Ce ne învaţă Biblia

Ce ne învaţă Biblia

“Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu”. (Ioan 17:3)

 Cum putem cunoaşte pe Dumnezeu

Dumnezeu ni se face cunoscut prin cuvântul Său consemnat în Biblie, carte inspirată de Dumnezeu, fapt care îi conferă profunda şi incontestabila unitate, de la Genesa până la Apocalipsa — 2 Timotei 3:16, 17.
Dumnezeu ni se descoperă prin creaţia Sa — El este “Cel ce a făcut toate lucrurile” (Evrei 3:4) şi “cerurile spun slava Lui” (Psalmul 19:1).
Un studiu reverenţios al Bibliei şi o cercetare atentă a naturii ne va ajuta să înţelegem însuşirile Creatorului — Romani 1:20. Descoperim că Dumnezeu este fiinţa supremă, perfect în dreptate, iubire, înţelepciune şi putere. El S-a făcut cunoscut lui Moise prin numele IHWH, adică Iehova, ceea ce înseamnă “Eu sunt Cel ce sunt” (Exod 3:14). Acest nume, Iehova, se atribuie numai Creatorului.
Cuvântul “dumnezeu” tradus din cuvântul ebraic “elohim” înseamnă “puternic”. În funcţie de context el se referă la Iehova — Psalm 50:1, la fiii lui Dumnezeu (îngeri, oameni) — Psalm 82:6, la dumnezei falşi —       Exod 32:1-4 şi chiar la Satan — 2 Corinteni 4:4.

Ce ştim despre Fiul lui Dumnezeu

Fiul lui Dumnezeu a posedat succesiv trei forme de viaţă sau trei naturi distincte:

1. De la crearea Sa până când a venit pe pământ, El a avut natură spirituală; era cunoscut sub numele de Logos sau Cuvântător, arhanghelul Mihail etc. Numai El a fost creat direct de Dumnezeu. Toate celelalte creaturi au fost făcute “prin El şi pentru El” — Coloseni 1:16; Daniel 12:1.
2. Fiul lui Dumnezeu, îndeplinind voinţa Părintelui ceresc privind răscumpărarea păcătoşilor, a renunţat la natura spirituală şi, prin puterea Spiritului Sfânt, S-a născut prin fecioara Maria devenind astfel omul Isus, echivalentul lui Adam cel perfect — 1 Timotei 2:5, 6.
3. La înviere, ca răsplată a credincioşiei Lui, Dumnezeu I-a dat o natură superioară celorlalte două avute până atunci, natura divină asemenea Tatălui. Viaţa Sa umană şi dreptul de a trăi ca om pe pământ au fost jertfite pentru totdeauna în favoarea lui Adam şi a întregii omeniri. A aştepta venirea a doua a lui Isus în trup omenesc este în contradicţie cu Scripturile care spun: “El a fost omorât în trup, dar a fost înviat în duh” (1 Petru 3:18).

Ce garantează moartea şi învierea Domnului

Singura speranţă de viaţă a omenirii se bazează pe moartea şi învierea lui Isus. Credinţa în sacrificiul Lui oferă omului, atât în prezent cât şi în viitor, privilegiul de a se împăca cu Dumnezeu. Isus a spus că “toţi cei din morminte vor ieşi afară” (Ioan 5:28, 29), iar apostolul Pavel scrie că “va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi” (Fapt. Ap. 24:15). Cei drepţi vor primi răsplata imediat la înviere — Apoc. 20:6, iar cei nedrepţi vor trebui să se supună legilor Împărăţiei pentru a putea trăi veşnic — Isaia 26:9; 42:4.

Responsabilitatea
 oamenilor pentru faptele lor prezente

Fiecare om are o oarecare răspundere, proporţională cu cunoaşterea binelui şi cu posibilitatea de a face ce este bine. Observăm că Mântuitorul a propovăduit evreilor şi a făcut minuni în mijlocul lor, dar unii nu L-au crezut. El le-a spus celor din Capernaum: “în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru ţinutul Sodomei decât pentru tine”                           (Matei 11:24), iar cărturarilor şi fariseilor le-a spus cu altă ocazie: “bărbaţii din Ninive se vor scula alături de neamul acesta şi îl vor osândi” (Matei 12:41). În acest fel, având în vedere “ziua judecăţii” (Împărăţia lui Dumnezeu), Domnul nostru atrage atenţia celor care n-au crezut, arătând răspunderea lor. Totuşi, în afară de cei “luminaţi” cu adevărul divin — Evrei 6:4-6, nimeni nu a avut o suficientă cunoştinţă pentru a-şi atrage pedeapsa definitivă — a doua moarte — Apocalipsa 20:14, 15.
Esenţial de ştiut este faptul că fiecare persoană, prin faptele din prezent, contribuie la degradarea sau la înnobilarea caracterului său, şi cu cât caracterul este mai degradat cu atât vor fi mai aspre măsurile de îndreptare în timpul Împărăţiei lui Dumnezeu — Eclesiastul 8:11; Luca 12:47, 48.

