Natura spirituală şi umană, separate şi distincte
Planul divin al veacurilor – Studiul X
Natura spirituală şi umană, separate şi distincte
Neînţelegeri obişnuite — Natura pământească sau umană şi natura cerească sau spirituală — Gloria pământească şi gloria cerească — Mărturia biblică în legătură cu fiinţele spirituale — Starea muritoare şi nemuritoare — Pot fiinţele muritoare să aibă viaţă veşnică? — Dreptatea în acordarea favorurilor — Examinarea unui principiu presupus — Diversitate în perfecţiune — Drepturile suverane ale lui Dumnezeu — Pregătirile lui Dumnezeu pentru om, o parte satisfăcătoare — Alegerea corpului lui Cristos — Cum se efectuează schimbarea lor de natură
Nereuşind să vadă că planul lui Dumnezeu pentru omenire în general intenţionează o restabilire la starea avută înainte — perfecţiunea umană pierdută în Eden — şi că Biserica Creştină, ca o excepţie de la acest plan general, va avea o schimbare de natură, de la umană la spirituală, creştinii în general au presupus că nimeni nu va fi mântuit în afară de cei care ajung la natură spirituală. Totuşi, în timp ce oferă făgăduinţe de viaţă, binecuvântare şi restabilirea tuturor familiilor pământului, Scripturile oferă şi promit schimbarea la natură spirituală numai Bisericii alese în timpul Veacului Evanghelic; şi nu se poate găsi nici măcar un pasaj care să susţină asemenea speranţe pentru alţii.
Dacă masele omenirii sunt salvate de toată degradarea, slăbiciunea, durerea, mizeria şi moartea care rezultă din păcat, şi sunt restabilite la starea de perfecţiune umană avută înainte de cădere, ei sunt tot atât de real şi de complet salvaţi din acea cădere ca şi aceia care, sub „chemarea de sus” specială a Veacului Evanghelic, devin „părtaşi firii dumnezeieşti”. ((A174)) Neputinţa de a înţelege corect ce înseamnă un om perfect, neînţelegerea termenilor muritor şi nemuritor şi ideile greşite despre dreptate au înclinat împreună spre această eroare şi au mistificat multe scripturi altfel uşor înţelese. Este o părere generală, deşi nu este sprijinită de nici un text al Scripturii, că niciodată n-a fost un om perfect pe pământ; că tot ceea ce se vede în omul de pe pământ este numai omul parţial dezvoltat şi că pentru a ajunge la perfecţiune trebuie să devină spiritual. Această vedere face confuzie între scripturi în loc să dezvolte acea armonie şi frumuseţe care rezultă din „împărţirea în mod drept a cuvântului adevărului”.
Scripturile învaţă că au existat doi, şi numai doi, oameni perfecţi — Adam şi Isus. Adam a fost creat în chipul lui Dumnezeu, adică, cu puteri mintale asemănătoare, de raţiune, memorie, judecată şi voinţă, şi cu însuşiri morale de dreptate, bunăvoinţă, iubire etc. „Din pământ, făcut din ţărână”, el a fost un chip pământesc al unei fiinţe spirituale, posedând calităţi de acelaşi fel, totuşi diferind mult în grad, capacitate şi sferă. În aşa măsură este omul un chip al lui Dumnezeu, încât Dumnezeu poate spune chiar omului decăzut: „Veniţi acum să gândim împreună”.
După cum Iehova este stăpân peste toate lucrurile, tot aşa omul a fost făcut stăpân peste toate lucrurile pământeşti — „După asemănarea noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite etc. (Geneza 1:26). Moise ne spune (Geneza 1:31) că Dumnezeu a recunoscut omul pe care-l făcuse — nu numai a început să-l facă, ci l-a terminat — şi Dumnezeu a considerat creaţia Sa „foarte bună”, adică perfectă; pentru că în ochii lui Dumnezeu nimic ce nu este perfect nu este foarte bun, la creaturile Sale inteligente.
Perfecţiunea omului, aşa cum a fost creat, este exprimată în Psalmul 8:5-8: „L-ai făcut cu puţin mai prejos decât îngerii şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste. I-ai dat stăpânire peste lucrările mâinilor Tale; toate le-ai pus sub ((A175)) picioarele lui: oile şi boii laolaltă, fiarele câmpului, păsările cerului şi peştii mării”. Unii, care ar vrea să ajusteze Biblia după o teorie a evoluţiei, au sugerat că declaraţia „puţin”, din Evrei 2:7, s-ar putea înţelege că înseamnă pentru puţin timp mai prejos, şi nu cu puţin mai prejos în grad decât îngerii. Totuşi, nu există nici autoritate nici temei pentru o astfel de interpretare. Aceasta este o citare din Psalmul 8:5, şi o comparaţie critică a textelor ebraic şi grecesc nu poate lăsa nici o îndoială cu privire la sens. Ideea clar exprimată este, cu puţin mai jos în grad decât pe îngeri.
David în Psalmi se referă la om în starea lui originară şi profetic dă de înţeles că Dumnezeu n-a abandonat planul Său originar de a-l avea pe om în chipul Său şi rege al pământului, că Îşi va aminti de el, îl va răscumpăra şi-l va restabili iarăşi la aceeaşi stare. Apostolul (Evrei 2:7) atrage atenţia asupra aceluiaşi fapt — că scopul originar al lui Dumnezeu n-a fost abandonat; că omul, la origine nobil şi perfect, regele pământului, nu va fi uitat, ci va fi cercetat şi restabilit. Apoi el adaugă: Nu vedem încă această restabilire făgăduită, dar vedem primul pas pe care-l face Dumnezeu spre a o împlini. Îl vedem pe Isus încoronat cu această slavă şi cinste a umanităţii perfecte, pentru ca El, ca preţ de răscumpărare sau înlocuitor potrivit, prin favoarea lui Dumnezeu să poată gusta moartea pentru fiecare om şi să pregătească astfel calea pentru restabilirea omului la tot ceea ce a fost pierdut. Rotherham, unul din cei mai scrupuloşi traducători, redă acest pasaj după cum urmează:
„Ce este omul, că Îţi aduci aminte de el;
Sau fiul omului, că îl cercetezi?
L-ai făcut cu puţin mai prejos decât pe mesageri:
Cu slavă şi cinste l-ai încoronat,
Şi l-ai numit peste lucrarea mâinilor Tale.”
Sau fiul omului, că îl cercetezi?
L-ai făcut cu puţin mai prejos decât pe mesageri:
Cu slavă şi cinste l-ai încoronat,
Şi l-ai numit peste lucrarea mâinilor Tale.”
Nu trebuie nici a se deduce că puţin mai prejos în grad înseamnă ceva mai puţin perfect. O creaţie poate fi ((A176)) perfectă, totuşi pe un plan de existenţă mai jos decât alta; astfel, un cal perfect ar fi mai prejos decât un om perfect etc. Există naturi diferite, însufleţite şi neînsufleţite. Pentru a ilustra, aranjăm următorul tabel:
Fiecare dintre mineralele menţionate pot fi pure, totuşi aurul este de cel mai înalt grad. Chiar dacă fiecare ordin de plante ar fi adus la perfecţiune, totuşi ele ar diferi în natură şi grad. Tot aşa este şi la animale: chiar dacă fiecare specie ar fi adusă la perfecţiune, totuşi ar exista diversitate, deoarece desăvârşind o natură ea nu se schimbă*. Gradele de fiinţe spirituale de asemenea: deşi perfecte, se raportează unele la altele ca fiind mai înalte şi mai joase în natură sau fel. Natura divină este cea mai înaltă şi este superioară tuturor naturilor spirituale. Cristos la înviere a fost făcut„cu atât mai presus” decât îngerii perfecţi, cu cât natura divină este mai presus de cea îngerească. Evrei 1:3-5.
*Cuvântul natură este folosit uneori în sens acomodat, ca de exemplu, când se spune că un câine are natură sălbatică, sau că un cal are natură blândă, sau este nervos. Dar folosind astfel cuvântul, se face cunoscută numai dispoziţia celui descris în comparaţie cu alţii şi, strict vorbind, nu se raportează la natură.
Să se remarce cu atenţie că deşi clasele numite în tabelul de mai sus sunt distincte şi separate, totuşi între ele se poate face o comparaţie astfel: Cel mai înalt grad de minerale este inferior sau cu puţin mai prejos decât cel mai ((A177)) jos grad de vegetale, deoarece în vegetale există viaţă. Aşa deci, cel mai înalt grad de vegetale este cu puţin mai prejos decât cel mai jos grad de viaţă animală, deoarece viaţa animală, chiar şi în formele cele mai joase, are destulă inteligenţă ca să fie conştientă de existenţă. Tot aşa este şi omul: deşi cea mai înălţată dintre fiinţele animale sau pământeşti, este „cu puţin mai prejos decât îngerii”, fiindcă îngerii sunt fiinţe spirituale sau cereşti.
