Calea, adevărul şi viaţa
“Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei,
veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi.” Ioan 8:31, 32.
La prima Venire a Sa Domnul nostru a venit la naţiunea Iudee, care
era o Casă a Servitorilor în relaţie de legământ cu Dumnezeu. Acestora
trebuia să le fie acordat prima dată privilegiul de a deveni fii ai lui
Dumnezeu, şi binecuvântarea lor urma să fie în măsura în care erau
credincioşi luminii care a venit la ei. Înainte de a putea deveni
fii
ai lui Dumnezeu însă, era necesar ca Isus să fie Răscumpărătorul lor,
să facă împăcarea pentru nelegiuire şi astfel să deschidă calea. El a
venit să facă aceasta, dar nu o făcuse încă. Oricine ajungea să
înţeleagă scopurile şi aranjamentele divine şi să acţioneze în armonie
cu ele, urma să fie făcut liber, să fie eliberat de condamnarea care era
asupra lor ca evrei, de rezultatele slăbiciunii cărnii lor şi să fie
adus în deplin acord cu Dumnezeu.
Putem vedea că acest mare privilegiu a însemnat de asemenea ceva mai
mult decât toate acestea. A însemnat ceva încă mai înalt — chiar
comoştenire cu Mesia. Dar toate aceste lucruri erau încă o taină. Erau
cunoscute până la acel timp numai de Domnul nostru; Lui I s-au
clarificat pentru că fusese conceput de Spirit sfânt. Erau multe lucruri
greu de înţeles. Isus a vorbit în pilde, în cuvinte tainice, chiar cu
scopul de a face Calea Vieţii deschisă atunci o “cale îngustă”. }i
astfel citim în Scripturi că unii au spus despre cuvintele
Învăţătorului: “Cuvântul acesta este prea tare; cine poate să-l sufere?”
Cine îl poate crede?
Cuvintele grele la care se face referire în special au fost că
“trupul Său era adevărata hrană şi sângele Său adevărata băutură”, şi că
dacă mâncau şi beau din ele puteau câştiga viaţa veşnică. }i astfel
citim că după aceea mulţi L-au părăsit şi au abandonat gândul de a fi
ucenicii Lui, atât de orbiţi erau în privinţa propriilor lor interese.
În loc să continue cu răbdare, ei au spus: Aceasta este nechibzuinţă! Nu
înţelegem!
Isus a anticipat această stare de lucruri când le-a spus aceste
cuvinte. I-a pus în gardă. Era de parcă ar fi spus: aţi spus că
“niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul Acesta!” Deja aţi auzit cuvinte
foarte diferite de cuvintele cărturarilor şi fariseilor. Acum
continuaţi; aveţi răbdare aşa încă puţin. Dacă veţi face aceasta, veţi
înţelege situaţia la timpul cuvenit. Exercitaţi credinţă — exercitaţi
răbdare. Aţi început să fiţi interesaţi de aceste lucruri şi când veţi
deveni pe deplin ucenicii Mei, vi se va acorda o cunoştinţă a
Adevărului. }i acest Adevăr vă va face liberi; vă va da toate
binecuvântările şi privilegiile pe care le primesc copiii lui Dumnezeu.
Mare binecuvântare au avut puţinii care au dat atenţie sfatului
Învăţătorului!
Binecuvântări începute la Cincizecime
Aceste cuvinte ale lui Isus n-au fost adresate în special celor
doisprezece apostoli, ci evreilor în general care au fost atraşi prin
simpatie. Nicodim poate să fi fost unul dintre aceştia; el a fost
înclinat să se poticnească de lucrurile spirituale; nu putea înţelege
cum era posibil ca cineva să se nască din nou. Citim că Spiritul sfânt
nu fusese încă dat “fiindcă Isus nu fusese încă slăvit”. Sfântul Pavel
ne spune că “omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu,
căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate cunoaşte, pentru că
ele se înţeleg duhovniceşte”. 1 Cor. 2:14.
Dar unii au văzut destul în Isus pentru a-i atrage spre El. Aceştia,
în sinceritate de inimă, au spus: Sigur cuvintele Lui sunt adevărate şi
criticile Lui la adresa naţiunii noastre sunt adevărate. Nu vedem cum va
împlini aceste profeţii; dar El ne spune: continuaţi şi veţi înţelege
mai târziu. }i unii au continuat — “peste cinci sute de fraţi”. După cum
promisese Isus, acestora le-a fost dat privilegiul de a deveni ucenici
cu adevărat.