Despre Împărăţia lui Dumnezeu

Împărăţia lui Dumnezeu este acea perioadă de timp în care voia Sa se va face pe pământ aşa cum se face în cer — Matei 6:10. Va fi “ziua” de o mie de ani în care Satan va fi “legat”, iar Hristos va guverna naţiunile — Apoc. 20:2, 3; Daniel 7:14. În Biblie găsim că acest “veac rău” se va sfârşi printr-un timp de strâmtorare cum n-a fost niciodată şi că Domnul va interveni scurtând timpul de necaz şi astfel mulţi oameni vor rămâne în viaţă — Matei 24:21, 22; Psalm 46:10; Ţefania 3:8, 9. În mod special se promite poporului Israel, restabilit în Ţara Sfântă, ocrotire şi salvare în acest timp de strâmtorare — Ieremia 30:7-10. Ei vor fi prima naţiune binecuvântată şi cu ei va începe Împărăţia lui Dumnezeu, îndeplinind profeţia lui Zaharia (12:7) — “Domnul va mântui mai întâi corturile lui Iuda”. În fruntea acestei naţiuni vor fi profeţii Vechiului Testament: Avraam, Isaac, Iacov şi ceilalţi vrednici din vechime, care vor învia desăvârşiţi şi prin ei Domnul va binecuvânta omenirea. Ierusalimul va fi sediul acestor minunaţi domnitori, după cum citim: “din Sion (Biserica glorificată) va ieşi Legea şi din Ierusalim cuvântul Domnului” (Isaia 2:3), “În vremea aceea, Ierusalimul se va numi scaunul de domnie al Domnului; toate neamurile se vor strânge la Ierusalim, în numele Domnulu” (Ieremia 3:17).
Remarcăm, iubiţi creştini, că răscumpărarea şi restabilirea omului, realizate prin Domnul nostru Isus Hristos, reflectă iubirea imensă a bunului nostru Părinte ceresc.

ÎL VOI URMA UNDE EL MĂ CONDUCE

ÎL VOI URMA UNDE EL MĂ CONDUCE

“Întoarce-te, suflete al meu, la odihna ta, căci Domnul ţi-a făcut bine.” — Psalmul 116:7

A fi întotdeauna plin de speranţă şi curajos prin împrejurări apăsătoare, nu este un lucru uşor. Şcoala vieţii adeseori pare foarte aspră, şi noi adeseori ne împotrivim ei, nu numai din cauza asprimii ei, ci pentru că multe din învăţăturile ei nu ni se par necesare. Câteodată viaţa noastră egoistă, de toate zilele, este cea care ne apasă, iar altădată este nereuşita descurajatoare a străduinţelor noastre de a servi Domnului în mod vrednic. Datoriile noastre obişnuite par atât de neînsemnate, încât noi dorim să fim scăpaţi de ele pentru a putea duce o viaţă mai nobilă; dar noi nu ne putem elibera de acestea, fiindcă suntem legaţi de această viaţă însclăvitoare şi nu ne putem ridica deasupra ei. “Această nesfârşită luptă de a trăi în felul acesta, această alergare continuă neplăcută zi de zi, această nesfârşită cumpărare şi vânzare, această oboseală neîncetată în susţinerea căminului, grija în ce priveşte hrana şi îmbrăcămintea zilnică, această monotonie supărătoare a vieţii, unde zi de zi şi de-a lungul anului avem de îndeplinit aceleaşi lucruri neînsemnate, care ne împiedică a ne ridica deasupra lor sau a ne dedica puterile unor lucruri mai măreţe, ne fac să ne punem întrebarea: de ce ne obligă Dumnezeu la o astfel de viaţă? De ce nu ne dă un lucru, prin care să-I putem servi mai bine şi totodată să ne poată mulţumi dorinţa unei vieţi mai nobile”?

Dacă noi am înţelege

Dacă, totuşi, vom pune aceste întrebări în timpul liniştit al meditaţiei şi rugăciunii, vom primi răspunsul Său destul de clar, întocmai după cum a răspuns El lui Israel prin Moise, cu mult timp în urmă. El ne va spune că ceeace noi numim ca lucruri neînsemnate din viaţa noastră zilnică, înseamnă a face două lucruri mari care pentru noi sunt de neapărată trebuinţă. În primul rând, aceste lucruri au ca scop “să ne smerească” şi apoi “să ne încerce, ca să cunoască … dacă o să păzim sau nu poruncile Lui”.

Noi nu avem nevoie numai de învăţătura divină, ci pe lângă aceasta mai avem nevoie şi de educaţia divină, pentru a ne face mulţumiţi în cele mai modeste lucruri, în loc să ne plângem că nu avem de îndeplinit lucruri mai importante. Noi dorim să facem lucruri mari. Mândria şi plăcerea noastră proprie sunt încântate când avem servicii multe, care ne sunt cerute. Şi Dumnezeu ne cunoaşte bine, şi de aceea încearcă să ne curăţească de această mândrie, dându-ne servicii care par obişnuite şi simple pentru ca mândria să nu ne poată atrage inima.

Dar disciplina mai are ca scop “să ne încerce” dacă noi vom păzi poruncile Sale sau nu; dacă noi căutăm, pur şi simplu, să îndeplinim voinţa Sa şi nu o urmărim pe a noastră proprie. Cu greu găsim unul dintr-o mie, care în mod statornic şi umilit este hotărât să facă voia lui Dumnezeu fără alte scopuri ascunse, orice ar fi. Dacă noi toţi am fi făcut aşa, atunci nu ar exista în lume nici o inimă nefericită! În dorinţa noastră pătimaşă pentru un alt fel de viaţă, decât aceea care este voinţa lui Dumnezeu pentru noi în prezent, noi trăim o viaţă de vise, şi oamenii nu sunt sfinţiţi prin vise, ci prin lupte. Poporul Israel de odinioară, care la auzul vocii lui Dumnezeu, de pe Muntele Sinai cuprins de foc, a avut o viziune minunată a vieţii mai înalte şi mai nobile, în care nu peste mult avea să intre, a fost pătruns de devotament faţă de El şi s-a angajat la deplină ascultare de voinţa Sa în toate lucrurile. Dar cât a durat până când s-au plâns amarnic de oboseala şi jalnica monotonie a rătăcirilor prin pustie, prin care urma să se împlinească viziunea? Unde sunt declaraţiile noastre de a trăi numai după voinţa lui Dumnezeu? Şi unde sunt, de asemenea, angajamentele noastre de ascultare. A avea viziuni luminoase despre lucrurile nobile din care ar putea fi făcută viaţa nu înseamnă a o face aşa. Dar tot timpul când privim la imaginile noastre de vis, Dumnezeu alege o cale mai bună pentru noi, chiar dacă noi nu vedem ce vrea El să facă — pregătindu-ne pentru credincioşie smerită prin aparenta trudă a datoriilor obişnuite într-o ambianţă neprietenoasă: şi El ne arată aceasta imediat ce suntem singuri cu El.

