Vasele de alabastru ale inimii noastre

“Nu vă ţineţi vasele de alabastru ale iubirii şi gingăşiei voastre sigilate până când prietenii voştri sunt morţi. Umpleţi-le vieţile cu bunătate.

Spuneţi-le cuvinte aprobatoare şi încurajatoare atâta timp cât urechile lor le pot auzi şi atâta timp cât inimile lor pot fi emoţionate şi făcute fericite prin ele; lucrurile plăcute pe care vreţi să le spuneţi când ei sunt plecaţi, spuneţi-le înainte de a pleca. Florile pe care intenţionaţi să le trimiteţi pentru sicriul lor, trimiteţi-le să lumineze şi să înfrumuseţeze căminul lor înainte de a-l părăsi. Dacă prietenii mei au vase de alabastru puse deoparte, pline de parfumurile înmiresmate ale simpatiei şi afecţiunii, pe care intenţionează să le spargă peste trupul meu mort, aş prefera să le aducă în orele mele ostenite şi tulburate şi să le deschidă, ca să pot fi împrospătat şi încurajat de ele atâta timp cât am nevoie de ele. Mai bine să am un sicriu simplu, fără nici o floare, o înmormântare fără elogii, decât o viaţă fără dulceaţa iubirii şi simpatiei. Să învăţăm să-i ungem pe prietenii noştri înainte pentru îngroparea lor. Bunătatea post-mortem nu încurajează un spirit îngreunat. Florile de pe sicriu nu răspândesc mireasmă înapoi pe cărarea ostenită”.

DESPRE “PĂSTORII PLĂTIȚI”

DESPRE “PĂSTORII  PLĂTIȚI”

ACESTE DOUĂ SCRIPTURI S-AU REFERIT  ÎN PRIMUL RÂND LA PREOȚII LUI ISRAEL, DAR ELE SUNT ȘI PENTRU PĂSTORII CREȘTINĂTĂȚII DE ASTĂZI. AȘA CĂ, ORICE ASEMĂNARE CU PREOȚII ȘI PASTORII ZILELOR NOASTRE NU ESTE DELOC PUR ÎNTÂMPLĂTOARE

CITIȚI CU ATENȚIE AMBELE SCRIPTURI ȘI VEȚI GĂSI MULTE LEGĂTURI CU STAREA DE AZI

Ezechiel 34

1. Cuvantul Domnului mi-a vorbit astfel:

2. "Fiul omului, proroceste impotriva pastorilor sufletesti ai lui Israel! Proroceste si spune-le lor, pastorilor: "Asa vorbeste Domnul Dumnezeu: "Vai de pastorii lui Israel, care se pasc pe ei insisi! Nu trebuie pastorii sa pasca turma?

3. Voi mancati grasimea, va imbracati cu lana, taiati ce e gras, dar nu pasteti oile.

4. Nu intariti pe cele slabe, nu vindecati pe cea bolnava, nu legati pe cea ranita; n-aduceti inapoi pe cea ratacita, nu cautati pe cea pierduta, ci le stapaniti cu asuprire si cu asprime!

5. Astfel ele s-au risipit pentru ca n-aveau pastor; au ajuns prada tuturor fiarelor campului si s-au risipit.

6. Turma Mea rataceste pe toti muntii si pe toate dealurile inalte; oile Mele sunt risipite pe toata fata tarii si nimeni nu ingrijeste de ele, nici nu le cauta!

7. De aceea, pastorilor, ascultati cuvantul Domnului!

8. Pe viata Mea, zice Domnul Dumnezeu, pentru ca oile Mele au ajuns de jaf si sunt prada tuturor fiarelor campului, din lipsa de pastor, pentru ca pastorii Mei n-au nicio grija de oile Mele, ci se pasteau numai pe ei insisi, si nu pasteau oile Mele,

9. de aceea, pastorilor, ascultati Cuvantul Domnului!

10. Asa vorbeste Domnul Dumnezeu: Iata, am necaz pe pastori! Imi voi lua inapoi oile din mainile lor, nu-i voi mai lasa sa-Mi pasca oile, si nu se vor mai paste nici pe ei insisi; caci Imi voi izbavi oile din gura lor, si nu le vor mai sluji ca hrana!"

11. Caci asa vorbeste Domnul Dumnezeu: "Iata, Ma voi ingriji Eu insumi de oile Mele si le voi cerceta!

12. Cum isi cerceteaza un pastor turma cand este in mijlocul oilor sale imprastiate, asa Imi voi cerceta Eu oile si le voi strange din toate locurile pe unde au fost risipite in ziua plina de nori si negura.

13. Le voi scoate dintre popoare, le voi strange din felurite tari si le voi aduce inapoi in tara lor; le voi paste pe muntii lui Israel, de-a lungul raurilor si in toate locurile locuite ale tarii.

14. Le voi paste pe o pasune buna, si stana lor va fi pe muntii cei inalti ai lui Israel; acolo se vor odihni intr-un staul placut si vor avea pasuni grase pe muntii lui Israel.

15. Eu insumi Imi voi paste oile, Eu le voi duce la odihna, zice Domnul Dumnezeu.

16. Voi cauta pe cea pierduta, voi aduce inapoi pe cea ratacita, voi lega pe cea ranita si voi intari pe cea slaba. Dar voi pazi pe cele grase si pline de vlaga: vreau sa le pasc cum se cade."

17. "Si voi, oile Mele, asa vorbeste Domnul Dumnezeu: "Iata, voi judeca intre oaie si oaie, intre berbeci si tapi.

18. Este prea putin pentru voi ca pasteti in pasunea cea buna, de mai calcati in picioare si cealalta parte a pasunii voastre? Ca beti o apa limpede, de mai tulburati si pe cealalta cu picioarele?

19. Si oile Mele trebuie apoi sa pasca ce ati calcat voi cu picioarele voastre si sa bea ce ati tulburat voi cu picioarele voastre!"

20. De aceea, asa le vorbeste Domnul Dumnezeu: "Iata ca voi judeca intre oaia grasa si oaia slaba.

21. Pentru ca ati izbit cu coasta si cu umarul si ati impuns cu coarnele voastre toate oile slabe pana le-ati izgonit,

22. voi veni in ajutorul oilor Mele, ca sa nu mai fie de jaf, si voi judeca intre oaie si oaie.

