Pe cine vom crede — pe Dumnezeu sau pe Satan?

Pe cine vom crede — pe Dumnezeu sau pe Satan?

Aici este un conflict direct între învăţătorii moderni şi Cuvântul inspirat, Scripturile pretinzând că morţii nu ştiu nimic, iar teologii moderni pretinzând că ştiu totul. Biblia spune că morţii sunt în realitate morţi, şi în adevăr potrivit pedepsei divine au suferit pentru păcatul pronunţat împotriva rasei noastre — “cu moarte veţi muri” (traducerea Douay-Rheims; n. t.). Împotrivitorii acceptă declaraţia amăgitoare a lui Satan făcută Evei, “Hotărât că nu veţi muri” şi încearcă să dovedească faptul că morţii nu sunt morţi; că pedeapsa lui Dumnezeu împotriva păcatului nu s-a îndeplinit şi că moartea, departe de a fi sentinţa sau blestemul asupra rasei noastre, este o binecuvântare, un pas în procesul general al evoluţiei. Cele două teorii sunt aşa de departe una de alta ca cei doi poli, iar cei doi învăţători ai acestor două teorii, după cum am arătat, sunt Dumnezeu, pe de o parte, şi Satan pe de alta — “mincinosul şi tatăl minciunii.” (Ioan 8:44). Pe care îl vom crede?

Tot planul de mântuire se leagă de această întrebare. Dacă moartea nu a fost pedeapsa pentru păcat, venită prin Adam, atunci “viaţa … din belşug” nu este răsplata şi binecuvântarea de la Dumnezeu asigurată prin Cristos printr-o înviere. Afirmaţia lui Satan, care a fost aşa de larg acceptată de poporul Domnului, şi care exercită o influenţă atât de orbitoare asupra minţii lor, este contrarul afirmaţiei divine, în toate sensurile cuvântului — că moartea este blestemul sau pedeapsa pentru păcat; că Cristos a murit ca să scape pe om de această sentinţă sau blestem, şi că scăparea vine prin învierea din morţi, care altfel nu ar avea viaţă viitoare, aşa cum spune apostolul în textul nostru. Teoria lui Satan spune că moartea este o binecuvântare care aduce plinătatea vieţii şi libertate şi bucurie, şi face din înviere un blestem, aducând întemniţare, dificultate, restrângere, durere şi necaz.

Apostolul a predicat pe Isus şi învierea

Nu-i de mirare că, orbiţi de înşelarea adversarului, majoritatea marilor teologi ai creştinătăţii — şi repede urmaşii lor mulţi, părăsesc doctrina împăcării care spune că: “… dacă moartea a venit prin om Adam, tot prin om, omul Isus Cristosş a venit şi învierea morţilor. Şi după cum în Adam toţi mor, tot aşa, în Hristos, toţi vor fi făcuţi vii.” — 1 Corinteni 15:21, 22.

Dacă se neagă realitatea morţii, nu mai este dificil să se nege realitatea păcatului. Se pretinde că tatăl Adam nu a fost creat în chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ci a fost creat într-un chip şi asemănare foarte apropiate de ale maimuţei, însemnând că în acea condiţie joasă de inteligenţă el nu a fost potrivit pentru încercarea de viaţă veşnică; şi acesta este numai un pas mai departe să se nege că el a avut cândva o încercare, şi că el a eşuat şi a căzut din har. Şi dacă se neagă căderea, şi în locul ei se ridică pretenţia că omul a evoluat chiar până în prezent — pierzând asemănarea cu maimuţa şi câştigând asemănarea cu Dumnezeu, atunci ar fi o consecvenţă, de asemenea, să se treacă la pasul următor, şi să se declare că deoarece omul nu a căzut, el nu a avut nevoie să fie răscumpărat din cădere.

Şi deci, cu toate aceste raţionamente pe baze scripturale false, pare logic să se nege declaraţiile des repetate ale Cuvântului lui Dumnezeu, că Domnul Isus este Răscumpărătorul nostru, şi că “El este ispăşirea pentru păcatele noastre ale Bisericii; şi nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale întregii lumi”, dând pentru noi, ca răscumpărarea noastră, sau ca preţul corespunzător, propria Sa viaţă ca să poată cumpăra înapoi viaţa pierdută a lui Adam.

Vedem astfel că luminile conducătoare ale creştinătăţii de azi, neagă ambele părţi principale ale Evangheliei pe care le predica apostolul mai demult, “Isus şi învierea” — pe Isus ca Răscumpărătorul omenirii din păcat şi blestemul lui — moartea — şi învierea ca marele rezultat al lucrării de răscumpărare, şi prin care binecuvântarea asigurată prin jertfa de răscumpărare, va putea fi aplicată şi va fi disponibilă pentru oricine voieşte să accepte viaţa veşnică în condiţiile acestui veac. Ni se aduc aminte Cuvintele Domnului nostru cu privire la necredinţa din timpul prezent: “Dar, când va veni Fiul Omului, va găsi El oare credinţă pe pământ?” — Luca 18:8.