Când a venit Cincizecimea, Tatăl ceresc i-a primit pe toţi cei care
au continuat în Cuvântul lui Isus, şi ei au fost concepuţi de Spiritul
sfânt în familia Domnului. Atunci au început să vadă lucrurile
spirituale — au fost luminaţi. Nu toată lumina a venit deodată, ci ei au
progresat cu trecerea zilelor şi anilor. Ei erau într-adevăr ucenici
adevăraţi ai lui Cristos — astfel de urmaşi ai lui Isus cum binevoia
Tatăl să recunoască. Au fost făcuţi liberi nu numai de condamnarea
Legământului Legii, ci liberi de păcat şi de moarte. Au primit o
voinţă nouă, o
minte nouă şi Spiritul sfânt le-a arătat “lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”.
În rugăciunea Sa către Tatăl, Domnul nostru a spus: “Sfinţeşte-i prin
adevărul Tău; Cuvântul Tău este adevărul”. Prin cuvântul Adevăr, Isus
S-a referit aici la revelarea de către Tatăl a Planului Său Divin prin
Spiritul sfânt; şi influenţa sfinţitoare va veni prin cunoaşterea acelui
Adevăr, primit într-o inimă onestă. Această sfinţire sau punere
deoparte, strict vorbind, a început cu binecuvântarea Cincizecimii, şi
încă continuă să lucreze. }i această sfinţire progresează atâta timp cât
individul permite Adevărului să aibă influenţa intenţionată în viaţa
sa. Vedem o deosebire între textul nostru şi cel tocmai citat. În cazul
din urmă este Cuvântul lui Iehova, iar în primul este Cuvântul lui Isus.
Isus spune: Dacă rămâneţi în Cuvântul
Meu, veţi cunoaşte tot
mai bine pe Tatăl ceresc şi veţi cunoaşte voinţa Lui, calea Lui, metoda
Lui; astfel veţi cunoaşte cuvântul Lui. Toate lucrurile Îi împlinesc
voinţa — voinţa Tatălui — şi văzând şi făcând voinţa Tatălui, va urma
procesul de sfinţire. Isus le spune tuturor: “Eu sunt calea şi adevărul
şi viaţa”. Eu sunt singurul prin care puteţi veni la Tatăl şi să puteţi
deveni fiii Lui; şi rămânând în Mine veţi ajunge la marea împlinire.
Mijlocul prin care vin toate binecuvântările noastre
Înţelegem deci că Cristos este îndestularea pe care Dumnezeu a
prevăzut-o pentru noi în toate privinţele. “Care ne-a fost făcut
Înţelepciune de la Dumnezeu, Dreptate îîndreptăţireş, sfinţire şi
răscumpărare îeliberareş” (1 Cor. 1:30). Mai întâi, aflând despre
lucrarea Sa de sacrificiu pentru noi, primim înţelepciunea, instruirea
şi îndrumarea necesare, prin care putem veni la Tatăl prin meritul Lui.
}i El este Înţelepciunea noastră pe tot parcursul drumului. Tatăl ceresc
a avut un Plan glorios înainte de întemeierea lumii; acest lucru a fost
lăsat să se înţeleagă în Eden, chiar după cădere. La timpul potrivit El
a făcut încă o aluzie la acest Plan prin Enoh şi prin Avraam, iar mai
târziu prin Moise şi prin profeţi. Dar modul în care lumea urma să
beneficieze de el a fost ascuns, totul a fost ţinut secret.
Numai când a venit Isus a fost deschisă, a fost arătată calea vieţii.
“El îCristosş … a adus la lumină viaţa şi neputrezirea prin
Evanghelie.” Esenţa Evangheliei nu fusese nici măcar declarată, cu atât
mai puţin cunoscută, înainte de a veni Isus. Apostolul Pavel spune că
această mântuire a “început să fie vestită de Domnul, ne-a fost
adeverită de cei care au auzit-o” (Evr. 2:3). Domnul nostru
a început să o vestească; dar secretul Evangheliei,
Taina
ei, n-a fost dezvăluită pe deplin până după Cincizecime. Isus a început
să o înţeleagă clar numai după ce a fost conceput de Spiritul sfânt —
numai atunci a început să ne pună în faţă calea vieţii şi a nemuririi.