23. Voi pune peste ele un singur pastor care le va paste, si anume pe Robul Meu David; El le va paste, El va fi pastorul lor.

24. Eu, Domnul, voi fi Dumnezeul lor, si Robul Meu David va fi voievod in mijlocul lor. Eu, Domnul, am vorbit!

25. Voi incheia cu ele un legamant de pace si voi indeparta din tara toate fiarele salbatice; ele vor locui in liniste in pustiu si vor putea dormi in mijlocul padurilor.

26. Le voi face, pe ele si imprejurimile dealului Meu, o pricina de binecuvantare; le voi trimite ploaie la vreme, si aceasta va fi o ploaie binecuvantata!

27. Pomul de pe camp isi va da rodul, si pamantul isi va da roadele. Ele vor fi linistite in tara lor si vor sti ca Eu sunt Domnul, cand voi rupe legaturile jugului lor si cand le voi izbavi din mana celor ce le asupresc.

28. Nu vor mai fi de jaf intre neamuri, nu le vor manca fiarele din tara, ci vor locui in liniste si nu le va mai tulbura nimeni.

29. Le voi pune un rasad caruia i se va duce faima; nu vor mai fi mistuite de foame in tara si nu vor mai purta ocara neamurilor.

30. Si vor sti astfel ca Eu, Domnul Dumnezeul lor, sunt cu ele si ca ele sunt poporul Meu, ele, casa lui Israel, zice Domnul Dumnezeu.

31. Voi sunteti oile Mele, oile pasunii Mele, si Eu sunt Dumnezeul vostru, zice Domnul Dumnezeu."

Matei 23

 

1. Atunci Isus, pe cand cuvanta gloatelor si ucenicilor Sai,

2. a zis: "Carturarii si fariseii sed pe scaunul lui Moise.

3. Deci toate lucrurile pe care va spun ei sa le paziti, paziti-le si faceti-le; dar dupa faptele lor sa nu faceti. Caci ei zic, dar nu fac.

4. Ei leaga sarcini grele si cu anevoie de purtat si le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor sa le miste.

5. Toate faptele lor le fac pentru ca sa fie vazuti de oameni. Astfel, isi fac filacteriile late, isi fac poalele vesmintelor cu ciucuri lungi;

6. umbla dupa locurile dintai la ospete si dupa scaunele dintai in sinagogi;

7. le place sa le faca oamenii plecaciuni prin piete si sa le zica: "Rabi! Rabi!"

8. Voi sa nu va numiti Rabi! Fiindca Unul singur este Invatatorul vostru: Hristos, si voi toti sunteti frati.

9. Si "Tata" (PĂRINTE)  sa nu numiti pe nimeni pe pamant; pentru ca Unul singur este Tatal vostru: Acela care este in ceruri.

10. Sa nu va numiti "Dascali"; caci Unul singur este Dascalul vostru: Hristosul.

11. Cel mai mare dintre voi sa fie slujitorul vostru.

12. Oricine se va inalta va fi smerit; si oricine se va smeri va fi inaltat.

13. Vai de voi, carturari si farisei fatarnici! Pentru ca voi inchideti oamenilor Imparatia cerurilor: nici voi nu intrati in ea, si nici pe cei ce vor sa intre nu-i lasati sa intre.

14. Vai de voi, carturari si farisei fatarnici! Pentru ca voi mancati casele vaduvelor, in timp ce, de ochii lumii, faceti rugaciuni lungi; de aceea veti lua o mai mare osanda.

15. Vai de voi, carturari si farisei fatarnici! Pentru ca voi inconjurati marea si pamantul ca sa faceti un tovaras de credinta; si, dupa ce a ajuns tovaras de credinta, faceti din el un fiu al gheenei, de doua ori mai rau decat sunteti voi insiva.

16. Vai de voi, povatuitori orbi, care ziceti: "Daca jura cineva pe Templu, nu este nimic; dar daca jura pe aurul Templului, este legat de juramantul lui."

17. Nebuni si orbi! Care este mai mare: aurul sau Templul, care sfinteste aurul?

18. "Daca jura cineva pe altar, nu este nimic, dar daca jura pe darul de pe altar, este legat de juramantul lui."

19. Nebuni si orbi! Care este mai mare: darul sau altarul, care sfinteste darul?

20. Deci cine jura pe altar jura pe el si pe tot ce este deasupra lui;

21. cine jura pe Templu jura pe el si pe Cel ce locuieste in el;

22. si cine jura pe cer jura pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu si pe Cel ce sade pe el.

23. Vai de voi, carturari si farisei fatarnici! Pentru ca voi dati zeciuiala din izma, din marar si din chimen si lasati nefacute cele mai insemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila si credinciosia; pe acestea trebuia sa le faceti, si pe acelea sa nu le lasati nefacute.

24. Povatuitori orbi, care strecurati tantarul si inghititi camila!

25. Vai de voi, carturari si farisei fatarnici! Pentru ca voi curatati partea de afara a paharului si a blidului, dar inauntru sunt pline de rapire si de necumpatare.

26. Fariseu orb! Curata intai partea dinauntru a paharului si a blidului, pentru ca si partea de afara sa fie curata.

27. Vai de voi, carturari si farisei fatarnici! Pentru ca voi sunteti ca mormintele varuite, care pe din afara se arata frumoase, iar pe dinauntru sunt pline de oasele mortilor si de orice fel de necuratenie.

28. Tot asa si voi, pe din afara va aratati neprihaniti oamenilor, dar pe dinauntru sunteti plini de fatarnicie si de faradelege.

29. Vai de voi, carturari si farisei fatarnici! Pentru ca voi ziditi mormintele prorocilor, impodobiti gropile celor neprihaniti

30. si ziceti: "Daca am fi trait noi in zilele parintilor nostri, nu ne-am fi unit cu ei la varsarea sangelui prorocilor."