Există un remarcabil contrast între omul degradat prin păcat aşa cum îl vedem acum şi omul perfect pe care l-a făcut Dumnezeu în chipul Său. Păcatul i-a schimbat treptat atât trăsăturile cât şi caracterul. Cu înmulţirea generaţiilor, umanitatea s-a pătat şi s-a stricat prin ignoranţă, imoralitate şi depravare generală, în aşa fel încât la marea majoritate a omenirii asemănarea cu Dumnezeu este aproape complet ştearsă. Calităţile morale şi intelectuale s-au micşorat, iar instinctele animalice, necuvenit dezvoltate, nu mai sunt echilibrate de cele mai înalte. Omul a pierdut puterea fizică în aşa măsură, încât, cu tot ajutorul ştiinţei medicale, durata medie de viaţă este acum în jur de treizeci de ani, în timp ce la început el a supravieţuit nouă sute treizeci de ani sub aceeaşi pedeapsă. Dar cu toate că este mânjit şi degradat de păcat şi de pedeapsa lui, moartea, care lucrează în el, omul va fi restabilit la perfecţiunea originară a minţii şi corpului, şi la glorie, onoare şi stăpânire, în timpul şi prin domnia Milenară a lui Cristos. Lucrurile care vor fi restabilite de către şi prin Cristos sunt acelea care au fost pierdute prin încălcarea lui Adam (Romani 5:18, 19). Omul n-a pierdut un paradis ceresc, ci unul pământesc. Sub pedeapsa cu moartea, el n-a pierdut o existenţă spirituală, ci una umană; şi tot ce a pierdut a fost câştigat iarăşi de către Răscumpărătorul lui, care a declarat că El a venit să caute şi să mântuiască ceea ce a fost pierdut. Luca 19:10.
Pe lângă cele de mai sus, avem şi alte dovezi că omul perfect nu este o fiinţă spirituală. Ni se spune că Domnul nostru, înainte de a-Şi lăsa gloria ca să devină om, a fost în „chipul lui ((A178)) Dumnezeu” — un chip spiritual, o fiinţă spirituală; dar a fost necesar să I Se schimbe natura, deoarece, ca să fie răscumpărare pentru omenire, El trebuia să fie om, de aceeaşi natură cu a păcătosului al cărui înlocuitor trebuia să devină în moarte. Şi Pavel ne spune că El n-a luat natura îngerilor, cu un pas mai jos decât a Sa, ci a coborât cu doi paşi şi a luat natura oamenilor — a devenit om; „a devenit trup”. Evrei 2:16; Filipeni 2:7, 8; Ioan 1:14.
Remarcaţi că aceasta arată nu numai că natura îngerească nu este singurul ordin de fiinţe spirituale, ci şi că ea este o natură mai joasă decât a fost a Domnului nostru înainte de a deveni om; şi atunci El n-a fost aşa de presus cum este acum, deoarece „Dumnezeu L-a înălţat foarte sus”, datorită ascultării Sale în faptul că de bună voie a devenit răscumpărarea omului (Filipeni 2:8, 9). El este acum de ordinul cel mai înalt de fiinţe spirituale, părtaş naturii divine (a lui Iehova).
Astfel găsim dovada nu numai că natura divină, îngerească şi umană sunt separate şi distincte, dar şi că a fi om perfect nu înseamnă a fi înger, după cum nici perfecţiunea naturii îngereşti nu implică faptul că îngerii sunt divini şi egali cu Iehova; pentru că Isus n-a luat natura îngerilor, ci o natură diferită — natura oamenilor; nu natura umană imperfectă, aşa cum o posedăm noi acum, ci natura umană perfectă. El a devenit om, nu o fiinţă degradată şi aproape moartă, aşa cum sunt acum oamenii, ci un om în deplină vigoare a perfecţiunii.
Pe de altă parte, Isus trebuia să fie om perfect, altfel nu putea ţine o lege perfectă, care este măsura deplină a capacităţii unui om perfect. El trebuia să fie un om perfect, altfel nu putea da un preţ de răscumpărare (un preţ corespunzător — 1 Timotei 2:6) pentru viaţa pierdută a omului perfect Adam; „Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor” (1 Corinteni 15:21). Dacă în cel mai mic grad era imperfect, aceasta dovedea că era sub ((A179)) condamnare şi de aceea nu putea fi o jertfă acceptabilă şi nici nu putea ţine perfect legea lui Dumnezeu. Un om perfect a fost încercat, a eşuat şi a fost condamnat; şi numai un om perfect a putut da preţul corespunzător ca Răscumpărător.
Acum avem în faţă în mod obiectiv întrebarea sub altă formă, adică: Dacă Isus în trup a fost om perfect, după cum arată Scripturile, nu dovedeşte aceasta că un om perfect este o fiinţă umană, de carne — nu un înger, ci cu puţin mai prejos decât îngerii? Concluzia logică este mai presus de orice îndoială; şi în plus avem declaraţia inspirată a psalmistului (Psalmul 8:5-8) şi referinţa lui Pavel la aceasta, în Evrei 2:7-9.
Isus n-a fost nici o combinaţie a celor două naturi, umană şi spirituală. Amestecul a două naturi n-o produce nici pe una, nici pe cealaltă, ci un lucru hibrid, imperfect, care este respingător pentru aranjamentul divin. Când Isus a fost în trup, El a fost fiinţă umană perfectă; înainte de acel timp El a fost fiinţă spirituală perfectă; şi de la înviere El este fiinţă spirituală de cel mai înalt ordin, sau de ordin divin. Numai la consacrarea Sa spre moarte, aşa cum este reprezentată prin botezul Său — la vârsta de treizeci de ani (după Lege vârsta bărbăţiei şi de aceea timpul corect pentru a se consacra ca om) — a primit El arvuna moştenirii Sale la natură divină (Matei 3:16, 17). Natura umană trebuia să fie consacrată spre moarte înainte de a putea primi chiar şi garanţia naturii divine. Şi numai când acea consacrare a fost în realitate dusă la îndeplinire şi Şi-a sacrificat în realitate natura umană, chiar până la moarte, a devenit Domnul nostru părtaş deplin al naturii divine. După ce a devenit om, El S-a făcut ascultător până la moarte; de aceea Dumnezeu L-a înălţat foarte sus, la natură divină (Filipeni 2:8, 9). Dacă această scriptură este adevărată, înseamnă că El n-a fost înălţat la natură divină până când natura umană a fost în realitate sacrificată — moartă.
((A180))
Astfel vedem că în Isus n-a existat un amestec de naturi, ci El a avut de două ori experienţa unei schimbări de natură: întâi de la spirituală la umană, apoi de la umană la cel mai înalt ordin al naturii spirituale, cel divin; şi în fiecare caz a renunţat la una pentru cealaltă.
În acest distins exemplu de umanitate perfectă, care a stat nepătat în faţa lumii până S-a jertfit pentru răscumpărarea ei, vedem perfecţiunea de la care a căzut rasa noastră prin Adam şi la care va fi restabilită. Devenind răscumpărarea omului, Domnul nostru Isus a dat echivalentul pentru ceea ce a pierdut omul; şi de aceea toată omenirea poate primi iarăşi, prin credinţă în Cristos şi prin ascultare de cerinţele Lui, nu o natură spirituală, ci o natură umană perfectă, glorioasă — „ce a fost pierdut”.
Facultăţile şi puterile perfecte ale fiinţei umane perfecte pot fi exercitate la nesfârşit şi asupra a noi şi variate obiecte de interes, iar cunoştinţa şi iscusinţa pot fi mult crescute; dar nici o astfel de creştere a cunoştinţei sau puterii nu va avea ca efect o schimbare de natură, sau n-o va face mai mult decât perfectă. Va fi numai extinderea şi dezvoltarea puterilor umane perfecte. Creşterea cunoştinţei şi iscusinţei va fi neîndoielnic privilegiul binecuvântat al omului toată eternitatea; totuşi el va rămâne om şi va învăţa doar să folosească mai deplin puterile naturii umane deja posedate. Dincolo de limitele ei nu poate spera să avanseze, şi nici nu va dori, dorinţele lui fiind limitate la sfera puterilor lui.
În timp ce Isus ca om a fost o ilustraţie a naturii umane perfecte la care va fi restabilită masa omenirii, acum, de la înviere, El este ilustraţia naturii glorioase divine, pe care Biserica biruitoare o va împărtăşi cu El la înviere.
Deoarece veacul prezent este dedicat în principal dezvoltării acestei clase, căreia i se oferă o schimbare de natură, şi deoarece epistolele apostolice sunt dedicate instruirii acestei „turme mici”, nu trebuie să se tragă ((A181)) concluzia că planurile lui Dumnezeu se termină cu completarea acestei companii alese. Pe de altă parte, nici nu trebuie să mergem la extrema opusă şi să presupunem că făgăduinţele speciale, de natură divină, corpuri spirituale etc., făcute acestora, sunt scopul lui Dumnezeu pentru toată omenirea. Pentru aceştia sunt „făgăduinţele nespus de mari şi scumpe”, mai presus de celelalte făgăduinţe scumpe făcute întregii omeniri. Ca să împărţim drept cuvântul adevărului, noi trebuie să observăm că Scripturile recunosc perfecţiunea naturii divine la „turma mică” şi perfecţiunea naturii umane la lumea restabilită, ca fiind două lucruri separate.