Chiar şi atunci cuvintele Lui au fost pilduitoare, şi numai când urmaşii
Lui au fost concepuţi de Spiritul sfânt au fost capabili să intre în
“lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”.
Isus dreptatea noastră
Pe lângă faptul că El este Înţelepciunea noastră, Isus devine şi
Dreptatea noastră. El ne acoperă păcatele. Ne atribuie dreptatea Sa,
meritul sacrificiului Său. }i această atribuire ne aduce într-o stare de
dreptate completă — nu
reală, ci socotită, pe care Dumnezeu binevoieşte să o recunoască în modul stabilit de El.
Domnul nostru nu devine Dreptatea tuturor — nici chiar a unora care
dau o oarecare atenţie Cuvintelor Sale — ci numai a celor care ajung la
punctul supunerii depline la voinţa Tatălui. }i există un motiv
întemeiat pentru aceasta; pentru că numai cei care se oferă să fie
membri ai Corpului Său în acest Veac Evanghelic, numai cei concepuţi de
Spirit vor profita de îndreptăţire prin credinţă. Ceilalţi vor fi
condamnaţi la moarte prin ea acum. În veacul următor ceilalţi vor veni
la El. Dar numai cei care vin la El acum, să meargă pe urmele Lui, au o
îndreptăţire prin credinţă.
Isus sfinţirea noastră
Pasul consacrării din partea celor care devin ucenicii lui Isus este numit în Scripturi
sfinţire.
Dar nu este aceeaşi sfinţire care ne vine prin El. Dumnezeu spune: “Voi
să vă sfinţiţi şi … Eu … vă sfinţesc” — adică: Puneţi-vă deoparte, şi
vă voi pune şi Eu; Vă voi pune în locul unde doriţi să veniţi. Astfel,
pentru toţi cei care venim la Tatăl prin El, Isus devine nu numai
Îndreptăţirea noastră, ci prin El avem şi Sfinţirea — punerea deoparte
completă. Noi suntem acceptaţi în El şi harul şi calitatea Sa de Avocat
ne permit să atingem sfinţirea completă şi finală.
Dumnezeu ne pune deoparte prin aceea că ne concepe de Spirit sfânt la
noua natură şi ne face membri potenţiali ai Preoţimii Împărăteşti —
membri potenţiali ai Corpului Celui Uns. Aceasta se numeşte scriptural o
pregustare sau o “arvună” a moştenirii noastre, care va fi trăită pe
deplin când vom fi schimbaţi de la natura umană la cea spirituală —
“schimbaţi într-o clipă, într-o clipeală din ochi”. Dar această “arvună a
moştenirii noastre” ne este dată cu intenţia să creştem în procesul
sfinţirii deja început în noi până la completarea lui. La aceasta
ajungem prin Cristos.
Isus eliberarea noastră
Cei care fac progres satisfăcător vor avea la înviere o deplină
eliberare de păcat, de toate imperfecţiunile cărnii şi chiar de carne —
eliberare deplină prin puterea Primei Învieri. Astfel Cristos devine
Eliberarea noastră. Atunci vom atinge desăvârşirea completă a fiilor lui
Dumnezeu pe planul divin.
În toate aceste lucruri Cristos este centrul; numai prin El putem
obţine aceste binecuvântări. Deşi Tatăl le dă, El le dă prin Fiul Său,
care este Reprezentantul Tatălui. Isus a primit Spiritul Tatălui şi l-a
turnat peste noi. Acest lucru este ilustrat în tip prin ungerea marelui
preot. Uleiul sfânt al ungerii a fost turnat pe capul lui şi a curs pe
corp. Astfel noi suntem unşi prin Capul nostru ca membri ai Marelui
Preot.
“Cel care a înviat pe Domnul Isus ne va învia de asemenea şi pe noi
prin Isus” îTraducerea King James — n. e.ş; adică Isus va fi agentul
activ. Dar sunt anumite aspecte ale Planului Divin pe care Isus le va
împlini în
numele Său; de exemplu, binecuvântarea şi ridicarea
lumii. Deşi Tatăl este Autorul întregului Plan, totuşi această
binecuvântare vine asupra lumii exclusiv prin sacrificiul Fiului.