Multe ocazii pentru descurajare

Există, de asemenea, o altă descurajare de care nimic nu ne poate elibera atât de uşor şi pe deplin, ca o convorbire tainică cu Dumnezeu — descurajarea care nu provine din egoismul vieţii noastre, ci din dezamăgirea datorită ineficacităţii şi lipsei succesului în lucrarea ce o facem pentru adevărul lui Dumnezeu, în lume. Descurajarea creşte adesea până la disperare, şi noi strigăm: “O de-aş avea aripi ca un porumbel, atunci aş zbura şi m-aş odihni!” (trad. K. J. ; n. t). Acesta a fost strigătul inimii unui om cu totul descurajat, dar nu al unui om lumesc, nici al unui om apăsat de grijile acestei vieţi datorită durerilor acumulate, ci mai degrabă al unui om obosit de lupta zadarnică contra puteri-lor împotrivitoare ale răului, al unui om care a luptat contra păcatului din jurul său şi a criticat nedreptatea, dar care a văzut încă, în orice loc, străduinţele sale zadarnice şi în disperarea sa a fost aproape să înceteze lupta, strigând cu amar: “Eu am întrebuinţat puterea mea în zadar. Poate Dumnezeu să aştepte ca lucrarea Sa pentru mine să fie numai o durere şi înfrângere? Nu are El nimic să-mi dea mai bun decât aceasta?”

Există în lume, în zilele noastre, o mulţime de astfel de inimi, inimi creştine, serioase, zeloase pentru Dumnezeu, dar care totuşi sunt tulburate de sentimentul că toate eforturile lor sunt în zadar; ele nu sunt obosite lumeşte şi nici de păcatele lumii şi nici de necazurile lumii, de grijurile vieţii, ci sunt obosite de luptă; privind asupra greutăţilor din toate părţile, ele se gândesc la neputinţa lor de a opri valurile puternice a celui rău şi privesc la lupta lor îndelungată care le stă încă înainte, până când curajul lor slăbeşte şi dau înapoi de la posibilitatea unei lupte deprimante, în cele din urmă chiar nefolositoare. Nu asprimea luptei, ci lungimea ei, adesea determină inima să divulge acest lucru. Lupta aceasta care pare fără sfârşit, neputinţa de a putea vedea înainte învingerea din urmă îi face pe atât de mulţi, care sunt adevăraţii soldaţi ai Regelui să strige: “O de-aş avea aripi ca un porumbel atunci aş zbura şi m-aş odihni!” (trad. K. J. ; n. t).

Să privim la Cel ce a răbdat 

Să nu cultivăm această dispoziţie descurajatoare în meditaţiile minţii, ci să ne retragem în locul secret al comuniunii cu Dumnezeu şi repede se schimbă împrejurările care sunt cauza descurajării. Ce are El de spus despre aceasta? Care este răspunsul Său pentru peregrinul obosit? Este potrivit a medita la Cristos. Cine a avut o luptă atât de grozavă ca El, sau mai multe experienţe de descurajare decât El? Cine a susţinut lupta până în clipa de pe urmă, ca El? Înainte de a veni pe pământ a fost scris despre El: “nu va slăbi, nici nu Se va lăsa, până va aşeza dreptatea pe pământ;” (Isaia 42:4), şi El a îndeplinit profeţia! El a aşteptat 1900 de ani victoria Sa, şi încă mai aşteaptă, dar El aşteaptă fără nici o descurajare şi neînfricat, “ca vrăjmaşii Lui să-I fie făcuţi aşternut al picioarelor”. Speranţa negreşită şi puternică a lui Isus Cristos ne poate face de ruşine în descurajarea noastră, în timp ce noi Îl urmăm ca “împreună lucrători ai lui Dumnezeu” în Împărăţia Sa. Singurul răspuns la toată descurajarea noastră este Cristos. Dacă El ar fi vorbit cum vorbim noi adeseori, dacă El ar fi simţit cum simţim noi adesea, dacă El Şi-ar fi încrucişat mâinile obosite când a văzut cât de neînsemnat a fost rezultatul lucrării Sale şi ar fi încetat lupta, ce ar fi fost atunci? Ce a spus El în rezumat despre viaţa Sa când a fost aproape de sfârşitul Său? “Eu Te-am preamărit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac.” (Ioan 17:4). Aceasta a fost totul, şi aceasta a fost destul. Poate cineva dintre noi să dorească a fi în stare să spună mai mult? Noi strigăm: “O de-aş avea aripi ca să zbor, aş zbura şi m-aş odihni!” Dacă Cristos ar fi spus aşa, ce s-ar fi ales de răscumpărarea noastră? Aripile ne aşteaptă, cum L-au aşteptat pe El ­— numai atunci când, asemenea Lui, ne îndeplinim lucrarea încredinţată, şi dacă am luptat o luptă bună până la sfârşit. Acum ne trebuie armura; aripile le vom afla la timpul cuvenit, dacă răbdăm până la sfârşit.