Să vedem acum mai amănunţit: ce sunt fiinţele spirituale, care sunt puterile lor şi de ce legi sunt guvernate? Mulţi par să gândească, fiindcă nu înţeleg natura unei fiinţe spirituale, că ea trebuie să fie o simplă legendă, şi asupra acestui subiect multă superstiţie predomină. Dar Pavel nu pare să aibă o astfel de idee. Deşi el sugerează că o fiinţă umană este incapabilă de a înţelege natura mai înaltă, spirituală (1 Corinteni 2:14), totuşi el spune clar, ca şi cum ar apăra împotriva unor concepţii legendare sau superstiţioase, că există atât corp spiritual, cât şi corp natural (uman), atât unul ceresc, cât şi unul pământesc, şi o glorie atât a celui pământesc, cât şi a celui ceresc. Gloria celui pământesc, după cum am văzut, s-a pierdut prin păcatul primului Adam şi va fi redată rasei prin Domnul Isus cu Mireasa Lui (Cristosul, Cap şi corp) în timpul domniei Milenare. Gloria celui ceresc este deocamdată nevăzută, în afară de cazul când este revelată ochiului credinţei de către Spirit prin Cuvânt. Aceste glorii sunt distincte şi separate (1 Corinteni 15:38-49). Ştim într-o măsură ce este corpul natural, pământesc, terestru, deoarece de acesta avem acum, deşi numai aproximativ putem aprecia gloria perfecţiunii lui. El este carne, sânge şi oase, deoarece „ce este născut din carne este carne”. Şi ((A182)) deoarece există două feluri distincte de corpuri, ştim că acela spiritual, oricum ar fi, nu este compus din carne, sânge şi oase: este ceresc, celest, spiritual — „ce este născut din Duh este duh”. Dar ce este un corp spiritual nu ştim, pentru că „ce vom fi nu s-a arătat încă; dar . . . vom fi ca EL” — ca Domnul nostru Isus. Ioan 3:6; 1 Ioan 3:2.
Nu avem nici o mărturie despre vreo fiinţă spirituală sau umană care să fi fost vreodată schimbată de la o natură la alta, cu excepţia Fiului lui Dumnezeu; şi acesta a fost un caz excepţional, pentru un scop excepţional. Când Dumnezeu i-a făcut pe îngeri, fără îndoială că i-a făcut cu intenţia să rămână veşnic îngeri, şi aşa este şi cu oamenii, fiecare fiind perfect pe propriul lui plan. Cel puţin Scripturile nu fac nici o aluzie la vreun scop diferit. După cum în creaţia neînsufleţită există o varietate plăcută şi aproape nesfârşită, tot aşa în creaţia vie şi inteligentă este posibilă aceeaşi varietate în perfecţiune. Fiecare creatură este glorioasă în perfecţiunea ei; dar, după cum spune Pavel, gloria celor celeste (cereşti) este un fel de glorie, şi gloria celor terestre (pământeşti) este altă glorie şi este diferită.
Examinând faptele relatate despre Domnul nostru Isus după învierea Sa şi despre îngeri care sunt de asemenea fiinţe spirituale, astfel „interpretând lucruri duhovniceşti prin mijloace duhovniceşti” (1 Corinteni 2:13 — Noul Testament 1993, subsol — n. e.), putem primi unele informaţii generale cu privire la fiinţele spirituale. Întâi, îngerii pot fi şi sunt adesea prezenţi, deşi invizibili. „Îngerul DOMNULUI tăbărăşte în jurul celor care se tem de El”; şi „Nu sunt ei oare toţi duhuri slujitoare trimise să slujească pentru cei care vor moşteni mântuirea?” (Psalmul 34:7; Evrei 1:14). Au slujit ei vizibil sau invizibil? Fără îndoială că în felul din urmă. Elisei era înconjurat de o oaste de asirieni; servul lui se temea; Elisei s-a rugat Domnului, ochii tânărului s-au deschis şi a văzut de jur ((A183)) împrejurul lor munţii plini de care şi călăreţi de foc (sau ca focul). Iarăşi, în timp ce pentru Balaam îngerul a fost invizibil, măgarul l-a văzut fiindcă i-au fost deschişi ochii.
În al doilea rând, îngerii pot primi corpuri umane şi pot apărea ca oameni. Astfel Domnul cu doi îngeri i-au apărut lui Avraam, care le-a pregătit o cină din care ei au mâncat. La început Avraam a presupus că sunt trei oameni şi numai când erau gata de plecare a descoperit că unul din ei era Domnul, iar ceilalţi doi erau îngeri, care după aceea au coborât în Sodoma şi l-au eliberat pe Lot (Geneza 18:1, 2). Un înger i-a apărut ca om lui Ghedeon, dar după aceea s-a descoperit. Un înger a apărut tatălui şi mamei lui Samson şi ei au gândit că este om, până când s-a înălţat la cer în flacăra de pe altar. Judecătorii 6:11-22; 13:20.
În al treilea rând, fiinţele spirituale sunt glorioase în starea lor normală, şi frecvent se spune despre ele că sunt glorioase şi strălucitoare. Înfăţişarea îngerului care a înlăturat piatra de la uşa mormântului era „asemenea fulgerului”. Daniel a prins o sclipire a unui corp spiritual pe care l-a descris, spunând: Ochii lui erau ca nişte flăcări de foc, faţa asemenea fulgerului, iar braţele şi picioarele semănau cu nişte bronz lustruit, şi glasul cuvintelor lui ca vuietul unei mari mulţimi. Daniel a căzut în faţa lui ca mort (Daniel 10:6, 10, 15, 17). Saul din Tars a prins o sclipire asemănătoare a corpului glorios al lui Cristos, care strălucea mai presus de strălucirea soarelui în miezul zilei. Saul şi-a pierdut vederea şi a căzut la pământ.
Până acum am văzut că sunt fiinţe spirituale cu adevărat glorioase; totuşi, dacă oamenilor nu li s-ar fi deschis ochii să le vadă, sau dacă ele nu apăreau în carne ca oameni, ele ar fi fost invizibile pentru oameni. Această concluzie se confirmă mai departe când examinăm detaliile deosebite ale acestor manifestări. Domnul a fost văzut numai de Saul, oamenii care călătoreau cu el auzind vocea, dar nevăzând pe nimeni (Faptele 9:7). Oamenii care erau cu ((A184)) Daniel n-au văzut fiinţa glorioasă pe care el o descrie, dar i-a cuprins o mare frică şi au fugit de s-au ascuns. Iarăşi, această fiinţă glorioasă a spus: „Căpetenia împărăţiei Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci şi una de zile” (Daniel 10:13). A căzut Daniel, omul preaiubit de Domnul, ca mort în faţa acestuia, căruia căpetenia Persiei i s-a împotrivit douăzeci şi una de zile? Cum aşa? Desigur că el nu i-a apărut în glorie căpeteniei! Nu; ori acesta a fost prezent cu el invizibil, ori i-a apărut ca om.
Domnul nostru de la învierea Sa este o fiinţă spirituală; prin urmare, aceleaşi puteri pe care le găsim ilustrate prin îngeri (fiinţe spirituale) trebuie să le aibă şi El. Şi acesta este cazul, după cum vom vedea mai pe larg într-un capitol următor.
Astfel găsim că Scripturile privesc natura umană şi spirituală separate şi distincte, şi nu dau nici o dovadă că una o produce sau o dezvoltă pe cealaltă, ci, dimpotrivă, ele arată că numai puţini vor fi vreodată schimbaţi de la natura umană la cea divină, la care Isus, Capul lor, a fost deja înălţat. Iar această remarcabilă şi specială trăsătură din planul lui Iehova este pentru scopul remarcabil şi special de a-i pregăti pe aceştia ca agenţi ai lui Dumnezeu, pentru marea lucrare viitoare de restabilire a tuturor lucrurilor.
Să examinăm acum termenii
Stare muritoare şi nemuritoare.
Vom găsi adevărata lor semnificaţie în armonie exactă cu ceea ce am învăţat din compararea declaraţiilor Bibliei referitoare la fiinţele umane şi spirituale, şi la făgăduinţele pământeşti şi cereşti. Acestor cuvinte li se dau de obicei sensuri foarte nesigure, iar ideile greşite despre sensurile lor produc vederi eronate despre subiectele de care ele sunt legate, atât în general cât şi în utilizarea scripturală.
((A185))
Stare „muritoare” înseamnă starea sau condiţia de a fi supus morţii; nu condiţia de moarte, ci condiţia în care moartea este o posibilitate.
„Nemurire” înseamnă starea sau condiţia de a nu fi supus morţii; nu numai condiţia de eliberare din moarte, ci condiţia în care moartea este oimposibilitate.
Ideea comună, dar eronată, despre starea muritoare este că aceasta e o stare sau condiţie în care moartea este inevitabilă, în timp ce ideea comună despre semnificaţia nemuririi este mai aproape de cea corectă.