Cristos va realiza lucrarea Veacului Milenar şi apoi va preda Tatălui
omenirea.
Dar lucrarea Sa pentru Biserică este diferită: “Dumnezeul şi Tatăl
Domnului nostru Isus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a
născut din nou” (1 Pet. 1:3). Nu Fiul ne-a conceput, deşi prin Fiul
primim această favoare divină. Preţul sau costul obţinerii acestei
favori divine speciale este sacrificiul vieţilor noastre. Ceea ce
primeşte Biserica într-un mod mai direct de la Fiul este
îndreptăţirea. Totuşi această îndreptăţire este
de la Tatăl, şi nu este o îndreptăţire
reală,
ci una atribuită. Este un aranjament special din partea Tatălui pentru
noi ca să putem intra în favoarea Sa acum, înaintea lumii — Primele
Roade pentru Dumnezeu şi pentru Miel.
Dumnezeul nostru este un Dumnezeu minunat, şi marele Său Plan al
Veacurilor este nespus de minunat! Inimile noastre se bucură că ochii
noştri au fost unşi să vadă aceste lucruri glorioase, ascunse de mulţi
în timpul acestui Veac Evanghelic, ştiind că toţi ochii orbi vor fi
deschişi şi toate urechile surde vor fi făcute să audă!
Ei “îşi vor întoarce urechea de la adevăr”
Propovăduirea Domnului a produs întotdeauna două efecte opuse asupra
mulţimii amestecate care L-a auzit: a atras o clasă şi a respins alta.
Cei care erau plini de mândrie şi îngâmfare, şi care au preferat
întunericul în locul luminii pentru că faptele lor erau rele şi pentru
că şi-au dat seama că dacă admit lumina Adevărului trebuie neapărat
să-şi conformeze caracterele după ea — toţi aceştia au fost respinşi de
învăţăturile lui Cristos. }i dacă Domnul ar fi întreprins lucrarea de
slujire conform metodelor urmate astăzi, depinzând pentru sprijin de
bunăvoinţa şi contribuţiile oamenilor, acel sprijin ar fi fost adesea
foarte slab sau cel puţin foarte inconstant.
În unele ocazii mulţimile au primit mărturia Lui, dar mai târziu L-au
părăsit, fără să mai meargă cu El, în timp ce El continua să aplice
lecţiile Adevărului divin (Luca 4:14-29). Uneori mulţimile se ţineau de
învăţăturile Lui, “se mirau de cuvintele de har care ieşeau din gura
Lui”; totuşi cu timpul iarăşi L-au părăsit, rămânând doar o mână de
oameni. Ioan 6:60-69.
Ce consternare ar urma în diferitele biserici de astăzi, dacă
slujitorii declaraţi ai Evangheliei ar urma exemplul Învăţătorului,
vestind în mod asemănător tot sfatul lui Dumnezeu! Cât de repede ar
deveni nepopulari şi ar fi învinuiţi de dezbinarea bisericilor!
Adunările marilor temple moderne dedicate pe dinafară serviciului lui
Dumnezeu şi învăţăturilor lui Cristos n-ar suporta. Ei merg acolo pentru
a fi întreţinuţi cu discursuri plăcute şi elocvente din partea domnilor
cu titlu care se presupune că le cunosc gusturile şi ideile celor din
adunare şi le vor predica după placul lor. Ei sunt foarte dispuşi să-şi
dea banii pentru ceea ce doresc, dar nu doresc Adevărul.
Cei care L-au urmat pe Domnul numai pentru puţină vreme şi apoi L-au
părăsit, desigur că au încetat să fie ucenicii Lui şi n-au mai fost
recunoscuţi astfel; nici nu s-au mai gândit să se pretindă a fi ucenicii
Lui. Ucenicul este un elev, un învăţăcel; şi când un om încetează a mai
fi învăţăcel sau elev al lui Cristos, marele Învăţător, nu mai este
ucenicul Lui. Acest lucru a fost foarte vizibil când Domnul a fost
prezent şi când numele Lui era de ocară printre oameni; dar mai târziu,
când El n-a mai fost prezent şi când învăţăturile Sale au fost
amestecate fără scrupule cu filosofiile omeneşti în aşa măsură încât să
le dezbrace de ocară şi să le facă într-adevăr goale, atunci oamenii au
început să pretindă că sunt ucenicii Lui. Aceasta a fost la multă vreme
după ce învăţăturile Sale au fost complet respinse.
