumnezeu, Tatăl Nostru să fie toată slava, cinstea şi închinarea! Amin!

   

O mică farmacie

O mică farmacie

În orice casă e

Bine să fie

Câte o mică farmacie

În care să se găsească

Doctoria Sufletească

Capul de cumva te doare

De prea multă-ngrijorare

Din leacurile cele bune

Să alegi o rugăciune

Dacă firea pământească

Începe să se trezească

Repede o potoleşti

Dacă te rogi şi citeşti

De esti cuprins de o mânie

Pornită  cu vijelie

Ia în graba cea mai mare

Din leacul numit răbdare

Dacă cumva te supune

Vre-un fel de slăbiciune

Să iei repede în gură

Nişte texte din Scriptură

Dacă cumva eşti din fire

Prea pornit la clevetire

Primejdia este mare

E boală molipsitoare

Să faci fără-ntârzâiere

Exerciţii de tăcere

Şi când vrei ceva a spune

Să spui doar cuvinte bune

Zgârcenia de se iveşte

Sufletul se prăpădeşte

Ia atunci din farmacie

Leacul numit dărnicie

Nu lipsi de la adunare

Şi umblă cu-nflăcărare

Cu căldură deosebită

Şi răceala-i potolită

Dacă ai o slăbiciune

Biblia îndată-ţi spune

Din adunare de lipseşti

Se întâmplă să răceşti

Din credinţă să slăbeşti

Lasă-te examinat,

Şi-n-deaproape cercetat

Amin!

JUDECATA NAŢIUNILOR

JUDECATA NAŢIUNILOR

Matei 25:31-46
„Adevărat vă spun că, întrucât n-aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi, Mie nu Mi le-aţi făcut.” Versetul 45.

Dându-le ucenicilor Săi multe pilde care ilustrează experienţele Bisericii, clasa Împărăţiei, în dezvoltarea şi pregătirea ei pentru onorurile Împărăţiei, era cât se poate de potrivit ca Isus să dea pilda din această lecţie pentru a ilustra lucrarea Împărăţiei după stabilirea ei — pentru a arăta scopul şi efectul ei asupra lumii.

Mulţi dintre noi am citit în trecut Biblia prea neglijent. Mintea noastră era înceată în privinţa lucrurilor spirituale. De exemplu, lecţia de astăzi era aplicată odată la Biserică. Noi n-am reuşit deloc să observăm că aici nu este vorba despre Biserică, ci se aplică în întregime lumii, naţiunilor, păgânilor. Timp de secole evreii fuseseră obişnuiţi să se considere naţiunea lui Dumnezeu, poporul lui Dumnezeu. Pe toţi ceilalţi ei îi numeau păgâni, neamuri, popoare, naţiuni; şi în profeţii Dumnezeu a tratat această chestiune din acest punct de vedere. Astfel când Israelul Spiritual a fost primit în favoare divină ca Preoţime Împărătească, naţiune sfântă, popor deosebit, tot restul omenirii trebuia destul de potrivit să fie considerat şi descris ca „naţiuni”, „neamuri”.

În acord cu aceasta, Domnul nostru în această pildă spune ce se va întâmpla după ce Împărăţia Lui va fi fost stabilită — după alegerea clasei adevăratei Biserici pentru a fi Mireasa, soţia Mielului şi comoştenitorii în Împărăţia Sa, pe tronul Său. Observăm că acest lucru este foarte clar declarat de către Învăţătorul, când spune: „Când va veni Fiul Omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va sta pe scaunul de domnie al slavei Sale”. Cine, după o analiză corespunzătoare, va spune că aceasta este o chestiune a trecutului? Cine va contesta că aceasta este o descriere a Împărăţiei lui Mesia, care urmează Parousiei şi Epifaniei Sale la a doua venire a Sa?