31. Prin aceasta marturisiti despre voi insiva ca sunteti fiii celor ce au omorat pe proroci.

32. Voi, dar, umpleti masura parintilor vostri!

33. Serpi, pui de naparci! Cum veti scapa de pedeapsa gheenei?

34. De aceea, iata, va trimit proroci, intelepti si carturari. Pe unii din ei ii veti omori si rastigni, pe altii ii veti bate in sinagogile voastre si-i veti prigoni din cetate in cetate;

35. ca sa vina asupra voastra tot sangele nevinovat care a fost varsat pe pamant, de la sangele neprihanitului Abel pana la sangele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-ati omorat intre Templu si altar.

36. Adevarat va spun ca toate acestea vor veni peste neamul acesta.

37. Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci si ucizi cu pietre pe cei trimisi la tine! De cate ori am vrut sa strang pe copiii tai cum isi strange gaina puii sub aripi, si n-ati vrut!

38. Iata ca vi se lasa casa pustie;

39. caci va spun ca de acum incolo nu Ma veti mai vedea pana cand veti zice: "Binecuvantat este Cel ce vine in Numele Domnului!"

IUBIREA - SUMA TUTUROR HARURILOR

Spectrul Iubirii are nouă ingrediente:

Răbdare — “Dragostea este îndelung răbdătoare”

Bunătate — “şi este plină de bunătate”;

Generozitate — “dragostea nu este invidioasă”;

Smerenie — “dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie”,

Amabilitate — “nu se poartă necuviincios”,

Lipsă de egoism — “nu caută folosul său”,

Blândeţe — “nu se aprinde de mânie”

Nevinovăţie — “nu se gândeşte la rău”,

Sinceritate — “nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr”.”

La cele de mai sus noi mai adăugăm trei ingrediente:

Tăria — Dragostea “suferă toate … răbdă toate”

Încrederea — Dragostea “crede toate”

Speranţa — Dragostea “nădăjduieşte toate”

DESPRE CREȘTINISMUL ADEVĂRAT ȘI DOCTRINA RĂSCUMPĂRĂRII

DESPRE CREȘTINISMUL ADEVĂRAT ȘI DOCTRINA RĂSCUMPĂRĂRII

Un  adevăr fundamental din învăţătura creştină este misterioasa doctrină a ispăşirii. Păcatul este un fapt indiscutabil. Este recunoscut şi adeverit în mod general. El este propria lui dovadă. Mai mult, este o barieră între om şi Dumnezeul lui. Sfinţenia divină şi păcatul, cu caracterul lui dezgustător, cu răzvrătirea lui, cu degradarea lui oribilă şi cu ruina lui fără speranţă, nu pot coexista în nici un sistem de guvernare morală. Dumnezeu nu poate tolera păcatul sau să Se adapteze lui sau să facă un loc pentru el în prezenţa Sa. El nu poate discuta cu el; trebuie să-l pedepsească. Nu poate trata cu el; trebuie să-l judece la bara de justiţie. Nul poate trece cu vederea; trebuie să-l biruie. Nu-i poate da un statut moral; trebuie să-i dea condamnarea pe care o merită.

Ispăşirea este metoda minunată a lui Dumnezeu de justificare, odată pentru totdeauna, înaintea universului, a atitudinii Sale eterne faţă de păcat, prin preluarea de către El Însuşi, în spirit de sacrificiu, a pedepsei lui. El face aceasta prin persoana lui Isus Cristos. Faptele naşterii, vieţii, morţii şi învierii lui Cristos îşi au locul lor în tărâmul istoriei adevărate, iar valoarea morală şi eficacitatea ispăşitoare a ascultării Sale perfecte şi a morţii Sale de sacrificiu devin un element misterios al valorii nelimitate în procesul reajustării relaţiei păcătosului cu Dumnezeul său.

Cristos este recunoscut de către Dumnezeu ca înlocuitor. Meritul ascultării Sale şi demnitatea înălţată a sacrificiului Său sunt disponibile ambele pentru credinţă. Păcătosul, umilit, pocăit şi conştient de nevrednicie, Îl acceptă pe Cristos ca răscumpărătorul său, cel care intervine pentru sine, mântuitorul său, şi doar crede în El, având încrederea în asigurările şi promisiunile Sale, bazate cum sunt pe intervenţia Sa ispăşitoare, şi primeşte de la Dumnezeu, ca dar al iubirii suverane, toate beneficiile lucrării mijlocitoare a lui Cristos. Acesta este modul lui Dumnezeu de a ajunge la ţelul iertării şi reconcilierii. Este modul Său de a fi drept şi totuşi să realizeze îndreptăţirea păcătosului. Şi aici avem taina înţelepciunii în exemplificarea ei cea mai maiestuoasă.

Aceasta este inima Evangheliei. Ea pulsează de iubire misterioasă; pulsează de chinurile inexprimabile ale vindecării divine; poartă o legătură vitală cu tot planul de guvernare; este, în activităţile ei ascunse, în afara examinării raţiunii umane; dar trimite sângele vieţii care curge prin istorie şi-i dă creştinismului vitalitatea lui superbă şi vigoarea lui nepieritoare. Fiindcă creştinismul elimină păcatul din problemă, de aceea soluţia lui este completă şi finală.

Creştinismul trebuie să vorbească în numele lui Dumnezeu. Lui îi datorează existenţa, şi secretul adânc al demnităţii şi puterii lui este că Îl descoperă pe El. Ar fi neruşinare pentru el să vorbească pur şi simplu pe propria sa răspundere, sau chiar în numele raţiunii. Nu are de propus nici o filosofie a evoluţiei. Are de dat un mesaj de la Dumnezeu. El însuşi nu este o filosofie; este o religie. Nu este de orgine pământească; este făurit de Dumnezeu. Nu vine de la om, ci de la Dumnezeu, şi este cu intensitate viu prin puterea Lui, treaz prin iubirea Lui, benign prin bunătatea Lui, radiant de lumina Lui, încărcat de adevărul Lui, trimis cu mesajul Lui, inspirat de energia Lui, impregnat de înţelepciunea Lui, înnăscut cu darul vindecării spirituale şi puternic prin autoritate supremă. Are o misiune printre oameni, oricând sau oriunde îi găseşte, care este tot atât de sublimă ca şi creaţia, tot atât de minunată ca şi existenţa spirituală şi tot atât de plină de sens misterios  ca şi eternitatea. Îşi află focarul, precum şi centrul de radiere, în marele lui descoperitor şi învăţător, către care, înainte de venirea Lui, au arătat toate degetele luminii, şi de la care, de la încarnarea Sa, a strălucit toată strălucirea zilei.