Cuvântul nemuritor înseamnă care nu este muritor; deci, însăşi construcţia cuvintelor indică definiţiile lor adevărate. Datorită predominării unei idei greşite despre cuvântul muritor, atât de mulţi se încurcă atunci când încearcă să stabilească dacă Adam a fost muritor sau nemuritor înainte de încălcare. Ei raţionează că dacă ar fi fost nemuritor, Dumnezeu n-ar fi spus, „în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit”, fiindcă este imposibil ca o fiinţă nemuritoare să moară. Aceasta este o concluzie logică. Pe de altă parte, spun ei, dacă el ar fi fost muritor, în ce ar fi putut consta ameninţarea sau pedeapsa declaraţiei „vei muri negreşit”, deoarece, fiind muritor (conform definiţiei lor eronate), el oricum n-ar fi putut evita moartea?
Se va observa că dificultatea constă în sensul fals dat cuvântului muritor. Aplicaţi definiţia cea corectă şi totul este clar. Adam a fost muritor — adică, într-o condiţie în care moartea a fost o posibilitate. El a avut viaţă în măsură deplină şi perfectă, totuşi nu viaţă inerentă. Viaţa lui a fost susţinută de „toţi pomii din grădină”, în afară de pomul cel oprit; şi cât timp a continuat în ascultare şi în armonie cu Creatorul său, viaţa i-a fost sigură — elementele susţinătoare nu i-au fost refuzate. Astfel văzut, Adam a avut viaţă; şi moartea a fost cu totul evitabilă, deşi el a fost în aşa condiţie încât moartea a fost posibilă — el a fost muritor.
((A186))
Atunci se ridică întrebarea: dacă Adam a fost muritor şi în încercare, a fost el în încercare pentru nemurire? Răspunsul general ar fi: da. Noi răspundem: nu. Încercarea lui a fost pentru a se vedea dacă era vrednic sau nevrednic de continuarea vieţii şi binecuvântărilor deja posedate. Deoarece nicăieri n-a fost făgăduit că dacă era ascultător el devenea nemuritor, noi suntem obligaţi să lăsăm orice asemenea speculaţii în afara discuţiei. Lui i s-a făgăduit continuarea binecuvântărilor de care se bucura atunci, atâta vreme cât era ascultător, şi a fost ameninţat cu pierderea tuturor — cu moartea — dacă era neascultător. Ideea falsă despre sensul cuvântului muritor îi face în general pe oameni să tragă concluzia că toate fiinţele care nu mor sunt nemuritoare. De aceea ei includ în această clasă pe Tatăl nostru ceresc, pe Domnul nostru Isus, pe îngeri şi toată omenirea. Aceasta este totuşi o eroare: marea masă a omenirii salvată din cădere, precum şi îngerii din ceruri vor fi întotdeauna muritori; deşi într-o condiţie de perfecţiune şi fericire, ei vor fi întotdeauna de acea natură muritoare care ar putea suferi moartea, plata păcatului, dacă ar comite păcat. Siguranţa existenţei lor va fi condiţionată, cum a fost a lui Adam, de ascultarea de atotînţeleptul Dumnezeu, a cărui dreptate, iubire şi înţelepciune, şi a cărui putere de a face ca toate să lucreze împreună pentru binele celor care-L iubesc şi-L servesc, vor fi fost pe deplin demonstrate prin felul în care a procedat cu păcatul în timpul prezent.
Nicăieri în Scripturi nu este declarat că îngerii sunt nemuritori, nici că omenirea restabilită va fi nemuritoare. Dimpotrivă, nemurirea îi este atribuită naturii divine — iniţial numai lui Iehova, după aceea Domnului nostru Isus în starea Lui mult înălţată prezentă şi în sfârşit prin făgăduinţă Bisericii, corpul lui Cristos, când va fi glorificat cu El. 1 Timotei 6:16; Ioan 5:26; 2 Petru 1:4; 1 Corinteni 15:53, 54.
Avem mărturii nu numai că nemurirea aparţine doar naturii divine, dar şi dovada că îngerii sunt muritori, în ((A187)) faptul că Satan, care odată a fost o căpetenie între ei, va fi nimicit (Evrei 2:14). Faptul că el poate fi nimicit dovedeşte că îngerii ca şi clasă sunt muritori.
Astfel considerat, vedem că atunci când păcătoşii incorigibili vor fi înlăturaţi, atât fiinţele nemuritoare cât şi cele muritoare vor trăi veşnic în bucurie, fericire şi iubire — prima clasă posedând o natură fără posibilitatea de a muri, având viaţă inerentă — viaţă în ei înşişi (Ioan 5:26), cea din urmă având o natură susceptibilă de moarte, totuşi nedând nici un motiv de moarte, datorită perfecţiunii fiinţei şi a cunoaşterii răului şi răutăţii păcatului. Ei, fiind aprobaţi de legea lui Dumnezeu, vor fi veşnic aprovizionaţi cu acele elemente care sunt necesare ca să-i menţină în perfecţiune şi nu vor muri niciodată.
Cunoaşterea corectă a sensului termenilor muritor şi nemuritor şi a utilizării lor în Scripturi nimiceşte însăşi temelia doctrinei chinului veşnic. Ea se bazează pe teoria nescripturală că Dumnezeu a creat pe om nemuritor, că el nu poate înceta de a exista şi că Dumnezeu nu-l poate nimici; deci argumentul este că aceia incorigibili trebuie să trăiască în continuare undeva şi cumva; şi concluzia este că deoarece ei nu sunt în armonie cu Dumnezeu, eternitatea lor trebuie să fie o eternitate de suferinţă. Dar Cuvântul lui Dumnezeu ne asigură că El a făcut pregătiri împotriva unei astfel de perpetuări a păcatului şi păcătoşilor; că omul este muritor şi că pedeapsa deplină a păcatului voit împotriva luminii şi cunoştinţei depline nu va fi o viaţă în chin, ci o a doua moarte. „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri.”
„Cine eşti tu, omule, ca să răspunzi
împotriva lui Dumnezeu?”
Romani 9:20
împotriva lui Dumnezeu?”
Romani 9:20
Ideea greşită a unora este că dreptatea cere ca Dumnezeu să nu facă nici o diferenţă în acordarea favorurilor printre creaturile Sale; că, dacă El ridică pe una ((A188)) la o poziţie înaltă, după dreptate El trebuie să facă la fel pentru toate, dacă nu se poate arăta că unele şi-au pierdutdrepturile, caz în care acestea pe drept ar putea fi destinate pentru o poziţie mai joasă.
Dacă acest principiu ar fi cel corect, ar arăta că Dumnezeu n-a avut nici un drept să-L creeze pe Isus mai presus decât pe îngeri şi apoi să-L mai înalţe, la natură divină, dacă n-a intenţionat să facă acelaşi lucru pentru toţi îngerii şi pentru toţi oamenii. Şi ca să ducem principiul şi mai departe, dacă unii oameni vor fi mult înălţaţi şi făcuţi părtaşi naturii divine, în cele din urmă toţi oamenii trebuie să fie înălţaţi la aceeaşi poziţie. Şi de ce să nu se ducă principiul la limita lui extremă şi să se aplice aceeaşi lege a progresiei la creaţia animală şi la insecte, şi să se spună că, deoarece toate sunt creaţii ale lui Dumnezeu, toate trebuie în cele din urmă să ajungă pe cel mai înalt plan de existenţă — natura divină? Aceasta este o absurditate evidentă, dar din acest principiu presupus este o deducţie tot atât de raţională ca şi oricare alta.
Poate că nimeni n-ar fi înclinat să ducă această presupunere eronată atât de departe. Totuşi, dacă ar fi un principiu bazat pe simpla justiţie, unde s-ar putea opri şi totuşi să fie just? Şi dacă într-adevăr aşa ar fi planul lui Dumnezeu, unde ar fi varietatea plăcută din toate lucrările Lui? Dar planul lui Dumnezeu nu este aşa. Toată natura, atât însufleţită cât şi neînsufleţită, arată gloria şi diversitatea puterii şi înţelepciunii divine. Şi după cum „cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui” în minunată varietate şi frumuseţe, cu mult mai mult creaţia Lui inteligentă va arăta în varietate gloria superioară a puterii Lui. Astfel tragem noi concluzia — din învăţătura expresă a Cuvântului lui Dumnezeu, din raţiune şi din analogiile naturii.
Este foarte important să avem idei corecte despre dreptate. O favoare nu trebuie niciodată să fie socotită ca o ((A189)) recompensă pe drept meritată. Un act de simplă dreptate nu este o ocazie de recunoştinţă specială şi nu este nici vreo dovadă de iubire; dar Dumnezeu Îşi arată marea iubire pentru făpturile Sale printr-un lanţ nesfârşit de favoruri nemeritate, care trebuie să provoace ca răspuns iubirea şi lauda din partea lor.