Luminile şi umbrele, înălţimile şi adâncimile vieţii creştineşti

Şi totuşi, chiar până atunci fericirea “aripilor” nu ne lipseşte tot timpul; noi nu presupunem aripi cu care să scăpăm de toate greutăţile, ci aripi cu care ne ridicăm deasupra lor. “… dar cei care se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă şi nu obosesc, umblă şi nu sunt extenuaţi.” (Isaia 40:31) Această făgăduinţă nu este pentru un viitor îndepărtat. Ea este o făgăduinţă pentru timpul prezent, şi fiecare parte se va îndeplini la un timp sau altul pentru cei cu inimile în aşteptare. Vor fi zile în care ne vom ridica atât de sus deasupra lumii, încât ne vom putea simţi ca şi cum am fi eliberaţi pentru totdeauna de necazurile şi ispitele ei, zile în care nu numai că vom depăşi necazurile vieţii, dar vom zbura deasupra lor şi ne vom simţi ca şi când ele nu există. Uneori, Dumnezeu vrea să avem momente de acestea, dar ele nu sunt experienţele obişnuite, nici măcar pentru cei mai buni oameni. Experienţa obişnuită este una mai umilă şi totuşi la fel de mângâietoare — îndeplinirea altei părţi a făgăduinţei: “aleargă şi nu obosesc, umblă şi nu sunt extenuaţi”. Această experienţă, care nu este atât de îmbucurătoare ca cea de a zbura în înaltul cerului, dar foarte folositoare şi poate mai puţin primejdioasă, va fi experienţa umilă dată celor care ştiu că nu au putere în ei înşişi şi aşteaptă de la Dumnezeu puterea să-i întărească.

Şi ordinea acestor trei făgăduinţe ar trebui să fie bine observată, deoarece ea adeseori se îndeplineşte cu noi tocmai în acea ordine şi nu în alta. Poate părea ciudat ca realizarea cea mai înaltă să fie pusă mai întâi, iar cea mai joasă la urmă; dar această ordine este cea adevărată. Zilele minunate ale fiecărui creştin vin în general într-o etapă timpurie. În timpul minunat al “dragostei dintâi”, în prima sa experienţă a bogăţiilor harului divin, în zilele convertirii sale el se ridică adesea, uimitor de sus, deasupra lumii. Într-adevăr, el nu se simte   niciodată atât de deplin eliberat din robia ei, niciodată nu se ridică la astfel de înălţime atât a bucuriei cât şi a renunţării; sentimentele sale înflăcărate par a-l duce până la porţile cerului.

Dar în scurtă vreme el trebuie să coboare din extazul său, pentru că Dumnezeu îl cheamă la luptă şi la serviciu, aici jos, şi atunci învaţă a fi recunoscător, dacă poate “să alerge cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte”.

Când suntem numai cu Dumnezeu

Iar mai târziu, el este încă şi mai umilit. O mai mare experienţă cu lumea şi cu sine însuşi, îi arătă că “alergarea” constantă este un lucru pe care, la fel nu-l poate îndeplini. El este recunoscător atunci, dacă poate totuşi “umbla” cu Dumnezeu, rezemându-se pe braţul Său etern, până când ajunge în valea întunecată la sfârşitul peregrinajului şi află acolo că nu mai există nici un zbor deasupra ei şi nici o alergare pe ea. El este fericit sprijinindu-se pe Domnul pentru a fi scăpat de cădere şi singur va spune: “Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de nici un rău”. (Psalmul 23:4) Dar în timp ce merge sprijinindu-se pe Dumnezeu, constată că puterea lui Dumnezeu îi dă victoria atât de deplină, ca şi când ar fi fost în stare să-şi ia zborul. Diferitele dezamăgiri ale vieţii ne vor apăsa cumplit, atâta timp cât noi suntem singuri cu noi înşine şi vom medita asupra lor; dar aceste dezamăgiri vor dispărea îndată ce vom fi numai cu Dumnezeu; pentru că atunci le privim prin prisma Sa, le cântărim cu balanţa Sa, le măsurăm cu mijloacele Sale de măsurare; şi dacă le reprivim în lumina Sa, atunci vom avea o mare speranţă, un mare curaj şi o pace abundentă.

Calea, adevărul şi viaţa

Calea, adevărul şi viaţa

“Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei, veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi.” Ioan 8:31, 32.