Spiritul lui este plin de sinceritate simplă, demnitate înălţată şi altruism plăcut. El are ca scop să împartă o binecuvântare mai degrabă decât să provoace o comparaţie. Nu este atât de nerăbdător să se justifice pe sine cât să confere beneficiile lui. Nu este atât de preocupat să-şi asigure onoarea supremă pentru sine cât să-şi câştige calea spre inimă. Nu caută să ia în batjocură, să discrediteze sau să umilească pe rivalul său, ci mai degrabă să supună prin iubire, să atragă prin propria sa excelenţă şi să înlocuiască prin virtutea propriei sale superiorităţi incomparabile. Este incapabil de un spirit de rivalitate, datorită dreptului său indiscutabil de a domni. Nu are nevoie de zâmbet batjocoritor, se poate lipsi de dispreţ, nu poartă nici o armă de violenţă, nu este dat să se certe, este incapabil de trucuri sau înşelare şi respinge făţărnicia. Se bazează întotdeauna pe meritul său intrinsec şi îşi bazează toate pretenţiile pe dreptul său de a fi auzit şi onorat.

Dovada sa miraculoasă este mai degrabă o excepţie decât o regulă. A fost un semn să ajute credinţa slabă. A fost o concesie făcută în spiritul condescendenţei. Miracolele sugerează îndurarea după cum anunţă şi maiestatea. Când ne gândim la sursele nelimitate ale puterii divine şi la uşurinţa cu care semnele şi minunile puteau fi înmulţite în uluitoare varietate şi măreţie, suntem conştienţi de o conservare rigidă a puterii şi de o respingere clară a spectaculosului. Misterul istoriei creştine este modul cruţător în care creştinismul şi-a folosit resursele. Este o solicitare asupra credinţei, care adeseori este dureros de severă, să se observe lipsa aparentă de energie, hotărâre şi forţă irezistibilă în înaintarea aparent înceată a religiei noastre sfinte. [Neapărat aşa trebuie să fie pentru cei care n-au ajuns încă să înţeleagă planul divin al veacurilor.]

Fără îndoială că Dumnezeu a avut motivele Sale, dar între timp noi nu putem decât să recunoaştem în creştinism un spirit de rezervă singulară, de răbdare minunată, de glas scăzut, de reţinere intenţionată. El nu «strigă, nu-şi ridică glasul şi nu-l face să se audă pe stradă». Secolele vin şi se duc şi creştinismul atinge numai porţiuni din pământ, dar oriunde atinge, transformă. El pare să dispreţuiască ajutoarele materiale şi socoteşte numai acele victorii care merită să fie avute, care sunt câştigate prin contact spiritual cu sufletul individului. Relaţia lui cu alte religii a fost caracterizată prin rezervă unică, iar progresul lui a fost marcat printr-o demnitate neostentativă care este în armonie cu atitudinea maiestuoasă a lui Dumnezeu, autorul lui.

Avem dreptate deci, când vorbim despre spiritul acestui mesaj ca fiind complet liber de banalitatea sentimentului de rivalitate, cu totul deasupra metodelor spectaculoase sau vulgare, infinit îndepărtat de toate mecanismele simple sau efectele dramatice, cu totul liber de prefăcătorie sau făţărnicie, lipsit de nerăbdarea de a se alia cu puterea lumească sau cu strălucirea socială, preocupându-se mai mult de un loc de influenţă într-o inimă umilă decât de un loc de putere pe un tron regal, în întregime concentrat ca să pretindă supunerea iubitoare a sufletului şi asigurarea transformării morale a caracterului, pentru ca propriul său spirit şi principii să poată stăpâni viaţa spirituală a oamenilor.

El vorbeşte deci altor religii cu francheţe şi simplitate nelimitate, bazat pe propria sa pretenţie indiscutabilă la audiere. El recunoaşte sinceritatea neîndoielnică a convingerii personale şi seriozitatea intensă a străduinţei morale în cazul multor suflete serioase care, asemenea atenienilor din vechime, «se închină în ignoranţă»; previne şi convinge şi porunceşte, aşa cum are dreptul; vorbeşte, asemenea lui Pavel în prezenţa păgânismului cultivat pe Colinele lui Marte, despre acea zi stabilită în care trebuie să fie judecată lumea şi despre «acel om» prin care va fi judecată; trimite şi retrimite ecoul chemării lui invariabile şi inflexibile la pocăinţă; cere acceptarea standardelor lui morale; cere supunere, loialitate, reverenţă şi umilinţă.

Toate acestea le face pe un ton superb şi hotărât, de insistenţă calmă. Adesea el îşi impune cererea cu argumentare, apel şi insistenţă tandră; totuşi în toate şi prin toate trebuie recunoscut un ton clar, răsunător, predominant, de insistenţă necompromiţătoare, revelând acea voinţă supremă care a iniţiat creştinismul şi în al cărui nume vorbeşte întotdeauna. El îşi dă mesajul cu un aer de încredere netulburată şi de autoritate calmă. Nu se află la el nici o nelinişte în privinţa întâietăţii, nici o grijă nepotrivită în legătură cu aparenţele, nici o posibilitate de a fi patronat, nici un spirit de concurenţă nedemn. Vorbeşte mai degrabă cu conştiinţa acelei supremaţii simple, naturale, incomparabile, nemăsurate, care dezarmează repede rivalitatea şi la urmă provoacă admiraţia şi obligă supunerea inimilor libere de răutate şi prefăcătorie

Raportul lui Pilat

Acum 1982 de ani la ora 9 dimineata era pus pe cruce cea mai nobila fiinta care a fost in lumea asta vreodata. 

Către Cezarul Tiberiu,
Nobile Suverane, salutare!