Dumnezeu avea dreptul, dacă voia, să ne facă numai creaturi cu viaţă scurtă, chiar dacă n-am fi păcătuit niciodată. Aşa a făcut pe unele dintre creaturile Sale inferioare. El ne-ar fi putut permite să ne bucurăm de binecuvântările Lui pentru un timp, iar apoi, fără nedreptate, ne-ar fi putut şterge pe toţi din existenţă. De fapt, chiar aşa o existenţă scurtă ar fi o favoare. În definitiv numai prin favoarea Lui avem noi existenţă. Cu cât mai mare favoare este răscumpărarea existenţei odată pierdute prin păcat! Şi mai mult, prin favoarea lui Dumnezeu suntem noi oameni, nu animale; numai prin favoarea lui Dumnezeu îngerii sunt ca natură puţin mai presus decât oamenii; şi de asemenea prin favoarea lui Dumnezeu Domnul Isus şi mireasa Lui devin părtaşi naturii divine. Prin urmare, se cade tuturor creaturilor Sale inteligente să primească pline de recunoştinţă orice le acordă Dumnezeu. Orice alt spirit merită pe drept condamnare, şi, dacă cineva se complace în el, va sfârşi în înjosire şi nimicire. Un om n-are nici un drept să aspire a fi înger, nefiind niciodată invitat la acea poziţie; un înger n-are nici un drept să aspire la natură divină, nefiindu-i niciodată oferită.
Aspiraţia mândriei lui Satan a fost cea care i-a adus înjosirea şi va sfârşi cu nimicirea lui (Isaia 14:14). „Oricine se înalţă va fi smerit; şi oricine se smereşte va fi înălţat” (Luca 14:11), dar nu în mod necesar la cea mai înaltă poziţie.
În parte datorită ideilor false de dreptate şi în parte datorită altor cauze, subiectul alegerii aşa cum este învăţat în Scripturi a fost ocazie de multă dispută şi neînţelegere. Puţini vor nega faptul că Scripturile învaţă despre alegere; dar exact pe ce principiu este bazată alegerea sau ((A190))selecţionarea, este o problemă de considerabilă diferenţă de opinie, unii pretinzând că este o alegere arbitrară, necondiţionată, iar alţii că este condiţionată. Există o măsură de adevăr, credem noi, în ambele aceste păreri. O alegere din partea lui Dumnezeu este expresia selectării pentru un anumit scop, funcţie sau stare. Dumnezeu a ales sau a hotărât ca unele dintre creaturile Sale să fie îngeri, unele să fie oameni, unele să fie animale, păsări, insecte etc., iar unele să fie de propria Sa natură, natura divină. Şi chiar dacă Dumnezeu selectează după anumite condiţii pe toţi care vor fi admişi la natură divină, totuşi nu se poate spune că aceştia o merită mai mult decât alţii, căci orice creatură, pe oricare plan, numai prin favoare are existenţă.
„Aşadar, nu depinde nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care arată milă” — bunătate sau favoare (Romani 9:16). Nu fiindcă aleşii au fost mai buni decât alţii le-a făcut Dumnezeu invitaţia la natură divină, căci El a trecut pe lângă îngerii care nu păcătuiseră şi a chemat la onorurile divine pe unii din păcătoşii răscumpăraţi. Dumnezeu are dreptul să facă aşa cum Îi place cu ce este al Său, şi El vrea să-Şi exercite acest drept pentru realizarea planurilor Sale. Atunci, deoarece tot ce avem este prin favoare divină, „Cine eşti tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva lucrul făcut va zice celui care l-a format: «Pentru ce m-ai făcut aşa?» Nu are olarul stăpânire pe lutul său . . . să facă un vas pentru cinste şi un altul pentru necinste” — sau pentru mai puţină cinste? (Romani 9:20, 21). Toate au fost create prin aceeaşi putere divină — unele să aibă natură mai înaltă şi cinste mai mare, iar altele să aibă natură mai joasă şi cinste mai mică.
„Aşa vorbeşte DOMNUL, Sfântul lui Israel şi Făcătorul său
[al omului]: «Vrea cineva să Mă întrebe asupra viitorului, să-Mi poruncească pentru copiii Mei şi pentru lucrarea mâinilor Mele? Eu am făcut pământul, şi am făcut pe om pe el; Eu cu mâinile Mele am întins cerurile şi am aşezat toată((A191)) oştirea lor.»” „Căci aşa vorbeşte DOMNUL, Făcătorul cerurilor, singurul Dumnezeu, care a întocmit pământul, l-a făcut şi l-a întărit, l-a făcut nu ca să fie pustiu, ci l-a întocmit ca să fie locuit: «Eu sunt DOMNUL, şi nu este altul!»” (Isaia 45:11, 12, 18 — Cornilescu). Nimeni nu are dreptul să-I dicteze lui Dumnezeu. Dacă El a întărit pământul, dacă l-a întocmit nu ca să fie pustiu, ci l-a făcut ca să fie locuit de oameni restabiliţi, perfecţi, cine suntem noi ca să răspundem împotriva lui Dumnezeu şi să spunem că este nedrept să nu le schimbe natura şi să nu-i facă pe toţi părtaşi unei naturi spirituale, fie ca îngerii, fie ca propria Sa natură, divină? Cu cât se cuvine mai mult să venim cu umilinţă la Cuvântul lui Dumnezeu şi să „întrebăm”despre lucrurile viitoare, decât să „poruncim” sau să susţinem că El trebuie să realizeze ideile noastre? Doamne, fereşte pe servii Tăi de păcatele mândriei, ca să nu pună stăpânire peste noi. Nici unul din copiii lui Dumnezeu, credem noi, nu va dicta Domnului cu bună ştiinţă; totuşi, cât de uşor, şi aproape fără să-şi dea seama, mulţi cad în această eroare.
Neamul omenesc sunt copiii lui Dumnezeu prin creare — lucrarea mâinilor Lui — şi planul Său referitor la ei este clar revelat în Cuvântul Său. Pavel spune că primul om (care a fost un model a ceea ce va fi omenirea când va fi perfectă) a fost din pământ, pământesc; şi urmaşii lui, cu excepţia Bisericii Evanghelice, la înviere vor fi tot pământeşti, umani, adaptaţi pentru pământ (1 Corinteni 15:38, 44). David spune că omul a fost făcut numai cu puţin mai prejos decât îngerii şi a fost încoronat cu slavă, cinste, stăpânire etc. (Psalmul 8:4-8). Şi Petru, Domnul nostru şi toţi profeţii de la începutul lumii, declară că omenirea va fi restabilită la acea perfecţiune glorioasă şi iarăşi va avea stăpânire asupra pământului cum a avut Adam, reprezentantul ei. Faptele 3:19-21.
Aceasta este partea pe care a ales-o Dumnezeu pentru omenire. Şi ce parte glorioasă! Închideţi ochii pentru o clipă ((A192)) la scenele de suferinţă şi durere, degradare şi întristare care încă predomină datorită păcatului, şi zugrăviţi-vă în minte gloria pământului perfect. Nici o pată de păcat nu strică armonia şi pacea unei societăţi perfecte; nici un gând amar, nici o privire sau vorbă aspră; iubirea, izvorând din fiecare inimă, întâlneşte un răspuns asemănător în toate celelalte inimi, şi bunăvoinţa marchează fiecare act. Acolo nu va mai fi deloc boală, nici durere, nici suferinţă şi nici vreo dovadă de decădere — nici măcar frica de asemenea lucruri. Gândiţi-vă la toate imaginile de sănătate şi frumuseţe comparativă a formei şi trăsăturilor omeneşti pe care le-aţi văzut vreodată, şi aflaţi că omenirea perfectă va fi de o frumuseţe superioară acestora. Puritatea interioară şi perfecţiunea mintală şi morală vor marca şi ilumina fiecare faţă strălucitoare. Aşa va fi societatea pământului; iar celor care plâng datorită pierderii cuiva, li se vor şterge toate lacrimile când vor vedea lucrarea învierii completă. Apocalipsa 21:4.
Şi aceasta este numai schimbarea în societatea umană. Amintim de asemenea că pământul, care a fost „făcut ca să fie locuit” de o astfel de rasă de fiinţe, va fi o locuinţă potrivită şi plăcută pentru ele, aşa cum este reprezentat prin paradisul edenic în care a fost plasat omul reprezentativ la început. Paradisul va fi restabilit. Pământul nu va mai produce spini şi mărăcini şi nu va mai cere sudoarea frunţii omului ca să-i dea pâinea, ci „pământul îşi va da [uşor şi natural] rodul”. „Pustietatea . . . va înflori ca trandafirul”; creaţia animală inferioară vor fi servi perfecţi, de bună voie şi supuşi; natura, cu toată varietatea ei plăcută, va chema pe om din toate direcţiile să caute şi să cunoască gloria, puterea şi iubirea lui Dumnezeu, iar mintea şi inima se vor bucura în El. Dorinţa febrilă după ceva nou, care acum predomină, nu este o stare naturală, ci anormală, datorită imperfecţiunilor noastre şi prezentelor condiţii de mediu nesatisfăcătoare. Nu este asemenea lui Dumnezeu să tânjim neîncetat după ((A193)) ceva nou. Cele mai multe lucruri sunt vechi pentru Dumnezeu; şi El se bucură cel mai mult în acelea care sunt vechi şi perfecte. Aşa va fi şi cu omul când va fi restabilit la chipul lui Dumnezeu. Omul perfect nu va cunoaşte sau aprecia pe deplin şi deci nu va prefera gloria fiinţei spirituale, prin faptul că este de natură diferită, întocmai cum peştii şi păsările, pentru acelaşi motiv, fiecare preferă şi le place cel mai mult propria lor natură şi element. Omul va fi atât de absorbit şi extaziat de gloria care-l va înconjura pe plan uman, încât nu va avea nici aspiraţie, nici preferinţă pentru altă natură sau alte condiţii decât cele posedate. O privire în experienţa prezentă a Bisericii va ilustra aceasta. „Cât de greu”, cu ce dificultate, vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu cei care sunt bogaţi în bunurile acestei lumi. Puţinele bunuri posedate, chiar sub domnia prezentă a răului şi a morţii, aşa captivează natura umană, încât avem nevoie de ajutor special de la Dumnezeu pentru a ne ţine ochiul şi scopul fixat pe făgăduinţele spirituale.