Aplicarea acestei pilde

Apoi urmează o descriere a lucrării Veacului Milenar. „Toate popoarele vor fi adunate înaintea Lui.” Aceasta înseamnă toate popoarele lumii în afară de naţiunea sfântă a Domnului, poporul Său deosebit, Biserica. Cu toţii în afară de Biserică vor fi înaintea marelui Său Tron de Dreptate, Milă şi Iubire; acela va fi timpul judecăţii lor.

Acum şase mii de ani, Adam şi întreaga lui rasă au fost judecaţi în Eden şi sentinţa a fost moartea. Nici unul din rasă nu este vrednic de viaţă veşnică. Toţi sunt păcătoşi. La timpul potrivit Dumnezeu a trimis pe Fiul Său să moară pentru păcatul lui Adam, pentru că, „dacă moartea îîntregii raseş a venit prin om, tot prin om îIsusş a venit şi învierea morţilor” (a întregii rase). „Şi după cum în Adam toţi mor, tot aşa, în Hristos, toţi vor fi făcuţi vii”, „fiecare la rândul lui”. 1 Corinteni 15:21, 22.

Primul rând care vor fi făcuţi vii în Cristos este Biserica, chemaţi afară din lume, separaţi, „concepuţi din nou” de Spiritul sfânt. Aceştia reuşesc la judecata lor, la încercarea lor pentru viaţă veşnică sau pentru moarte veşnică în prezent. Prin urmare cei vrednici, cu caractere formate, plăcute şi acceptate de Dumnezeu, vor fi cu totul gata să fie clasa Miresei lui Mesia, comoştenitori cu El în Împărăţia Sa şi în lucrarea Sa de judecare a lumii. El a promis că toţi cei credincioşi vor sta împreună cu El pe Tronul Său — chiar Tronul ilustrat în cuvintele textului nostru — Tronul înaintea căruia vor fi adunate toate popoarele, toţi oamenii în afară de Biserică.

Adunarea lumii va fi rezultatul cunoştinţei. Timpul de Strâmtorare va duce la o mare iluminare, în care toţi ochii orbi vor fi deschişi, toate urechile surde vor fi desfundate, iar cunoştinţa slavei lui Dumnezeu va umplea întregul Pământ. Vor fi unii care, împotrivindu-se acestei cunoştinţe, vor refuza să-L accepte pe Cristos şi nu vor veni la această judecată; dar după o sută de ani de împotrivire aceştia vor fi nimiciţi.

Cei din pildă sunt aceia care vor accepta condiţiile lui Cristos şi vor dori să fie în judecată sau în încercare pentru viaţă veşnică. Aici vor fi incluşi toţi cei din morminte, despre care Învăţătorul ne spune că vor ieşi afară, nu toţi deodată, ci treptat. Împărăţia lui Mesia îşi va exercita puterea şi va răspândi cunoştinţa de Dumnezeu şi de dreptate, pentru a încuraja, a ajuta şi a ridica pe toţi cei doritori şi ascultători. Toţi aceştia se vor ridica tot mai mult din stările păcatului şi morţii — din imperfecţiunea minţii şi trupului şi din purtarea imorală, la chipul deplin al lui Dumnezeu, aşa cum l-a avut tatăl Adam la început.

Pentru ca aceasta să se îndeplinească va trebui lucrarea întregului Veac Milenar. Atunci va domni dreptatea, după cum acum domneşte păcatul. Adică, ea va avea controlul, ascendenţa; şi atunci oricine va păcătui, va suferi imediat. Prin urmare toate naţiunile vor evita păcatul. Atunci lumea în general va fi un loc măreţ, unde „nu se va face nici un rău şi nici o pagubă”; unde „nici un locuitor nu va zice: Sunt bolnav” (trad. lit. nouă, n. t.); unde blestemul va fi îndepărtat treptat şi nu va mai fi plâns, nici suspin, nici moarte; şi unde binecuvântarea lui Dumnezeu, care va aduce perfecţiunea, va predomina. „O, fericită Zi!”, exclamăm noi. Şi în mod sigur aşa va fi; căci toţi cei care vor trăi în acea mie de ani vor avea o mare binecuvântare.