Cauzele care au provocat acea tulburare în Ierusalim, au fost în legătura cu Iisus din Nazaret, şi evenimentele care au avut loc în provincia mea acum câteva zile, au fost de un astfel de caracter care mă face sa vi le raportez cu de-amănuntul, pentru că eu nu voi fi deloc surprins dacă, în scurgerea timpului acestuia, nu se va schimba cu totul soarta naţiunii noastre, căci se pare că în zilele din urmă, zeii au încetat de a mai putea fi ispăşiţi. Eu, din partea mea, sunt gata să spun: blestemată fie ziua aceea în care eu am urmat pe Valerius Graţius la guvernarea Iudeii. La sosirea mea în Ierusalim, am luat în primire sala de judecată şi-am poruncit să se facă ospăţ mare, la care am invitat pe Tetrarhul Galileii, dimpreună cu Arhiereul, şi pe toţi oficianţii lui. La ora anunţată, niciunul din oaspeţi nu s-a arătat. Aceasta a fost o insultă pentru onoarea mea personală!….Mai târziu, după câteva zile, a venit la mine Arhiereul, ca să-şi ceară scuze. Îmbrăcămintea şi purtarea sa erau grozav de viclene. El pretindea că religiunea sa îl opreşte pe el şi pe supuşii lui, de a sta la aceeaşi masă cu romanii şi să închine libaţiuni (ciocniri de pahare) cu ei. Eu am crezut că e bine să accept această scuză, dar tot cu acea ocazie m-a convins că cei cuceriţi se declară duşmani ai cuceritorilor, şi mi se părea că, dintre toate oraşele cucerite, Ierusalimul unul era cel mai greu de cârmuit. Atât de turbulent era acest popor, încât eu trăiam mereu cu frica să nu izbucnească în orice moment o răscoală. Pentru suprimarea ei eu nu aveam însă, decât o mână de soldaţi şi un singur sutaş.
Am cerut întăriri de la Guvernatorul Siriei, dar acesta m-a informat că şi el abia are trupe îndeajuns pentru a-şi apăra provincia sa. O dorinţă nestăpânită de cucerire, adică de a ne întinde împărăţia dincolo de mijloacele noastre de apărare, mă tem să nu fie o cauză de răsturnare a nobilului nostru guvernământ. Printre mai multe veşti ce mi-au venit, una m-a interesat în mod deosebit: un tânăr – se zice – a apărut în Galileea, predicând pe un ton blând şi nobil o altă lege, în numele lui Dumnezeu ce l-a trimis.
La început mă temeam că acesta să nu fie vreun agitator care să aţâţe poporul contra Romanilor, dar nu după mult timp temerile mele au fost spulberate. Iisus din
Nazaret, a vorbit mai mult ca un prieten al Romanilor decât al evreilor. Trecând într-o
zi pe lângă locul ce se chema Siloan, am văzut o mare adunare de popor, iar în
-2-
mijlocul ei pe un tânăr care stătea rezemat de un copac şi, în seninătate şi calm, predica mulţimii. Mi s-a spus că este Iisus. Era tocmai ce mă aşteptam să văd, atât de mare era deosebirea între El şi ascultătorii lui. Părul şi barba sa aurie, îi dădeau o înfăţişare cerească. El părea a fi cam de vreo 30 de ani. N-am văzut în viaţa mea o privire atât de senină şi de dulce, un contrast izbitor între El şi ascultătorii lui, cu bărbile lor negre şi feţele întunecate. Nevoind să-l întrerup prin prezenţa mea, mi-am continuat drumul înainte, dar am făcut semn secretarului meu să se asocieze mulţimii şi să asculte ce vorbeşte. Numele secretarului meu este Naulius. El este strănepotul şefului de spionaj şi de conspiraţie, care s-a ascuns în Etruraia, aşteptând pe Cătălina. Naulius este un vechi băştinaş din Iudeia, astfel că el cunoaşte bine limba ebraică. Îmi este foarte devotat şi vrednic de toată încrederea. Când am sosit şi am intrat în sala de judecată am găsit pe Naulius care mi-a istorisit cuvintele auzite de Iisus la Siloan. El mi-a zis: „Niciodată nu am citit în cărţi sau în lucrările filozofilor, ceva ce ar semăna predicilor lui Iisus”. Unul dintre evreii răsculători, dintre care sunt atâţia în Ierusalim, l-a întrebat dacă este cu cale de a da tribut Cezarului, Iisus a răspuns: “Daţi Cezarului cele ce se cuvin Cezarului, şi lui Dumnezeu, cele ce se cuvin lui Dumnezeu”. Tocmai din cauza înţelepciunii lui, eu am îngăduit Nazarineanului libertatea, pentru că era în puterea mea să-l arestez şi să-l trimit la Pretoriu, dar aceasta ar fi fost împotriva dreptăţii ce a caracterizat totdeauna pe Romani. Omul acesta nu era nici tendenţios şi nici răsculător, şi eu l-am ocrotit cu protecţia mea, poate necunoscută lui. El avea libertatea să lucreze, să vorbească şi să facă adunări şi să ţină predici poporului şi să-şi aleagă ucenicii, neîmpiedicat de niciun mandat pretorian. Dacă s-ar întâmpla însă, ferească-ne zeii, aceasta este doar o presupunere, dacă s-ar întâmpla, zic eu, ca religia strămoşilor noştri să fie înlocuită de religia lui Iisus, lucrul acesta s-ar datora acestei nobile toleranţe şi prea marii indulgenţe pe care le îngăduie Roma. Pe când eu, mizerabil nenorocit, voi fi fost poate instrumentul pe care creştinii îl numesc “Providenţa” prin care să vină peste noi această soartă şi destin. Dar libertatea aceasta nemărginită, dată lui Iisus, a indignat tare pe evrei; dar nu pe cei săraci, ci pe cei bogaţi şi puternici, într-adevăr, Iisus era foarte aspru cu cei din urmă (cu bogaţii) şi de aceasta a fost pentru mine un bun motiv de a nu tulbura libertatea Nazarineanului. Fariseilor şi cărturarilor le zicea: „Voi sunteţi pui de viperă, voi vă asemănaţi cu mormintele văruite”; alteori indignat de îngâmfatele lor postiri şi dăruiri ale bogaţilor le spunea că „doi bani ai unei văduve sărace sunt mai preţuiţi înaintea lui Dumnezeu”, decât darurile lor bogate. În fiecare zi se făceau plângeri la sala de judecată contra abuzurilor evreilor bogaţi. Eram informaţi că vreo nenorocire o să i se întâmple acestui om; căci nu va fi fost pentru prima oară, când Ierusalimul să-şi omoare cu pietre pe cei care erau numiţi de ei „profeţi”. Şi dacă Pretoriul le va refuza plângerea, ei vor face apel la Cezarul! Conduita mea a fost aprobată de Senat, şi mi s-a promis o întărire de soldaţi, după