Faptul că Biserica creştină, corpul lui Cristos este o excepţie în planul general al lui Dumnezeu pentru omenire este evident din declaraţia că alegerea ei a fost hotărâtă în planul divin înainte de întemeierea lumii (Efeseni 1:4,5), când Dumnezeu nu numai că a prevăzut căderea omenirii în păcat, dar a şi hotărât dinainte îndreptăţirea, sfinţirea şi glorificarea acestei clase, pe care în timpul Veacului Evanghelic o cheamă din lume ca să se conformeze chipului Fiului Său, pentru a fi părtaşi la natura divină şi moştenitori ai Împărăţiei Milenare împreună cu Cristos Isus, pentru stabilirea dreptăţii şi păcii universale. Romani 8:28-31.
Aceasta arată că alegerea sau selecţia Bisericii a fost un lucru hotărât dinainte din partea lui Dumnezeu, dar, notaţi, nu este o alegere necondiţionată a membrilor individuali ai Bisericii. Dumnezeu a hotărât înainte de întemeierea lumii să se aleagă o astfel de companie pentru un astfel de scop într-un timp specific — Veacul ((A194)) Evanghelic. Deşi nu ne putem îndoi că Dumnezeu a putut prevedea activitatea fiecărui membru individual al Bisericii şi a putut şti dinainte chiar care vor fi vrednici şi, prin urmare, vor constitui pe membrii acestei „turme mici”, totuşi nu acesta este modul în care Cuvântul lui Dumnezeu prezintă doctrina alegerii. Nu ideea unei predestinări individuale au căutat apostolii s-o transmită, ci faptul că în scopul lui Dumnezeu a fost hotărâtă dinainte o clasă care să ocupe poziţia aceasta onorabilă, a cărei alegere va fi pe condiţii de severe încercări ale credinţei şi ascultării, şi de jertfire a privilegiilor pământeşti etc., chiar până la moarte. Astfel, printr-o încercare individuală şi prin „biruinţă” individuală, membrii individuali ai clasei dinainte hotărâte sunt aleşi sau acceptaţi în toate binecuvântările şi beneficiile dinainte hotărâte de Dumnezeu pentru această clasă.
Cuvântul „slăvit”, în Romani 8:30, din cuvântul grecesc doxazo, înseamnă onorat. Poziţia pentru care se alege Biserica este una de mare onoare. Nici un om nu s-ar putea gândi să aspire la o aşa mare onoare. Chiar şi Domnul nostru Isus a fost invitat înainte de a aspira la ea, după cum citim: „Tot aşa şi Hristos nu Şi-a luat singur slava [doxazo — onorat] de a fi Mare Preot, ci o are de la Cel care I-a zis: «Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut»”. Aşa a onorat Tatăl ceresc pe Domnul nostru Isus; şi toţi din corpul ales, care vor fi moştenitori împreună cu El, vor fi astfel onoraţi prin favoarea lui Iehova. Biserica, asemenea Capului ei, trăieşte experienţa începutului de „onoare” când este concepută de Dumnezeu la natură spirituală prin cuvântul adevărului (Iacov 1:18), şi va intra complet în onoare când se va naşte din Spirit, fiinţe spirituale — în chipul Capului glorificat. Cei pe care astfel îi va onora Dumnezeu trebuie să fie perfecţi şi curaţi; şi deoarece noi am fost prin moştenire păcătoşi, El nu numai că ne-a chemat sau invitat la onoare, dar şi S-a îngrijit de ((A195)) îndreptăţirea din păcat prin moartea Fiului Său, pentru a ne face în stare să primim onoarea la care ne cheamă.
În alegerea turmei mici Dumnezeu face o chemare foarte generală — „mulţi sunt chemaţi”. Nu toţi sunt chemaţi. La început chemarea a fost limitată la Israel după trup, în timpul misiunii Domnului nostru; dar acum toţi cei pe care servii lui Dumnezeu îi întâlnesc (Luca 14:23) sunt îndemnaţi sau zoriţi (nu obligaţi) să vină la acest ospăţ special de favoare. Dar chiar şi aceia care aud şi vin nu sunt toţi vrednici. Hainele de nuntă (dreptatea lui Cristos atribuită) sunt asigurate, dar unii nu le vor purta şi trebuie să fie respinşi; iar dintre aceia care îmbracă hainele îndreptăţirii şi care primesc onoarea de a fi concepuţi la o natură nouă, unii nu-şi asigură chemarea şi alegerea prin credincioşie faţă de legământul lor. Despre cei vrednici să apară cu Mielul în glorie se spune: „cei chemaţi, aleşi şi credincioşi”. Apocalipsa 14:1; 17:14.
Chemarea este adevărată; hotărârea lui Dumnezeu de a alege şi a înălţa o Biserică nu se schimbă; dar a face parte din această clasă aleasă este condiţionat. Toţi cei care vreau să aibă parte de onorurile predestinate trebuie să îndeplinească condiţiile chemării. „Să ne temem deci ca nu cumva, fiind făcută o făgăduinţă pentru intrarea în odihna Lui, nici unul dintre voi să nu pară că a rămas în urmă” (Evrei 4:1). Deşi marea favoare nu este a celui care vrea, nici a celui care aleargă, ea este pentru cel care vrea şi pentru cel care aleargă, când este chemat.
După ce astfel am justificat în mod clar, credem noi, dreptul şi scopul absolut al lui Dumnezeu de a face ceea ce vrea cu ce este al Său, atragem atenţia asupra faptului că principiul care caracterizează acordarea tuturor favorurilor lui Dumnezeu este binele general.
În timp ce, prin urmare, pe autoritatea Scripturilor socotim ca un fapt stabilit că natura umană şi cea spirituală sunt separate şi distincte — că amestecarea ((A196)) celor două naturi nu este deloc parte din scopul lui Dumnezeu, ci ar fi o imperfecţiune, şi că schimbarea unei naturi în alta nu este o regulă, ci o excepţie, în singurul caz al Cristosului — devine o problemă de adânc interes să aflăm cum va fi realizată schimbarea, pe ce condiţii se poate ajunge la ea şi în ce manieră va fi efectuată.
Condiţiile prin care Biserica poate fi înălţată cu Domnul ei la natură divină (2 Petru 1:4) sunt exact aceleaşi condiţii prin care El a primit-o; urmând întocmai pe urmele paşilor Lui (1 Petru 2:21), prezentându-se pe sine ca jertfă vie aşa cum a făcut El, iar apoi îndeplinind cu credincioşie acel angajament de consacrare până când jertfa se sfârşeşte în moarte. Această schimbare de natură, de la umană la divină, se dă ca răsplată celor care în timpul Veacului Evanghelic jertfesc natura umană cu toate interesele, speranţele şi scopurile ei prezente şi viitoare, aşa cum a făcut Domnul nostru — chiar până la moarte. Aceştia se vor trezi la înviere, nu pentru a avea parte cu restul omenirii în binecuvântata restabilire la perfecţiune umană şi la toate binecuvântările care o vor însoţi, ci pentru a avea parte de asemănarea, gloria şi bucuria Domnului, ca părtaşi cu El la natură divină. Romani 8:17; 2 Timotei 2:12.
Începutul şi dezvoltarea naturii noi este asemănată cu începutul şi dezvoltarea vieţii umane. După cum în cazul acesta există o concepere şi apoi o naştere, tot aşa este şi în celălalt caz. Despre sfinţi se spune că sunt concepuţi de Dumnezeu prin cuvântul adevărului (1 Petru 1:3; 1 Ioan 5:18; Iacov 1:18). Adică, ei primesc primul impuls în viaţa divină de la Dumnezeu prin Cuvântul Său. Fiind îndreptăţiţi liber prin credinţa în răscumpărare, când ei aud chemarea „aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, [răscumpărată, îndreptăţită — şi prin urmare] plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înţeleaptă” (Romani 12:1), şi când, în ascultare de acea chemare, ei îşi consacră pe deplin lui Dumnezeu ((A197)) umanitatea îndreptăţită, o jertfă vie, alături de aceea a lui Isus, atunci ea este acceptată de Dumnezeu; şi chiar cu acel act începe viaţa spirituală. Aceştia constată imediat că gândesc şi acţionează aşa cum îi îndeamnă mintea nouă [transformată], chiar până la răstignirea dorinţelor omeneşti. Din momentul consacrării aceştia sunt socotiţi de Dumnezeu „creaţii noi”.