La prima Venire a Sa Domnul nostru a venit la naţiunea Iudee, care era o Casă a Servitorilor în relaţie de legământ cu Dumnezeu. Acestora trebuia să le fie acordat prima dată privilegiul de a deveni fii ai lui Dumnezeu, şi binecuvântarea lor urma să fie în măsura în care erau credincioşi luminii care a venit la ei. Înainte de a putea deveni fii ai lui Dumnezeu însă, era necesar ca Isus să fie Răscumpărătorul lor, să facă împăcarea pentru nelegiuire şi astfel să deschidă calea. El a venit să facă aceasta, dar nu o făcuse încă. Oricine ajungea să înţeleagă scopurile şi aranjamentele divine şi să acţioneze în armonie cu ele, urma să fie făcut liber, să fie eliberat de condamnarea care era asupra lor ca evrei, de rezultatele slăbiciunii cărnii lor şi să fie adus în deplin acord cu Dumnezeu.
Putem vedea că acest mare privilegiu a însemnat de asemenea ceva mai mult decât toate acestea. A însemnat ceva încă mai înalt — chiar comoştenire cu Mesia. Dar toate aceste lucruri erau încă o taină. Erau cunoscute până la acel timp numai de Domnul nostru; Lui I s-au clarificat pentru că fusese conceput de Spirit sfânt. Erau multe lucruri greu de înţeles. Isus a vorbit în pilde, în cuvinte tainice, chiar cu scopul de a face Calea Vieţii deschisă atunci o “cale îngustă”. }i astfel citim în Scripturi că unii au spus despre cuvintele Învăţătorului: “Cuvântul acesta este prea tare; cine poate să-l sufere?” Cine îl poate crede?
Cuvintele grele la care se face referire în special au fost că “trupul Său era adevărata hrană şi sângele Său adevărata băutură”, şi că dacă mâncau şi beau din ele puteau câştiga viaţa veşnică. }i astfel citim că după aceea mulţi L-au părăsit şi au abandonat gândul de a fi ucenicii Lui, atât de orbiţi erau în privinţa propriilor lor interese. În loc să continue cu răbdare, ei au spus: Aceasta este nechibzuinţă! Nu înţelegem!
Isus a anticipat această stare de lucruri când le-a spus aceste cuvinte. I-a pus în gardă. Era de parcă ar fi spus: aţi spus că “niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul Acesta!” Deja aţi auzit cuvinte foarte diferite de cuvintele cărturarilor şi fariseilor. Acum continuaţi; aveţi răbdare aşa încă puţin. Dacă veţi face aceasta, veţi înţelege situaţia la timpul cuvenit. Exercitaţi credinţă — exercitaţi răbdare. Aţi început să fiţi interesaţi de aceste lucruri şi când veţi deveni pe deplin ucenicii Mei, vi se va acorda o cunoştinţă a Adevărului. }i acest Adevăr vă va face liberi; vă va da toate binecuvântările şi privilegiile pe care le primesc copiii lui Dumnezeu. Mare binecuvântare au avut puţinii care au dat atenţie sfatului Învăţătorului!

Binecuvântări începute la Cincizecime
Aceste cuvinte ale lui Isus n-au fost adresate în special celor doisprezece apostoli, ci evreilor în ge­neral care au fost atraşi prin simpatie. Nicodim poate să fi fost unul dintre aceştia; el a fost înclinat să se poticnească de lucrurile spirituale; nu putea înţelege cum era posibil ca cineva să se nască din nou. Citim că Spiritul sfânt nu fusese încă dat “fiindcă Isus nu fusese încă slăvit”. Sfântul Pavel ne spune că “omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate cunoaşte, pentru că ele se înţeleg duhovniceşte”. 1 Cor. 2:14.
Dar unii au văzut destul în Isus pentru a-i atrage spre El. Aceştia, în sinceritate de inimă, au spus: Sigur cuvintele Lui sunt adevărate şi criticile Lui la adresa naţiunii noastre sunt adevărate. Nu vedem cum va împlini aceste profeţii; dar El ne spune: continuaţi şi veţi înţelege mai târziu. }i unii au continuat — “peste cinci sute de fraţi”. După cum promisese Isus, acestora le-a fost dat privilegiul de a deveni ucenici cu adevărat.
Când a venit Cincizecimea, Tatăl ceresc i-a primit pe toţi cei care au continuat în Cuvântul lui Isus, şi ei au fost concepuţi de Spiritul sfânt în familia Domnului. Atunci au început să vadă lucrurile spirituale — au fost luminaţi. Nu toată lumina a venit deodată, ci ei au progresat cu trecerea zilelor şi anilor. Ei erau într-adevăr ucenici adevăraţi ai lui Cristos — astfel de urmaşi ai lui Isus cum binevoia Tatăl să recunoască. Au fost făcuţi liberi nu numai de condamnarea Legământului Legii, ci liberi de păcat şi de moarte. Au primit o voinţă nouă, o minte nouă şi Spiritul sfânt le-a arătat “lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”.
În rugăciunea Sa către Tatăl, Domnul nostru a spus: “Sfinţeşte-i prin adevărul Tău; Cuvântul Tău este adevărul”. Prin cuvântul Adevăr, Isus S-a referit aici la revelarea de către Tatăl a Planului Său Divin prin Spiritul sfânt; şi influenţa sfinţitoare va veni prin cunoaşterea acelui Adevăr, primit într-o inimă onestă. Această sfinţire sau punere deoparte, strict vorbind, a început cu binecuvântarea Cincizecimii, şi încă continuă să lucreze. }i această sfinţire progresează atâta timp cât individul permite Adevărului să aibă influenţa intenţionată în viaţa sa. Vedem o deosebire între textul nostru şi cel tocmai citat. În cazul din urmă este Cuvântul lui Iehova, iar în primul este Cuvântul lui Isus. Isus spune: Dacă rămâneţi în Cuvântul Meu, veţi cunoaşte tot mai bine pe Tatăl ceresc şi veţi cunoaşte voinţa Lui, calea Lui, metoda Lui; astfel veţi cunoaşte cuvântul Lui. Toate lucrurile Îi împlinesc voinţa — voinţa Tatălui — şi văzând şi făcând voinţa Tatălui, va urma procesul de sfinţire. Isus le spune tuturor: “Eu sunt calea şi adevărul şi viaţa”. Eu sunt singurul prin care puteţi veni la Tatăl şi să puteţi deveni fiii Lui; şi rămânând în Mine veţi ajunge la marea împlinire.