Răsplata adevăratei ucenicii
Expresia Domnului, “Sunteţi în adevăr ucenicii Mei”, implică o
deosebire între ucenicii adevăraţi şi cei doar cu numele. }i deoarece
dorim să continuăm a fi ucenici sinceri ai lui Isus, să remarcăm
condiţia exprimată: “Dacă rămâneţi în
Cuvântul Meu,sunteţi în adevăr ucenicii Mei”. Făţărnicia uceniciei numai cu numele este o urâciune înaintea Domnului.
Este un lucru binecuvântat să faci primul pas în viaţa creştină —
acela al acceptării lui Cristos ca Răscumpărătorul şi Domnul nostru şi
al predării noastre totale Tatălui prin El. Dar răsplata acestui prim
pas depinde în întregime de
rămânerea în Cuvântul Său, în
atitudinea de ucenici adevăraţi. Dispoziţia mândriei umane este de a se
rătăci de la simplitatea Adevărului divin şi de a căuta teorii şi
filosofii noi de-ale noastre, sau de a le examina pe ale altora care
doresc să fie consideraţi înţelepţi şi mari în ochii lumii.
Răsplata uceniciei continui este “Veţi
cunoaşte adevărul” —
şi nu “Veţi învăţa totdeauna şi nu veţi putea ajunge niciodată la
cunoştinţa adevărului” (2 Tim. 3:7). Aici este greşeala pe care o fac
mulţi; nereuşind să rămână în Cuvântul Domnului, ei se afundă în
diferite filosofii omeneşti, care ignoră sau strică Cuvântul Domnului şi
stabilesc teorii opuse. Pentru cei care caută Adevărul printre aceste
teorii omeneşti nu există nici o promisiune că îl vor găsi vreodată, şi
nici nu-L găsesc.
Adevărul Divin se găseşte numai prin mijlocul stabilit divin — Domnul
nostru, apostolii şi profeţii. “A rămâne în Cuvântul” Domnului implică a
continua în învăţăturile prezentate în scrierile inspirate ale
profeţilor şi ale apostolilor, a studia şi a medita asupra lor, a crede
în ele fără rezerve şi a-ţi conforma cu credincioşie caracterul după
ele. }i aceasta se potriveşte bine cu faptul că trebuie acordată atenţie
tuturor ajutoarelor pe care Domnul le ridică dintre fraţii noştri în
Corpul lui Cristos, după cum acestea sunt enumerate de apostolul Pavel
(Efes. 4:11-15; 1 Cor. 12:12-14). Domnul întotdeauna a ridicat şi va
ridica până la sfârşit astfel de ajutoare pentru edificarea Corpului lui
Cristos; dar datoria fiecărui membru este să le verifice învăţătura
prin Cuvântul infailibil.
Dacă astfel continuăm în Cuvântul Domnului ca ucenici serioşi şi
sinceri, cu adevărat vom “cunoaşte Adevărul”, vom fi “întăriţi în
adevărul pe care-l avem” îAdevărul potrivit acumş şi vom fi
“înrădăcinaţi şi zidiţi” în adevăr; vom fi “întăriţi în credinţă” şi
“gata să răspundem oricui ne cere socoteală de nădejdea care este în
noi”; “să luptăm pentru credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru
totdeauna”; să “luptăm lupta cea bună”; să “facem acea frumoasă
mărturie” şi în mod hotărât să “luăm partea noastră la suferinţă, ca
buni ostaşi ai lui Hristos Isus”, chiar până la sfârşitul luptei
noastre.
Noi nu venim la cunoştinţa Adevărului deodată; ci treptat, pas cu
pas, suntem conduşi în Adevăr. Fiecare pas este unul de progres sigur,
conducând spre un punct mai avantajos pentru mai multe realizări atât în
cunoştinţă cât şi în caracter stabilit.