Astfel, pentru aceste „creaţii noi” în embrion, cele vechi [dorinţe, speranţe, planuri omeneşti etc.] trec şi toate devin noi. „Noua creaţie” în embrion continuă să crească şi să se dezvolte, în timp ce vechea natură umană, cu speranţele, dorinţele ei etc., este răstignită. Aceste două procese progresează simultan, de când începe consacrarea până când rezultă moartea celei umane şi naşterea celei spirituale. Pe măsură ce Spiritul lui Dumnezeu prin Cuvântul Său continuă să dezvăluie tot mai mult din planurile Sale, El ne învie astfel chiar şi trupurile noastre muritoare (Romani 8:11), făcând aceste trupuri muritoare în stare să facă serviciu pentru El; dar la timpul cuvenit vom avea corpuri noi — spirituale, cereşti, adaptate în toate privinţele minţii noi, divine.
Naşterea „noii creaţii” este la înviere (Coloseni 1:18); şi învierea acestei clase este denumită întâia înviere (sau aleasă) (Apocalipsa 20:6). Trebuie amintit că noi nu suntem în realitate fiinţe spirituale până la înviere, deşi de când primim spiritul înfierii suntem socotiţi ca atare (Romani 8:23-25; Efeseni 1:13,14; Romani 6:10, 11). Când vom deveni în realitate fiinţe spirituale, adică vom fi născuţi din spirit, nu vom mai fi fiinţe de carne, deoarece „ce este născut din Duh este duh”.
Naşterea la natură spirituală prin înviere trebuie tot atât de sigur să fie precedată de o concepere de Spirit la consacrare, precum naşterea trupului este precedată de o concepere de trup. Toţi cei născuţi din trup în asemănarea primului Adam, cel pământesc, au fost întâi concepuţi de ((A198))trup; dar unii au fost concepuţi din nou, de Spiritul lui Dumnezeu prin cuvântul adevărului, pentru ca la timpul cuvenit să poată fi născuţi din Spirit în asemănare cerească la întâia înviere: „După cum am purtat chipul celui făcut din ţărână, tot aşa [noi, Biserica] vom purta şi chipul Celui ceresc” — dacă nu va fi o cădere. 1 Corinteni 15:49; Evrei 6:6.
Deşi acceptarea chemării cereşti şi consacrarea noastră în ascultare de ea se hotărăşte într-un anumit moment, aducerea fiecărui gând în armonie cu mintea lui Dumnezeu este o lucrare treptată; este o înclinare treptată spre cer a ceea ce în mod natural se înclină spre pământ. Apostolul numeşte acest proces lucrare de transformare, spunând: „Să nu vă conformaţi veacului acestuia, ci să fiţi transformaţi [la natura cerească], prinînnoirea minţii voastre, ca să puteţi înţelege care este voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită”. Romani 12:2.
Trebuie să se observe că aceste cuvinte ale apostolului nu sunt adresate lumii necredincioase, ci acelora pe care El îi recunoaşte ca fraţi, cum se arată în versetul precedent — „Vă îndemn, dar, fraţilor . . . să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu”.
În mod obişnuit se crede că atunci când un om se converteşte sau se întoarce de la păcat la dreptate şi de la necredinţă şi opoziţie faţă de Dumnezeu la încredere în El, aceea este tranformarea despre care a vorbit Pavel. Adevărat, aceea este o mare schimbare — o transformare, dar nu este acea transformare la care se referă aici Pavel. Aceea este o transformare a caracterului; dar Pavel se referă la o transformare a naturii, promisă credincioşilor din timpul Veacului Evanghelic pe anumite condiţii, şi el îi îndemna pe credincioşi să îndeplinească acele condiţii. Dacă n-ar fi avut loc deja o astfel de transformare a caracterului la acei cărora li se adresa, nu i-ar fi putut numi fraţi — şi încă fraţi care aveau ceva „sfânt şi plăcut((A199)) lui Dumnezeu” pentru a-I oferi de jertfă, pentru că numai cei îndreptăţiţi prin credinţa în răscumpărare sunt socotiţi de Dumnezeu ca sfinţi şi plăcuţi. Transformarea naturii rezultă la aceia care în timpul Veacului Evanghelic îşi prezintă umanitatea îndreptăţită ca jertfă vie, aşa cum Isus Şi-a prezentat umanitatea perfectă ca jertfă, depunând tot dreptul şi pretenţia la existenţa umană viitoare, precum şi ignorând satisfacerea privilegiilor, drepturilor etc. umane prezente. Primul lucru sacrificat este voinţa umană; şi de atunci încolo noi nu suntem conduşi nici de voinţa noastră proprie, nici de vreo altă voinţă umană, ci numai de voinţa divină. Voinţa divină devine voinţa noastră şi noi socotim voinţa umană ca nefiind a noastră, ci voinţa altuia, pentru a fi ignorată şi sacrificată. Voinţa divină devenind voinţa noastră, noi începem să gândim, să raţionăm şi să judecăm din punct de vedere divin: planul lui Dumnezeu devine planul nostru şi căile lui Dumnezeu devin căile noastre. Nimeni nu poate înţelege deplin această transformare dacă nu s-a prezentat pe sine în bună credinţă ca jertfă şi, prin urmare, dacă n-ajunge s-o trăiască. Înainte ne puteam bucura de orice lucru care nu era de fapt păcătos, deoarece lumea cu toate lucrurile ei bune au fost făcute pentru plăcerea omului, singura dificultate fiind să stăpânim înclinaţiile păcătoase. Dar cei consacraţi, cei transformaţi, pe lângă efortul de a subjuga păcatul, trebuie să jertfească lucrurile bune prezente şi să-şi devoteze toate forţele pentru serviciul lui Dumnezeu. Iar cei credincioşi în serviciu şi jertfire îşi vor da zilnic seama că într-adevăr această lume nu este locul lor de odihnă şi că aici nu au o cetate continuă. Inimile şi speranţele lor se vor întoarce însă spre acea „odihnă care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu”. Iar această speranţă binecuvântată la rândul ei va însufleţi şi inspira la jertfă continuă.
Astfel, prin consacrare, mintea se reînnoieşte sau se transformă, şi dorinţele, speranţele şi scopurile încep să se ((A200)) ridice spre lucrurile promise, spirituale şi nevăzute, în timp ce speranţele etc. omeneşti mor. Cei care sunt în acest fel transformaţi, sau în proces de schimbare, sunt socotiţi „creaţii noi”, concepuţi de Dumnezeu, şi în acea măsură părtaşi ai naturii divine. Să se remarce bine diferenţa între aceste „creaţii noi” şi acei credincioşi şi „fraţi” care sunt numai îndreptăţiţi. Cei din clasa din urmă sunt încă din pământ, pământeşti, şi în afara dorinţelor păcătoase, speranţele lor, ambiţiile şi scopurile lor sunt din acelea care vor fi pe deplin satisfăcute în restabilirea făgăduită a tuturor lucrurilor. Dar cei din clasa dintâi nu sunt din această lume, întocmai cum Cristos nu este din această lume, şi speranţele lor se centrează în lucrurile nevăzute, unde Cristos stă la dreapta lui Dumnezeu. Perspectiva gloriei pământeşti, aşa de încântătoare pentru omul natural, nu va mai fi o parte satisfăcătoare pentru cei concepuţi de această speranţă cerească, pentru cei care văd gloriile făgăduinţelor cereşti şi care apreciază partea încredinţată lor în planul divin. Această minte nouă, divină, este garanţia moştenirii noastre a naturii divine complete — minte şi corp. Unii ar putea fi puţin surprinşi de această expresie, corp divin; dar ni se spune că acum Isus este însăşi reprezentarea persoanei Tatălui Său şi că învingătorii vor „fi ca El, pentru că Îl vor vedea aşa cum este” (1 Ioan 3:2). „Dacă este un trup natural [omenesc], este şi un trup duhovnicesc” (1 Corinteni 15:44). Nu ne-am putea imagina pe Tatăl nostru cel divin sau pe Domnul nostru Isus numai ca minţi mari fără corpuri. Corpurile Lor sunt spirituale glorioase, deşi nu s-a arătat încă ce mare este gloria şi nu se va arăta până când şi noi vom avea parte de natura divină.
În timp ce această transformare a minţii, de la mintea omenească la cea spirituală, este o lucrare treptată, schimbarea de la corpul uman la cel spiritual nu va fi treptată, ci instantanee (1 Corinteni 15:52). Acum, după ((A201)) cum spune Pavel, avem această comoară (mintea divină) în vase de pământ, dar la timpul cuvenit comoara va fi într-un vas glorios potrivit pentru ea — corpul spiritual.