Mijlocul prin care vin toate binecuvântările noastre
Înţelegem deci că Cristos este îndestularea pe care Dumnezeu a prevăzut-o pentru noi în toate privinţele. “Care ne-a fost făcut Înţelepciune de la Dumnezeu, Dreptate îîndreptăţireş, sfinţire şi răscumpărare îeliberareş” (1 Cor. 1:30). Mai întâi, aflând despre lucrarea Sa de sacrificiu pentru noi, primim înţelepciunea, instruirea şi îndrumarea necesare, prin care putem veni la Tatăl prin meritul Lui. }i El este Înţelepciunea noastră pe tot parcursul drumului. Tatăl ceresc a avut un Plan glorios înainte de întemeierea lumii; acest lucru a fost lăsat să se înţeleagă în Eden, chiar după cădere. La timpul potrivit El a făcut încă o aluzie la acest Plan prin Enoh şi prin Avraam, iar mai târziu prin Moise şi prin profeţi. Dar modul în care lumea urma să beneficieze de el a fost ascuns, totul a fost ţinut secret.
Numai când a venit Isus a fost deschisă, a fost arătată calea vieţii. “El îCristosş … a adus la lumină viaţa şi neputrezirea prin Evanghelie.” Esenţa Evangheliei nu fusese nici măcar declarată, cu atât mai puţin cunoscută, înainte de a veni Isus. Apostolul Pavel spune că această mântuire a “început să fie vestită de Domnul, ne-a fost adeverită de cei care au auzit-o” (Evr. 2:3). Domnul nostru a început să o vestească; dar secretul Evangheliei, Taina ei, n-a fost dezvăluită pe deplin până după Cincizecime. Isus a început să o înţeleagă clar numai după ce a fost conceput de Spiritul sfânt — numai atunci a început să ne pună în faţă calea vieţii şi a nemuririi. Chiar şi atunci cuvintele Lui au fost pilduitoare, şi numai când urmaşii Lui au fost concepuţi de Spiritul sfânt au fost capabili să intre în “lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”.

Isus dreptatea noastră
Pe lângă faptul că El este Înţelepciunea noastră, Isus devine şi Dreptatea noastră. El ne acoperă păcatele. Ne atribuie dreptatea Sa, meritul sacrificiului Său. }i această atribuire ne aduce într-o stare de dreptate completă — nu reală, ci socotită, pe care Dumnezeu binevoieşte să o recunoască în modul stabilit de El.
Domnul nostru nu devine Dreptatea tuturor — nici chiar a unora care dau o oarecare atenţie Cuvintelor Sale — ci numai a celor care ajung la punctul supunerii depline la voinţa Tatălui. }i există un motiv întemeiat pentru aceasta; pentru că numai cei care se oferă să fie membri ai Corpului Său în acest Veac Evanghelic, numai cei concepuţi de Spirit vor profita de îndreptăţire prin credinţă. Ceilalţi vor fi condamnaţi la moarte prin ea acum. În veacul următor ceilalţi vor veni la El. Dar numai cei care vin la El acum, să meargă pe urmele Lui, au o îndreptăţire prin credinţă.
Isus sfinţirea noastră
Pasul consacrării din partea celor care devin ucenicii lui Isus este numit în Scripturi sfinţire. Dar nu este aceeaşi sfinţire care ne vine prin El. Dumnezeu spune: “Voi să vă sfinţiţi şi … Eu … vă sfinţesc” — adică: Puneţi-vă deoparte, şi vă voi pune şi Eu; Vă voi pune în locul unde doriţi să veniţi. Astfel, pentru toţi cei care venim la Tatăl prin El, Isus devine nu numai Îndreptăţirea noastră, ci prin El avem şi Sfinţirea — punerea deoparte completă. Noi suntem acceptaţi în El şi harul şi calitatea Sa de Avocat ne permit să atingem sfinţirea completă şi finală.
Dumnezeu ne pune deoparte prin aceea că ne concepe de Spirit sfânt la noua natură şi ne face membri potenţiali ai Preoţimii Împărăteşti — membri potenţiali ai Corpului Celui Uns. Aceasta se numeşte scriptural o pregustare sau o “arvună” a moştenirii noastre, care va fi trăită pe deplin când vom fi schimbaţi de la natura umană la cea spirituală — “schimbaţi într-o clipă, într-o clipeală din ochi”. Dar această “arvună a moştenirii noastre” ne este dată cu intenţia să creştem în procesul sfinţirii deja început în noi până la completarea lui. La aceasta ajungem prin Cristos.

Isus eliberarea noastră
Cei care fac progres satisfăcător vor avea la înviere o deplină eliberare de păcat, de toate imperfecţiunile cărnii şi chiar de carne — eliberare deplină prin puterea Primei Învieri. Astfel Cristos devine Eliberarea noastră. Atunci vom atinge desăvârşirea completă a fiilor lui Dumnezeu pe planul divin.
În toate aceste lucruri Cristos este centrul; numai prin El putem obţine aceste binecuvântări. Deşi Tatăl le dă, El le dă prin Fiul Său, care este Reprezentantul Tatălui. Isus a primit Spiritul Tatălui şi l-a turnat peste noi. Acest lucru este ilustrat în tip prin ungerea marelui preot. Uleiul sfânt al ungerii a fost turnat pe capul lui şi a curs pe corp. Astfel noi suntem unşi prin Capul nostru ca membri ai Marelui Preot.
“Cel care a înviat pe Domnul Isus ne va învia de asemenea şi pe noi prin Isus” îTraducerea King James — n. e.ş; adică Isus va fi agentul activ. Dar sunt anumite aspecte ale Planului Divin pe care Isus le va împlini în numele Său; de exemplu, binecuvântarea şi ridicarea lumii. Deşi Tatăl este Autorul întregului Plan, totuşi această binecuvântare vine asupra lumii exclusiv prin sacrificiul Fiului. Cristos va realiza lucrarea Veacului Milenar şi apoi va preda Tatălui omenirea.
Dar lucrarea Sa pentru Biserică este diferită: “Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou” (1 Pet. 1:3). Nu Fiul ne-a conceput, deşi prin Fiul primim această favoare divină. Preţul sau costul obţinerii acestei favori divine speciale este sacrificiul vieţilor noastre. Ceea ce primeşte Biserica într-un mod mai direct de la Fiul este îndreptăţirea. Totuşi această îndreptăţire este de la Tatăl, şi nu este o îndreptăţire reală, ci una atribuită. Este un aranjament special din partea Tatălui pentru noi ca să putem intra în favoarea Sa acum, înaintea lumii — Primele Roade pentru Dumnezeu şi pentru Miel.
Dumnezeul nostru este un Dumnezeu minunat, şi marele Său Plan al Veacurilor este nespus de minunat! Inimile noastre se bucură că ochii noştri au fost unşi să vadă aceste lucruri glorioase, ascunse de mulţi în timpul acestui Veac Evanghelic, ştiind că toţi ochii orbi vor fi deschişi şi toate urechile surde vor fi făcute să audă!