terminarea războiului cu Parţii, fiindcă altfel, eu nu eram în stare să preîntâmpin o
răscoală. M-am hotărât apoi să iau o măsură, care făgăduia de mai mult, pentru a
-3-
stabili liniştea în oraş, fără a supune Pretoriul la concesiuni umilitoare. Am scris lui Iisus, invitându-l la o convorbire cu mine, în sala de judecată, şi el a venit. Precum ştiţi, Nobile Suverane, în venele mele curge sânge iberic amestecat cu sânge roman, care nu cunoaşte frica şi este nesupus emoţiilor: mă plimbam prin curtea palatului meu, când Nazarineanul apăru şi, când am dat cu ochii de el, mi s-a părut ca şi cum o mână de fier mi-ar fi legat picioarele de pământ şi tremuram, fără voia mea, ca un vinovat, deşi Nazarineanul era calm şi liniştit ca un nevinovat. Când a venit la mine, s-a oprit deodată şi ca printr-un semn, părea că-mi zice: Iată-mă, am sosit! Câtva timp eu am rămas încremenit şi priveam cu admirare, respect şi frică, asupra acestei figuri de om supranatural, o formă de om, necunoscută numeroşilor pictori şi sculptori, care au dat forme şi figuri la tot felul de zei şi eroi. „Iisuse, i-am zis în cele din urmă şi limba mea gângăvea…, Iisuse din Nazaret, eu ţi-am dat, timp de trei ani de zile, o mare libertate de vorbire şi rău nu-mi pare. Cuvintele tale sunt ale unui înţelept, ale unui om învăţat. Nu ştiu dacă tu ai citit Socrate sau Platon, dar un lucru îţi spun, că în predicile tale se află o simplitate majestuoasă, care te ridică mult mai sus deasupra acestor filozofi. Împăratul este informat despre tine, şi eu, umilul său reprezentant în această comunitate, sunt foarte fericit că ţi-am îngăduit această libertate, de care te bucuri şi tu atât de vrednic. Totuşi nu pot ascunde de tine că predicile tale au stârnit mari şi puternice duşmănii contra ta. Nici aceasta nu este de mirat: Socrate şi-a avut duşmanii săi, şi a căzut victima lor. Ai tăi sunt fără îndoială aprinşi contra ta, din pricina libertăţii pe care ţi-o dau. Mă învinuiesc de a fi în legătură directă şi unire cu tine, cu scopul de a dezbrăca pe evrei de mica putere ce o mai au de la romani. Rugămintea mea deci – nu zic puterea mea – este ca tu să fii pe viitor mai cu băgare de seamă şi să eviţi a jigni mândria duşmanilor tăi, ca să nu se răscoale populaţia stupidă în contra ta, şi să mă silească pe mine să întrebuinţez mijloacele justiţiei…”. Nazarineanul însă a răspuns liniştit: „Prinţ al pământului, cuvintele tale nu ies din adevărata înţelepciune. Spune furtunii: stai în mijlocul muntelui, căci altfel vei dezrădăcina copacii din vale. Furtuna îţi va răspunde: numai Dumnezeu cunoaşte încotro merge furtuna. Adevăr zic ţie, înainte de a înflori rozele Saronului, sângele celui drept va fi vărsat…”, continuă el cu emoţie. Eu i-am zis: „Tu eşti mai preţios mie pentru înţelepciunea ta, decât toţi tulburătorii aceştia şi îngâmfaţii de farisei, care abuzează de libertatea dată lor de Roma, complotează contra Cezarului şi ne ţin într-o frică continuă, aceşti mizerabili neliniştiţi. Ei cunosc că lupul din pădure se-mbracă uneori în lână şi piei de oaie. Eu te voi apăra faţă de ei. Palatul meu de justiţie este deschis ţie pentru scăpare…”. Cu nepăsare, şi clătinându-şi capul, cu un har şi un zâmbet dumnezeiesc Iisus îmi ripostă “Când ziua aceea va fi sosit, nu va fi scăpare pentru Fiul Omului, nici sub pământ. Sălaşul celui drept este acolo, zise el arătând spre cer: ceea ce este scris în cărţile profeţilor, trebuie să se împlinească”! “Tânărule,
i-am răspuns eu pe un ton moale, tu mă obligi ca simpla mea cerinţă să o preschimb în poruncă. Siguranţa provinciilor mele, care este încredinţată îngrijirii mele cere asta.
-4-
Trebuie să arăţi mai multă moderaţie în predicile tale. Nu vătăma pe alţii, aceasta îţi poruncesc. Fericirea ta te însoţeşte, mergi în pace”. “Prinţ al pământului, a răspuns Iisus, nu am venit ca să aduc în lume război, ci pace şi iubire şi bunăvoinţă. Eu m-am născut în aceeaşi zi în care Cezarul a dat pace lumii romane. Prigonirea nu este de la mine. Eu o aştept de la alţii, şi o voi întâmpina în supunere faţă de voinţa Tatălui meu, care mi-a arătat calea. De aceea, restrânge-ţi puţin înţelepciunea ta lumească. Nu este în puterea ta, de a aresta victima de la picioarele altarului ce ispăşesc”. După aceste cuvinte el a dispărut ca un nor luminos, după perdelele pretoriului. Duşmanii lui Iisus s-au adresat în cele din urmă lui Irod, să se răzbune asupra Nazarineanului. Dacă Irod ar fi