Legea răsplătirii, operativă

Dar, întreabă unii, ce se poate spune despre păcatele lumii? Pentru acestea nu vor fi deloc corecţii, pedepse? Răspundem că pentru Dumnezeu va fi la fel de drept să ierte păcatele lumii de dragul lui Cristos, după cum I-a fost să ierte păcatele Bisericii de dragul lui Cristos. Dacă un lucru este drept, şi celălalt va fi drept; căci Dumnezeu nu este părtinitor, şi este la fel de dispus să ierte păcatele lumii ca şi păcatele Bisericii, când lumea, căinduse, se va întoarce de la păcat, acceptându-L pe Cristos ca Răscumpărătorul lor.

Totuşi, aceasta nu înseamnă că dreptatea va fi ignorată. În cazul Bisericii, observaţi cum păcatele tinereţii pot lăsa cicatricile şi ţepuşul până la sfârşitul vieţii. La fel putem presupune în mod raţional că pentru lume anumite lovituri sau pedepse vor fi permise să urmeze în acelaşi mod. Din aceste slăbiciuni şi neputinţe oamenii vor fi ridicaţi treptat la perfecţiune în timpul celor o mie de ani binecuvântaţi ai Împărăţiei lui Cristos, când Satan va fi legat şi nu-i va mai fi permis să înşele pe nimeni în acea perioadă.

Dar ce se poate spune despre starea inimii? Dacă conformarea exterioară la Legea divină va aduce binecuvântări tuturor, nu va fi totuşi deosebire între oameni — unii venind din toată inima în armonie cu Tatăl, iar alţii în armonie numai la exterior, pentru că această armonie exterioară va fi calea spre restabilire, perfecţiune?

Fără îndoială că acesta este raţionamentul corect. Tocmai pe această linie ne învaţă pilda pusă în faţa noastră; şi anume, că la exterior „oile” şi „caprele” se vor asemăna foarte mult în înfăţişare şi în comportament, dar nu pentru Judecător, pentru Împărat, care va citi inimile şi în final va arăta tuturor că a existat o deosebire reală în privinţa inimii între cele două clase, toţi aceştia fiind în încercare timp de o mie de ani, primind binecuvântările Împărăţiei.

Baza judecăţii

În tot acest timp fiecare om îşi va forma caracterul. Acest caracter va fi apreciat pe deplin de marele Judecător, şi persoana va fi socotită fie drept „oaie”, fie drept „capră”. Toată clasa oilor va fi astfel primită la dreapta marelui Iehova; şi toată clasa caprelor va fi socotită a fi în dizgraţia Lui, chiar dacă în tot acest timp ea va primi binecuvântările Împărăţiei Milenare şi la exterior va asculta de legile ei.

Decizia Judecătorului se va arăta numai la încheierea Mileniului. Atunci va fi mare surpriză la decizia Lui — de ambele părţi. „Oilor” de la dreapta Sa le va spune: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu îcei pe care Tatăl Meu are plăcerea să-i binecuvânteze şi să le acorde viaţă veşnică! Veniţiş, de moşteniţi împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii”. Când Dumnezeu a pus temeliile Pământului şi a plănuit să fie locuit de om, scopul Lui a fost să vil dea vouă. Acum a venit timpul să intraţi în această împărăţie şi să o stăpâniţi.

Aceasta nu este aceeaşi împărăţie ca şi Împărăţia Mesianică. Dimpotrivă, aceasta este împărăţia pe care Dumnezeu a dat-o lui Adam, pe care Adam a pierdut-o prin neascultarea lui şi pe care Cristos a răscumpărat-o prin jertfirea de Sine. Ea va fi dată numai acelora care vor fi dezvoltat un caracter asemenea lui Dumnezeu — acelora care vor fi devenit „oile” Domnului în timpul Mileniului.