Ei “îşi vor întoarce urechea de la adevăr”
Propovăduirea Domnului a produs întotdeauna două efecte opuse asupra mulţimii amestecate care L-a auzit: a atras o clasă şi a respins alta. Cei care erau plini de mândrie şi îngâmfare, şi care au preferat întunericul în locul luminii pentru că faptele lor erau rele şi pentru că şi-au dat seama că dacă admit lumina Adevărului trebuie neapărat să-şi conformeze caracterele după ea — toţi aceştia au fost respinşi de învăţăturile lui Cristos. }i dacă Domnul ar fi întreprins lucrarea de slujire conform metodelor urmate astăzi, depinzând pentru sprijin de bunăvoinţa şi contribuţiile oamenilor, acel sprijin ar fi fost adesea foarte slab sau cel puţin foarte inconstant.
În unele ocazii mulţimile au primit mărturia Lui, dar mai târziu L-au părăsit, fără să mai meargă cu El, în timp ce El continua să aplice lecţiile Adevărului divin (Luca 4:14-29). Uneori mulţimile se ţineau de învăţăturile Lui, “se mirau de cuvintele de har care ieşeau din gura Lui”; totuşi cu timpul iarăşi L-au părăsit, rămânând doar o mână de oameni. Ioan 6:60-69.
Ce consternare ar urma în diferitele biserici de astăzi, dacă slujitorii declaraţi ai Evangheliei ar urma exemplul Învăţătorului, vestind în mod asemănător tot sfatul lui Dumnezeu! Cât de repede ar deveni nepopulari şi ar fi învinuiţi de dezbinarea bisericilor! Adunările marilor temple moderne dedicate pe dinafară serviciului lui Dumnezeu şi învăţăturilor lui Cristos n-ar suporta. Ei merg acolo pentru a fi întreţinuţi cu discursuri plăcute şi elocvente din partea domnilor cu titlu care se presupune că le cunosc gusturile şi ideile celor din adunare şi le vor predica după placul lor. Ei sunt foarte dispuşi să-şi dea banii pentru ceea ce doresc, dar nu doresc Adevărul.
Cei care L-au urmat pe Domnul numai pentru puţină vreme şi apoi L-au părăsit, desigur că au încetat să fie ucenicii Lui şi n-au mai fost recunoscuţi astfel; nici nu s-au mai gândit să se pretindă a fi ucenicii Lui. Ucenicul este un elev, un învăţăcel; şi când un om încetează a mai fi învăţăcel sau elev al lui Cristos, marele Învăţător, nu mai este ucenicul Lui. Acest lucru a fost foarte vizibil când Domnul a fost prezent şi când numele Lui era de ocară printre oameni; dar mai târziu, când El n-a mai fost prezent şi când învăţăturile Sale au fost amestecate fără scrupule cu filosofiile omeneşti în aşa măsură încât să le dezbrace de ocară şi să le facă într-adevăr goale, atunci oamenii au început să pretindă că sunt ucenicii Lui. Aceasta a fost la multă vreme după ce învăţăturile Sale au fost complet respinse.