urmat propria sa înclinare, în aceasta privinţă, el ar fi ordonat imediat osânda la moarte a lui Iisus; însă el, deşi mândru de cinstirea domniei sale, se temea de senatul Roman, de a nu comite vreo faptă care ar fi putut să-i nimicească influenţa sa asupra Senatului, astfel nu luă nicio hotărâre. Într-o zi, Irod veni la mine în pretoriu. Când s-a ridicat să plece, după câteva cuvinte neînsemnate, m-a întrebat ce părere am eu despre Iisus Nazarul. Eu i-am spus că după părerea mea, Iisus este un mare filozof, după cum unele naţiuni mari adesea produc, şi că învăţăturile sale, cu niciun chip, nu pot fi socotite ca fiind eretice sau primejdioase, iar Roma este dispusă a-i îngădui toată libertatea de a vorbi şi este îndreptăţit prin faptele sale. Irod a surâs cu ironie şi salutându-mă, cu respect prefăcut, s-a depărtat. Se apropia marea sărbătoare a evreilor; conducătorii religioşi plănuiau să se folosească de această ocazie şi de exercitarea populară, care are loc întotdeauna, la sărbătoarea Paştilor lor. Oraşul era arhiplin de o populaţie turbulentă care dorea moartea Nazarineanului. Spionii mei mi-au raportat că Arhiereii şi Fariseii întrebuinţează tezaurul templului ca să mituiască în acest scop pe popor. Primejdia creştea pe fiecare oră. Am scris atunci la Prefectul Siriei să-mi trimită imediat o sută de soldaţi de infanterie şi tot atâţia de cavalerie, dar el a refuzat să-mi trimită. M-am văzut atunci rămas singur, numai cu o mână de soldaţi; nişte păzitori îmbătrâniţi în mijlocul unui oraş răsculat, neputincioşi de a reprima o răscoală şi fiind silit să o tolerez. Răsculaţii au pus mâna pe Iisus, şi cu toate că ei simţeau că nu au de ce să se teamă de Pretoriu, crezându-mă alături de conducătorii lor, în privinţa aceasta, au continuat să strige: „Răstigneşte-l!”. Trei partide se uniseră împotriva lui Iisus: Irodienii, Saducheii şi Fariseii; Saducheii, a căror conduită era sprijinită de două motive: ei urau pe Iisus, şi doreau să scape de sub jugul roman. Aceştia nu au putut uita niciodată, intrarea mea în sfântul lor oraş, cu steaguri care purtau chipul împăratului Roman, deşi eu cu acea ocazie, am făcut o greşeala din necunoaşterea legilor lor. Totuşi, în ochii lor, profanarea aceasta nu s-a micşorat. O altă nemulţumire pe care o purtau ei înşişi, era propunerea mea, de a întrebuinţa o parte din tezaurul templului pentru ridicarea de clădiri publice. Din cauza acestei propuneri, ei erau plini de amărăciune. Fariseii erau duşmanii pe faţă ai lui Iisus, şi nu le păsa prea mult de
guvernul nostru. Ei au fost siliţi să înghită timp de trei ani şi jumătate pilulele amare
pe care Nazarineanul le arunca în faţa lor, în public, oriunde se ducea, şi fiind prea
-5-
slabi şi sfioşi şi neavând curajul de a lua singuri măsurile dorite, ei au fost bucuroşi de a se uni cu Irodienii si Saducheii. Pe lângă cele trei partide, ei mai aveau de luptat împotriva unei populaţii îndârjite şi totdeauna gata de a se uni la răscoală şi de a se folosi de confuzia şi neînţelegerea ce rezulta din aceasta. În felul acesta Iisus a fost târât înaintea Arhiereului şi condamnat la moarte. Cu aceasta ocazie, Casa Arhiereului, a săvârşit umilul fapt de supunere; el şi-a trimis prizonierul la mine ca să pronunţ eu osânda definitivă, asupra lui. Eu i-am răspuns că, deoarece Iisus este Galilean afacerea cade sub jurisdicţia lui Irod şi am poruncit să-l trimită la el. Acel tetrarh viclean şi-a mărturisit umilinţa, pretextând a avea respect faţă de mine, prin sutana Cezarului, mi-a încredinţat mie soarta acestui om. Îndată palatul meu a luat înfăţişarea unei cetăţi ocupate. Fiecare moment ce trecea, sporea numărul tulburărilor. Ierusalimul era inundat de populaţia adunată de prin munţii Nazaretului. Se pare că toată Iudeea se afla la Ierusalim. Eu îmi luasem de femeie (soţie) o domnişoara dintre Galileeni, care avusese nişte descoperiri pentru viitor. Plângând, ea s-a aruncat la picioarele mele şi mi-a zis: „Păzeşte-te! Să nu te atingi de omul acesta, pentru că el este Sfânt! Noaptea trecută eu l-am văzut în vis. El umbla deasupra apelor. El zbura pe aripile vântului, şi vorbea furtunilor şi peştilor mării şi toate erau supuse voinţei lui. Chiar şi râul de pe muntele Kidron, curgea plin de sânge. Statuile Cezarului erau pline de murdăria Golgotei. Catapetesmele dinlăuntrul templului, s-au dărâmat şi soarele s-a întunecat ca îmbrăcat în doliu. O! Pilate, rău mare te aşteaptă, dacă nu vei asculta sfatul femeii tale. Blestemele Senatului Roman! Teme-te de puterea Cerului!” Pe la timpul acesta treptele de marmură, gemeau sub greutatea mulţimii, iar Nazarineanul, era adus iarăşi la mine. Eu am pornit spre sala de judecată, urmat de garda mea. Într-un ton aspru, am întrebat pe popor, ce vrea!…. „Moartea Nazarineanului” a fost răspunsul. „Pentru ce crimă?” am întrebat eu. „El a hulit pe Dumnezeu şi a profeţit dărâmarea templului. El se numeşte pe sine Fiul lui Dumnezeu, Mesia, Regele Iudeilor”. Eu le-am spus că justiţia Romană nu pedepseşte astfel de fapte cu moartea. „Răstigneşte-l, răstigneşte-l!”- izbucni însă strigătul de la gloata înfuriată. Strigătele gloatei înfuriate zguduiau palatul din temelie. În mijlocul acestei zarve nemaipomenite, nu era decât un om liniştit şi calm. ACESTA ERA IISUS DIN NAZARET. După mai multe sforţări, fără rezultate, de a-l scăpa de furia acestor persecutori înverşunaţi, eu am luat o măsură care pentru moment mi se păru că va servi ca să-i scap viaţa; am dat poruncă ca el sa fie biciuit; apoi cerând ligheanul cu apă, eu m-am spălat pe mâini în faţa mulţimii, arătând prin aceasta, dezaprobarea mea pentru acest fapt. Dar în zadar. Aceşti mizerabili nu s-au mulţumit decât cu viaţa lui.