Adevărul însuşit astfel, pas cu pas, devine o putere sfinţitoare,
producând în vieţile noastre roadele binecuvântate ale dreptăţii, păcii,
bucuriei în Spiritul sfânt, iubirii, blândeţii, credinţei, răbdării,
oricărei virtuţi şi oricărui har, pe care timpul şi cultivarea le duc la
o glorioasă maturitate.
Nu numai că adevăratul ucenic va cunoaşte astfel Adevărul şi va fi
sfinţit prin el, dar Domnul a mai zis: “adevărul vă va face liberi”. Cei
care au primit Adevărul cunosc prin experienţă binecuvântată ceva din
puterea sa eliberatoare. Imediat ce o anumită măsură din el este primită
într-o inimă bună şi onestă, el începe să rupă cătuşele păcatului,
ignoranţei, superstiţiei şi fricii. Razele sale aducătoare de sănătate
pătrund în cele mai întunecate colţuri ale inimii şi ale minţii, şi
astfel revigorează întreaga fiinţă; ne însufleţesc trupurile.
“Dezvăluirea cuvintelor Tale dă lumină”
Păcatul nu poate suporta lumina Adevărului; şi cei care continuă să
trăiască în păcat când au primit suficientă lumină pentru a-i arăta
diformitatea trebuie în mod inevitabil să-şi piardă Lumina, pentru că
sunt nevrednici de ea. Ignoranţa şi superstiţia trebuie să dispară în
faţa acestei Lumini. }i ce realizare binecuvântată este să fii astfel
eliberat! Totuşi milioane se află încă sub influenţa orbitoare a erorii.
Sub înşelările lui, ei se tem şi respectă pe unele dintre cele mai
josnice unelte ale lui Satan pentru asuprirea şi degradarea lor, pentru
că aceste unelte cu ipocrizie pretind numire divină; şi ei au fost
făcuţi să se teamă de Dumnezeu ca de un Tiran răzbunător, care trimite
marea majoritate a creaturilor Sale într-o eternitate de chin. Mulţumim
lui Dumnezeu! Noi care am primit Adevărul ne-am trezit din acel coşmar
îngrozitor şi sclavia lui Satan asupra noastră este distrusă. Lumina a
risipit întunericul nostru.
Am fost eliberaţi şi de frica pe care o vedem acum venind peste toată
lumea în timp ce marile sisteme civile şi eclesiastice care au stăpânit
lumea de atâta timp sunt îngrozitor clătinate. Toţi oamenii chibzuiţi
se tem de posibilul rezultat al anarhiei şi al terorii; alarma tuturor
creşte pe măsură ce ne apropiem de criza îngrozitoare spre care ne
îndreptăm cu repeziciune şi pe măsură ce pericolul devine tot mai
evident. Dar, în miezul tuturor acestora şi cu asigurarea deplină a
Cuvântului infailibil al lui Dumnezeu în privinţa terorilor conflictului
prin care trebuie să treacă lumea în curând, adevăraţii ucenici ai lui
Cristos care rămân în Cuvântul Lui nu se tem, ci se bucură; pentru că ei
ştiu că obiectivul lui Dumnezeu în permiterea acestei furtuni puternice
este să cureţe atmosfera morală a lumii, şi că după furtună va veni
prin providenţa Sa o
pace durabilă. Instruiţi în Adevăr, ei îşi
dau seama de necesităţile situaţiei şi au încredere în providenţa
divină, care poate face ca până şi mânia omului să-L laude, să facă
toate lucrurile să lucreze împreună spre bine.
Binecuvântată promisiune! — “Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi
în adevăr ucenicii Mei, veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face
liberi”. Preiubiţilor, fiindcă am primit această favoare minunată de la
Domnul, oare să nu rămânem în ea, fără să dăm vreo atenţie învăţăturilor
seducătoare, ci să aducem roada ei binecuvântată în vieţile noastre?
Și
oare să nu fim credincioşi ei în toate împrejurările, apărând-o
împotriva fiecărui asalt şi purtând ocara ei? Să ne dovedim aprecierea
faţă de Lumina glorioasă prin loialitatea şi credincioşia noastră,
lucrând la mântuirea noastră cu frică şi cutremur.
R — 5506 / august 1914