Atunci cealaltă clasă, caprele din pildă, vor primi sentinţa: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor îcondamnaţilorş, în pedeapsa veşnică”. Fiindu-vă date toate privilegiile, binecuvântările şi experienţele unei mii de ani în contact cu dreptatea, adevărul şi spiritul lui Dumnezeu, aţi dat într-adevăr o ascultare exterioară, dar în inimă n-aţi ajuns în armonie cu Dumnezeu. Nu vă pot recunoaşte ca oile Mele. Nu vă pot prezenta Tatălui fără pată şi ireproşabili. Trebuie să fiţi distruşi; pedeapsa este Moartea a Doua, „pierzare veşnică”. Pedeapsa voastră este veşnică pentru că nu mai există altă prevedere făcută pentru răscumpărarea şi învierea voastră din Moartea a Doua. Veţi fi ca şi cum n-aţi fi existat niciodată. Aţi neglijat complet să apreciaţi bunătatea lui Dumnezeu şi să copiaţi asemănarea caracterului Său. Viaţa veşnică este numai pentru cei care au asemănarea şi Spiritul lui Dumnezeu. „Tatăl caută astfel de adoratori care Îl vor adora în duh şi în adevăr.”

Ambele clase, „oile” şi „caprele”, au fost surprinse de ceea ce Împăratul, Judecătorul a declarat ca bază a judecăţii Sale. Oilor le-a spus: „Am fost flămând şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin şi M-aţi primit; am fost gol şi Maţi îmbrăcat; am fost bolnav şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în închisoare şi aţi venit pe la Mine”. Clasei „caprelor” le-a spus: „Am fost flămând şi nu Mi-aţi dat să mănânc; am fost însetat şi nu Mi-aţi dat să beau; am fost străin şi nu M-aţi primit la voi; am fost gol şi nu M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi în închisoare şi nu M-aţi vizitat”.

Atât „oile” cât şi „caprele” au pretins că nu aveau nici o cunoştinţă de vreo astfel de experienţă. Când Ţi-am slujit noi? Când nu Ţi-am slujit? Răspunsul a fost: În măsura în care aţi făcut sau n-aţi făcut acestea unuia din cei mai mici dintre fraţii Mei, Mie Mi-aţi făcut sau nu Mi-aţi făcut.

Caracteristici ale clasei oilor

Acum, cine sunt aceştia care vor fi încercaţi ca clasă a oilor şi a caprelor? Vor fi în timpul Mileniului oameni bolnavi, flămânzi şi în închisoare? Vrea Domnul să înţelegem că vor fi din aceştia? Dimpotrivă, noi am presupus întotdeauna că boala, sărăcia, foamea şi închisorile vor fi dispărut atunci pentru totdeauna. Ce înseamnă toate acestea?

Înţelesul este clar. Odată cu stabilirea Împărăţiei Milenare, toţi care vor veni în armonie cu ea vor avea marele privilegiu de a face ceva pentru a ajuta pe alţii. Acum lumea este oarbă şi flămândă, din lipsă de hrană spirituală şi de alifia pentru ochi a Adevărului. În timp ce binecuvântările Milenare vor fi revărsate peste cei care vor accepta condiţiile Domnului, vor fi şi alţii care vor avea nevoie de ajutor. Cei care au Spiritul lui Dumnezeu, Spiritul Iubirii, vor fi bucuroşi să ducă întregii omeniri Mesajul Ceresc al împăcării, bucuroşi să aplice orbilor alifia pentru ochi, bucuroşi să desfunde urechile surzilor, bucuroşi să ajute pe cei bolnavi de păcat să se întoarcă înapoi la armonie cu Dumnezeu — la binecuvântările Împărăţiei lui Mesia, la căile prin care acestea pot fi obţinute — ajutându-i să-şi acopere goliciunea cu meritul lui Cristos.