În desele noastre tulburări civile, eu am fost de mai multe ori martor al furiei popoarelor dar, din câte am văzut, nimic nu se poate asemăna cu aceasta. Într-adevăr s-ar putea spune că în această ocazie toate spiritele rele din ţinutul infernului s-au
strâns în Ierusalim. Mulţimea părea că nu umblă pe picioare, ci umblă pe sus urlând,
precum valurile unei mări înfuriate. O mare neastâmpărată se întindea de la porţile
-6-
Pretorului până la muntele Sion, cu strigăte, cu fluierături, cum nu s-a mai auzit niciodată în istoria Romei. Ziua s-a întunecat ca un amurg, asemenea celui văzut la moartea lui Iulius Cezar cel Mare, care s-a întâmplat tot aşa pe la mijlocul lui Martie. Eu, Guvernatorul provinciei răsculate, stăteam rezemat de o coloană a palatului meu, gândindu-mă la înfricoşătorul fapt al acestor oameni cruzi care târau spre execuţie pe nevinovatul Nazarinean. Toţi dispăruseră din jurul meu. Ierusalimul, scosese afară pe locuitorii săi, care se înşiraseră pe părţile funebre ce conduc spre Geronica (Golgota). Un aer de jale şi întristare mă acoperea. Garda mea însoţise pe cavaleri, iar sutaşul pentru a arăta o umbră de putere, se străduia să facă ordine. Eram lăsat singur şi cu inima zdrobită şi mă gândeam că ceea ce s-a petrecut în momentul acesta stătuse mai mult în puterea zeilor, decât în puterea omului. Deodată se auzi un mare strigăt, ce venea de pe Golgota, care părea că este adus de vânt şi care anunţa o agonie pe care urechea omenească, n-a mai auzit-o vreodată. Nori mari, întunecoşi şi negri s-au coborât şi au acoperit aripa templului, şi aşezându-se asupra oraşului, l-a acoperit ca un val, şi un puternic cutremur de pământ a zguduit totul. Atât de înfricoşătoare au fost semnele ce s-au văzut, atât pe ceruri cât şi pe pământ, încât se zice că Dionisie Acropagul ar fi exclamat: „sau că autorul naturii suferă, sau că Universul se sfârşeşte”. Către ceasul dintâi al nopţii, mi-am luat mantaua pe mine şi am pornit pe jos în oraş, spre porţile Golgotei. Jertfa era consumată!… Mulţimea se întorcea în cetate, dar de fapt tot agitată, dar şi posomorâtă şi cu feţele lor întunecate şi mohorâte şi disperate. Mulţi erau cuprinşi de frică şi de remuşcare pentru cele ce văzuseră. De asemenea, am văzut pe mica trupă de ostaşi, trecând mâhniţi, iar purtătorii steagului, îşi învăluiseră capul în semn de întristare.
Am auzit un ostaş murmurând în cuvinte străine, pe care eu nu le-am înţeles. Ici şi colo, se vedeau grupuri de oameni şi femei adunaţi şi, când aruncau privirea spre muntele Calvarului rămâneau nemişcaţi, ca în aşteptarea vreunei alte minuni a naturii. M-am întors în Pretoriu întristat şi plin de gânduri care mă frământau. Urcându-mă pe trepte, se puteau vedea stropii de sânge care curseseră de la Nazarinean. După un timp a venit la mine un bătrân, cu o grupă de femei plângând, care rămăseseră la poartă, iar el s-a aruncat la picioarele mele plângând amar. L-am întrebat ce vrea şi el mi-a zis: „Eu sunt Iosif din Arimateia, şi am venit să cer de la tine îngăduinţa de a îngropa pe Iisus din Nazaret”…. I-am zis: „Cerinţa ta se va împlini”….
Atunci, primind raportul că Iisus este mort, am poruncit lui Naulius să ia cu sine ostaşi şi să supravegheze înmormântarea, ca să nu fie împiedicată.
Mai târziu câteva zile, mormântul a fost găsit gol. Ucenicii săi au vestit în toată provincia, că Iisus s-a sculat dintre morţi cum prezisese el. Îmi mai rămăsese numai această datorie, ca să fac cunoscut împăratului această întâmplare dezgustătoare şi neobişnuită. Chiar în noaptea aceea, ce a urmat catastrofei neaşteptate am început a face acest raport şi, de către ziuă, s-a auzit un sunet de pe Calvar, intonând aria
Dianei, care a venit la urechile mele!… Aruncându-mi privirea spre poarta Cezarului,
am văzut apropiindu-se o trupa de soldaţi şi am auzit sunetul trâmbiţei care intona
-7-
marşul Cezarului. Erau întăririle care mi se făgăduiseră, cele doua mii de ostaşi aleşi, şi pentru a grăbi sosirea lor, au călătorit toată noaptea. A fost hotărât de soartă!… am strigat eu cu amărăciune şi frecându-mi palmele, ca marea nelegiuire să fie îndeplinită, şi ca pentru scopul de a împiedica răscoala de ieri, trupele de ostaşi să sosească astăzi!!!… Soartă cruda, cum îţi baţi joc de soarta muritorilor! Era prea adevărat ce a strigat Nazarineanul de pe cruce: „S-a sfârşit”. Acesta este cuprinsul raportului şi rămân al Majestăţii Voastre supus, cu respect şi smerenie.

Guvernatorul PONŢIU PILAT
Făcut în Ierusalim în a XXVIII-a zi a lunii Martie, Anul 4147 de la creaţiune