Răsplata adevăratei ucenicii
Expresia Domnului, “Sunteţi în adevăr ucenicii Mei”, implică o deosebire între ucenicii adevăraţi şi cei doar cu numele. }i deoarece dorim să continuăm a fi ucenici sinceri ai lui Isus, să remarcăm condiţia exprimată: “Dacă rămâneţi în Cuvântul Meu,sunteţi în adevăr ucenicii Mei”. Făţărnicia uceniciei numai cu numele este o urâciune înaintea Domnului.
Este un lucru binecuvântat să faci primul pas în viaţa creştină — acela al acceptării lui Cristos ca Răscumpărătorul şi Domnul nostru şi al predării noastre totale Tatălui prin El. Dar răsplata acestui prim pas depinde în întregime de rămânerea în Cuvântul Său, în atitudinea de ucenici adevăraţi. Dispoziţia mândriei umane este de a se rătăci de la simplitatea Adevărului divin şi de a căuta teorii şi filosofii noi de-ale noastre, sau de a le examina pe ale altora care doresc să fie consideraţi înţelepţi şi mari în ochii lumii.
Răsplata uceniciei continui este “Veţi cunoaşte adevărul” — şi nu “Veţi învăţa totdeauna şi nu veţi putea ajunge niciodată la cunoştinţa adevărului” (2 Tim. 3:7). Aici este greşeala pe care o fac mulţi; nereuşind să rămână în Cuvântul Domnului, ei se afundă în diferite filosofii omeneşti, care ignoră sau strică Cuvântul Domnului şi stabilesc teorii opuse. Pentru cei care caută Adevărul printre aceste teorii omeneşti nu există nici o promisiune că îl vor găsi vreodată, şi nici nu-L găsesc.
Adevărul Divin se găseşte numai prin mijlocul stabilit divin — Domnul nostru, apostolii şi profeţii. “A rămâne în Cuvântul” Domnului implică a continua în învăţăturile prezentate în scrierile inspirate ale profeţilor şi ale apostolilor, a studia şi a medita asupra lor, a crede în ele fără rezerve şi a-ţi conforma cu credincioşie caracterul după ele. }i aceasta se potriveşte bine cu faptul că trebuie acordată atenţie tuturor ajutoarelor pe care Domnul le ridică dintre fraţii noştri în Corpul lui Cristos, după cum acestea sunt enumerate de apostolul Pavel (Efes. 4:11-15; 1 Cor. 12:12-14). Domnul întotdeauna a ridicat şi va ridica până la sfârşit astfel de ajutoare pentru edificarea Corpului lui Cristos; dar datoria fiecărui membru este să le verifice învăţătura prin Cuvântul infailibil.
Dacă astfel continuăm în Cuvântul Domnului ca ucenici serioşi şi sinceri, cu adevărat vom “cunoaşte Adevărul”, vom fi “întăriţi în adevărul pe care-l avem” îAdevărul potrivit acumş şi vom fi “înrădăcinaţi şi zidiţi” în adevăr; vom fi “întăriţi în credinţă” şi “gata să răspundem oricui ne cere socoteală de nădejdea care este în noi”; “să luptăm pentru credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”; să “luptăm lupta cea bună”; să “facem acea frumoasă mărturie” şi în mod hotărât să “luăm partea noastră la suferinţă, ca buni ostaşi ai lui Hristos Isus”, chiar până la sfârşitul luptei noastre.
Noi nu venim la cunoştinţa Adevărului deodată; ci treptat, pas cu pas, suntem conduşi în Adevăr. Fiecare pas este unul de progres sigur, conducând spre un punct mai avantajos pentru mai multe realizări atât în cunoştinţă cât şi în caracter stabilit.
Adevărul însuşit astfel, pas cu pas, devine o putere sfinţitoare, producând în vieţile noastre roadele binecuvântate ale dreptăţii, păcii, bucuriei în Spiritul sfânt, iubirii, blândeţii, credinţei, răbdării, oricărei virtuţi şi oricărui har, pe care timpul şi cultivarea le duc la o glorioasă maturitate.
Nu numai că adevăratul ucenic va cunoaşte astfel Adevărul şi va fi sfinţit prin el, dar Domnul a mai zis: “adevărul vă va face liberi”. Cei care au primit Adevărul cunosc prin experienţă binecuvântată ceva din puterea sa eliberatoare. Imediat ce o anumită măsură din el este primită într-o inimă bună şi onestă, el începe să rupă cătuşele păcatului, ignoranţei, superstiţiei şi fricii. Razele sale aducătoare de sănătate pătrund în cele mai întunecate colţuri ale inimii şi ale minţii, şi astfel revigorează întreaga fiinţă; ne însufleţesc trupurile.

“Dezvăluirea cuvintelor Tale dă lumină”
Păcatul nu poate suporta lumina Adevărului; şi cei care continuă să trăiască în păcat când au primit suficientă lumină pentru a-i arăta diformitatea trebuie în mod inevitabil să-şi piardă Lumina, pentru că sunt nevrednici de ea. Ignoranţa şi superstiţia trebuie să dispară în faţa acestei Lumini. }i ce realizare binecuvântată este să fii astfel eliberat! Totuşi milioane se află încă sub influenţa orbitoare a erorii. Sub înşelările lui, ei se tem şi respectă pe unele dintre cele mai josnice unelte ale lui Satan pentru asuprirea şi degradarea lor, pentru că aceste unelte cu ipocrizie pretind numire divină; şi ei au fost făcuţi să se teamă de Dumnezeu ca de un Tiran răzbunător, care trimite marea majoritate a creaturilor Sale într-o eternitate de chin. Mulţumim lui Dumnezeu! Noi care am primit Adevărul ne-am trezit din acel coşmar îngrozitor şi sclavia lui Satan asupra noastră este distrusă. Lumina a risipit întunericul nostru.
Am fost eliberaţi şi de frica pe care o vedem acum venind peste toată lumea în timp ce marile sisteme civile şi eclesiastice care au stăpânit lumea de atâta timp sunt îngrozitor clătinate. Toţi oamenii chibzuiţi se tem de posibilul rezultat al anarhiei şi al terorii; alarma tuturor creşte pe măsură ce ne apropiem de criza îngrozitoare spre care ne îndreptăm cu repeziciune şi pe măsură ce pericolul devine tot mai evident. Dar, în miezul tuturor acestora şi cu asigurarea deplină a Cuvântului infailibil al lui Dumnezeu în privinţa terorilor conflictului prin care trebuie să treacă lumea în curând, adevăraţii ucenici ai lui Cristos care rămân în Cuvântul Lui nu se tem, ci se bucură; pentru că ei ştiu că obiectivul lui Dumnezeu în permiterea acestei furtuni puternice este să cureţe atmosfera morală a lumii, şi că după furtună va veni prin providenţa Sa o pace durabilă. Instruiţi în Adevăr, ei îşi dau seama de necesităţile situaţiei şi au încredere în providenţa divină, care poate face ca până şi mânia omului să-L laude, să facă toate lucrurile să lucreze împreună spre bine.
Binecuvântată promisiune! — “Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei, veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi”. Preiubiţilor, fiindcă am primit această favoare minunată de la Domnul, oare să nu rămânem în ea, fără să dăm vreo atenţie învăţăturilor seducătoare, ci să aducem roada ei binecuvântată în vieţile noastre? Și oare să nu fim credincioşi ei în toate împrejurările, apărând-o împotriva fiecărui asalt şi purtând ocara ei? Să ne dovedim aprecierea faţă de Lumina glorioasă prin loialitatea şi credincioşia noastră, lucrând la mântuirea noastră cu frică şi cutremur.
R — 5506 / august 1914