Am văzut că natura umană este o asemănare a celei spirituale (Geneza 5:1). De exemplu: Dumnezeu are voinţă, şi tot aşa au şi oamenii şi îngerii; Dumnezeu are raţiune şi memorie, şi tot aşa au şi creaturile Sale inteligente — îngerii şi oamenii. Caracterul operaţiunilor mintale la toţi este la fel. Cu aceleaşi date de gândire şi sub condiţii similare, aceste naturi diferite pot ajunge la aceleaşi concluzii. Deşi facultăţile mintale ale naturii divine, îngereşti şi umane sunt similare, totuşi noi ştim că natura spirituală are puteri care le depăşesc pe cele umane — puteri care rezultă, credem noi, nu din facultăţile diferite, ci din sfera mai largă a aceloraşi facultăţi şi din împrejurările diferite în care ele operează. Natura umană este un chip pământesc perfect al naturii spirituale, având aceleaşi facultăţi, dar limitate la sfera pământească şi având capacitatea şi dispoziţia de a discerne în afara ei numai atât cât Dumnezeu vede potrivit să descopere pentru beneficiul şi fericirea omului.
Natura divină este cel mai înalt ordin al naturii spirituale; şi cât de nemăsurată este distanţa între Dumnezeu şi creaturile Sale! Noi putem prinde numai sclipiri din gloria înţelepciunii, puterii şi bunătăţii divine, în timp ce în vedere panoramică El face să treacă prin faţa noastră unele din grandioasele Sale lucrări. Noi însă putem estima şi înţelege gloria umanităţii perfecte.
Având clar în minte aceste gânduri, putem aprecia cum se efectuează schimbarea de la natura umană la cea spirituală, şi anume, prin trecerea aceloraşi puteri mintale la stările mai înalte. Când vom fi îmbrăcaţi cu corpul ceresc, vom avea puterile cereşti care aparţin acelui corp glorios şi vom avea întinderea gândului şi sfera puterii care-i aparţin.
((A202))
Schimbarea sau tranformarea minţii, de la pământească la cerească, pe care cei consacraţi o trăiesc aici, este începutul acestei schimbări de natură. Nu este o schimbare a creierului, nici un miracol în funcţionarea lui schimbată, ci voinţa şi tendinţa minţii sunt schimbate. Voinţa şi sentimentele noastre ne reprezintă individualitatea; deci, când voinţa şi sentimentele ne sunt schimbate, noi suntem transformaţi şi socotiţi ca aparţinând de fapt naturii cereşti. Adevărat, acesta este doar un început foarte mic, dar o concepere, cum este numită aceasta, este întotdeauna numai un început mic; totuşi ea este garanţia sau asigurarea lucrării încheiate. Efeseni 1:13, 14.
Unii au întrebat: Cum ne vom cunoaşte pe noi înşine când vom fi schimbaţi? Cum vom şti atunci că suntem aceleaşi fiinţe care au trăit, au suferit şi s-au sacrificat ca să poată fi părtaşi ai acestei glorii? Vom fi noi aceleaşi fiinţe conştiente? Cu cea mai mare siguranţă, da. Dacă am murit împreună cu Cristos, vom şi trăi împreună cu El (Romani 6:8). Schimbările care survin zilnic în corpurile noastre omeneşti nu ne fac să uităm trecutul sau să ne pierdem identitatea*.
*Corpurile noastre omeneşti se schimbă constant. Ştiinţa declară că fiecare şapte ani sunt martorii unei schimbări complete a atomilor noştri componenţi. Aşa că schimbarea promisă, de la corpurile umane la cele spirituale, nu va nimici nici memoria nici identitatea, ci va creşte puterea şi sfera lor. Aceeaşi minte divină care acum este a noastră, cu aceeaşi memorie, cu aceleaşi puteri de gândire etc., îşi va extinde puterile în înălţimi şi adâncimi nemăsurate, în armonie cu corpul ei spiritual nou, iar memoria va trasa tot cursul nostru din copilăria cea mai timpurie, şi, prin contrast, vom fi în stare să ne dăm seama deplin de răsplata glorioasă a sacrificiului nostru. Dar acesta n-ar putea fi cazul dacă umanul n-ar fi un chip al spiritualului.
Aceste gânduri ne pot ajuta să înţelegem de asemenea cum Fiul, când a fost schimbat de la condiţiile spirituale la cele umane — la natura umană şi la limitele pământeşti — a fost om; şi chiar dacă a fost aceeaşi fiinţă în ambele cazuri, în ((A203)) primele condiţii El a fost spiritual, iar în condiţiile următoare a fost uman. Fiindcă cele două naturi sunt separate şi distincte şi totuşi una este o asemănare a celeilalte, prin urmare, aceleaşi facultăţi mintale (memorie etc.) fiind comune ambelor, Isus a putut să-Şi dea seama de gloria Sa anterioară, pe care a avut-o înainte de a deveni om, dar pe care n-a avut-o când a fost om, după cum dovedesc cuvintele Sale: „Tată, preamăreşte-Mă la Tine Însuţi cu slava pe care o aveam cu Tine înainte de a fi lumea” (Ioan 17:5) — gloria naturii spirituale. Şi rugăciunea aceea este mai mult decât ascultată în preamărirea Lui prezentă la cea mai înaltă formă de fiinţă spirituală, natura divină.
Referindu-ne iarăşi la cuvintele lui Pavel, remarcăm că el nu spune: Nu vă conformaţi voi înşivă acestei lumi, ci transformaţi-vă voi înşivă în asemănarea divină; ci el spune: „Nu vă conformaţi, . . . ci fiţi transformaţi”. Acest lucru este bine exprimat, deoarece noi nici nu ne conformăm, nici nu ne transformăm noi înşine, ci noi, fie ne supunem să fim conformaţi lumii prin influenţele lumeşti, spiritul lumii din jurul nostru, fie ne supunem voinţei lui Dumnezeu, adică voinţei sau Spiritului sfânt, pentru a fi transformaţi de influenţele cereşti exercitate prin Cuvântul lui Dumnezeu. Voi care sunteţi consacraţi, la ce influenţe vă supuneţi? Influenţele transformatoare duc la sacrificiul şi suferinţele prezente, dar sfârşitul este glorios. Dacă vă dezvoltaţi sub aceste influenţe transformatoare, voi zilnic dovediţi care este acea voie bună, plăcută şi desăvârşită a lui Dumnezeu.
Cei care şi-au pus pe altarul de jertfă tot ce au, să ţină minte necontenit că în timp ce Cuvântul lui Dumnezeu conţine atât făgăduinţe pământeşti cât şi cereşti, numai cele din urmă ne aparţin nouă. Comoara noastră este în cer: să ne fie inimile necontenit acolo. Chemarea noastră nu este la natură spirituală numai, ci la cel mai înalt ordin al celei spirituale, natura divină — „cu atât mai presus de îngeri” (2 Petru 1:4; Evrei 1:4). Această chemare cerească ((A204)) este limitată la Veacul Evanghelic; ea n-a fost făcută înainte de acest veac şi odată cu încheierea lui va înceta. Înainte de chemarea cerească s-a făcut o chemare pământească, chiar dacă ea a fost imperfect înţeleasă, şi ni se spune că va fi continuată după Veacul Evanghelic. Viaţa [pentru cei restabiliţi ca fiinţe umane] şi nemurirea [premiul pentru care aleargă corpul lui Cristos] au fost aduse la lumină ambele în timpul acestui veac (2 Timotei 1:10). Atât natura umană cât şi cea spirituală vor fi glorioase în perfecţiunea lor, totuşi distincte şi separate. Frumoasa varietate şi minunata armonie a tuturor lucrurilor, însufleţite şi neînsufleţite — armonie unele cu altele şi armonie cu Dumnezeu — nu va fi o trăsătură neînsemnată a gloriei lucrării încheiate a lui Dumnezeu.
BISERICA LUI DUMNEZEU
„Scoală, Sioane, şi în cântări
De nesfârşită bucurie izbucneşte;
Laudă veşnică se cuvine lui Dumnezeu,
Cel care pe-ai tăi vrăjmaşi nimiceşte.
Scoală, scoală, biserica lui Dumnezeu!
Fiindcă lumina străluce din înălţime;
De pământ şi de praf veşmintele-ţi scutură,
Fiindcă a ta glorie vine.
De nesfârşită bucurie izbucneşte;
Laudă veşnică se cuvine lui Dumnezeu,
Cel care pe-ai tăi vrăjmaşi nimiceşte.
Scoală, scoală, biserica lui Dumnezeu!
Fiindcă lumina străluce din înălţime;
De pământ şi de praf veşmintele-ţi scutură,
Fiindcă a ta glorie vine.
De pe pământ să te înalţe,
Dumnezeu puterea Îşi va folosi;
Jalea în veselie va preface,
Tristeţea ta în bucurii.
Îmbracă haine strălucite,
Curatul tău veşmânt;
Regele tău te va conduce
Pe drumul ce-i sigur şi sfânt.”
Dumnezeu puterea Îşi va folosi;
Jalea în veselie va preface,
Tristeţea ta în bucurii.
Îmbracă haine strălucite,
Curatul tău veşmânt;
Regele tău te va conduce
Pe drumul ce-i sigur şi sfânt.”