Toţi cei care vor găsi plăcere în această lucrare vor arăta astfel că au Spiritul lui Dumnezeu şi sunt conlucrători cu El. Toţi aceştia vor fi oi. Pe de altă parte, cei care vor fi neglijenţi în privinţa Angajamentului lor şi se vor bucura numai ei înşişi de binecuvântările Milenare, vor face parte din clasa caprelor şi se vor marca astfel ca fiind „capre”, şi în mod corespunzător vor fi dezaprobaţi de marele Împărat al Împăraţilor, Judecătorul lor, Domnul Slavei.

Învierea lumii

Închisoarea la care se face referire în pildă este fără îndoială marea închisoare a morţii, în care au intrat deja aproximativ douăzeci de miliarde de oameni. Toţi aceştia trebuie să vină afară. Dar Scripturile declară că nu vor ieşi afară toţi deodată, ci „fiecare la rândul lui”. Numai Biserica va avea parte de Întâia Înviere.

În timpul Mileniului trezirea din somnul morţii, din închisoare, se va înfăptui prin Putere divină, desigur, dar noi credem că aceasta va fi ca răspuns la rugăciune. Fiecare cerc familial, pe măsură ce se va pregăti pentru ceilalţi membri, va fi bucuros să facă cereri pentru întoarcerea acestora. Astfel rasa va ieşi din „închisoare” în ordine inversă faţă de cea în care a intrat, şi vor fi recunoscuţi, vor fi identificaţi de prietenii, de rudele lor şi aceştia vor face pregătiri pentru ei.

Deşi binecuvântarea Domnului se va îngriji din abundenţă pentru toţi, cu toate acestea putem presupune fără să greşim că aceste pregătiri vor fi în mâinile semenilor lor. „Oile” vor fi acelea care se vor interesa în mod special, se vor ruga şi vor face pregătiri pentru cei care sunt în marea închisoare a morţii. Şi astfel angajându-şi timpul şi energia, aceste „oi” vor manifesta un scop, o voinţă în armonie cu a Creatorului. Dumnezeu a voit ca toţi cei care sunt în morminte să iasă la porunca lui Isus (Ioan 5:28, 29), şi cei în armonie cu Dumnezeu şi cu Cristos vor fi colaboratori cu Dumnezeu în îndeplinirea lucrării pentru care a murit Cristos. Cei pe care nu-i va interesa acea lucrare vor fi deficitari în Spiritul lui Dumnezeu; şi tocmai de acest lucru este acuzată clasa caprelor.

Cel care stă pe Tron, după ce a răscumpărat omenirea şi S-a îngrijit de învierea tuturor acestor răscumpăraţi, îi socoteşte într-un anumit sens căL reprezintă pe El — după cum spune în pildă: „Am fost flămând şi Mi-aţi dat de mâncat; am fost bolnav şi la închisoare şi aţi venit să Mă vedeţi”, Mi-aţi slujit şi M-aţi ajutat.

De asemenea mustrarea clasei caprelor: acestora le-a spus: N-aţi fost interesaţi de lucrurile lui Dumnezeu. Interesul vostru a fost personal, egoist. V-aţi bucurat de binecuvântările acestor o mie de ani glorioşi, şi aceasta este tot ce a prevăzut Dumnezeu pentru voi. Nu sunteţi de felul celor cărora Lui îi place să le dea viaţă veşnică. În consecinţă veţi muri. Voi aveţi un spirit mai mult sau mai puţin egoist, care este spiritul lui Satan, şi deoarece prevederea lui Dumnezeu pentru toţi aceia care nu vor fi în părtăşie cu El în spirit este distrugerea, aceasta trebuie să fie soarta voastră — Moartea a Doua.

Focul veşnic este focul geloziei sau mâniei lui Dumnezeu, care arde şi distruge orice este în opoziţie cu dreptatea Sa (Ţefania 1:18; 3:8). Desigur, aceasta este numai o expresie figurată reprezentând distrugerea completă.

                                                                                  R5530 W. T. 1 septembrie 1914 (pag. 266-267)