Cele cinci simţuri în deplină armonie cu Scripturile

Declaraţiile Scripturilor cu privire la moarte sunt în deplină armonie cu mărturia celor cinci simţuri date nouă, ca oameni, de Creatorul nostru; şi aceasta este ceea ce trebuie să aşteptăm, cu toate că trebuie să fim gata să admitem că simţurile noastre ar putea greşi, dacă descoperirea divină ar contrazice simţurile noastre. Dar când raţiunea noastră este contrazisă de o teorie omenească, contrară declaraţiilor scripturale, atunci teoria omenească trebuie să fie respinsă şi mărturia raţiunii noastre să fie considerată ca adevărată; şi când Scripturile şi raţiunea noastră se unesc într-o mărturie, este desigur greşit să ţinem la o teorie a disoluţiei omului, care este contrazisă de descoperirea divină precum şi de raţiunea noastră. Şi oricine nesocoteşte astfel pe Dumnezeu, dătătorul simţurilor (chiar dacă sunt stricate de păcat) şi mărturia divină, nu trebuie să se aştepte la altceva decât să fie condus în întuneric şi poticnire. Astăzi, ca şi în urmă cu optsprezece secole, orbii conduc pe orbi în groapa necredinţei şi a erorii. 

“Cum moare unul, aşa moare şi celălalt, toţi au aceeaşi suflare”

Atât mărturia simţurilor noastre cât şi mărturia Cuvântului lui Dumnezeu este că moartea înseamnă pierderea vieţii, şi nu o sporire a vieţii. Uitaţi-vă la cel ce moare şi observaţi cum îi slăbesc puterile mintale şi fizice, până când scânteia vieţii se stinge. N-aţi văzut nimic ieşind din el, n-aţi auzit nimic decât horcăitul morţii: aţi simţit încetarea treptată a pulsului şi aţi observat greutatea respiraţiei; şi toate simţurile pe care le puteţi folosi asupra subiectului vă spun că prietenul vostru, iubitul vostru, este mort — nu mai este viu. Vă uitaţi în jur şi studiaţi subiectul şi întrebaţi pe alţii: “Acum ce urmează”? Răspunsul pentru simţurile voastre este: “Urmează putrezirea trupului; când scânteia vieţii s-a stins, trupul neînsufleţit trebuie înmormântat, ţărâna trebuie să se întoarcă în pământ”. Observaţi asemănarea între moartea prietenului şi iubitului vostru şi moartea unui animal, şi simţurile voastre nu pot face nici o deosebire între ele; şi Scripturile declară: “… cum moare unul, aşa moare şi celălalt, toţi au aceeaşi suflare îspirit de viaţăş”. Eclesiastul 3:19.

Dar cu dorinţa după o viaţă viitoare, plantată în natura voastră de către Creator, întrebaţi: Nu este nici o speranţă, nu este omul cu nimic deosebit de animal? Scripturile răspund la întrebarea voastră asigurându-ne că din punct de vedere fizic “omul nu întrece cu nimic pe animal”. Dar Scripturile ne asigură că deşi omenirea nu are nici o putere de viaţă mai mare decât animalul, totuşi Creatorul a făcut o pregătire pentru om, pe care n-a făcut-o pentru animale; şi acea pregătire este tocmai lucrul pe care-l dorim, şi anume, viaţa veşnică. Scripturile arată că această pregătire pentru viaţa veşnică a omului a fost făcută de Domnul încă de la început — nu prin implantarea unei calităţi nemuritoare în constituţia omului, ci prin faptul că prin pomii susţinători de viaţă din grădina Edenului, a prevăzut resursele de continuare veşnică a vieţii sale; totuşi această prevedere a fost condiţionată, dependentă de ascultarea omului faţă de Creatorul său.

Scripturile arată că neascultarea omului a adus asupra sa sentinţa morţii, iar executarea acelei sentinţe a fost dusă la îndeplinire prin scoaterea sa afară din grădina Edenului şi îndepărtarea sa de la fructele susţinerii vieţii din pomii grădinii. Astfel izgonit, sentinţa — “cu moarte vei muri” (traducerea Douay-Rheims; n. t.) — s-a împlinit treptat asupra părintelui Adam, şi el a trăit aproape până la sfârşitul primei zile de o mie de ani. Urmaşii săi, devenind tot mai slabi cu trecerea generaţiilor, astăzi (în ciuda marelui progres al ştiinţei şi medicinei şi al aranjamentelor sanitare) au ajuns la o viaţă medie de cam 35 de ani — “iar pentru cei mai tari la optzeci de ani; şi mândria lor este muncă şi deşertăciune”; şi curând sunt “stârpiţi din pământul celor vii”, ca să meargă în “ţara vrăjmaşului”, în marea închisoare a morţii, în care se estimează că astăzi se găsesc deja peste douăzeci de mii de milioane din rasa noastră — “Acolo nu te mai necăjesc cei răi, acolo se odihnesc cei sleiţi de puteri.” — Iov 3:17-19.

“Isus a murit”, “Cel Drept pentru cei nedrepţi”

Scripturile răspund la întrebările noastre cu privire la cei morţi. În timp ce ne asigură de justeţea sentinţei divine, moartea, cu toate acestea ele declară că Creatorul nostru este un Dumnezeu al milei şi al îndurării, şi că atunci când nu era ochi care să se îndure sau mână care să ne scape, Braţul Său ne-a adus mântuire. Mai mult, Scripturile ne indică pe Domnul Isus Cristos ca Braţul lui Iehova, care S-a întins pentru scăparea noastră din păcat, boală, durere şi necaz, şi pentru eliberarea noastră din închisoarea morţii, şi pentru restaurarea la libertăţile şi privilegiile copiilor lui Dumnezeu.

În armonie cu această compătimire divină, la timpul potrivit Dumnezeu a trimis pe unicul Său Fiu conceput în lume, pentru răscumperea noastră — să dea pentru noi preţul de răscumpărare, şi în cele din urmă să recupereze pe toţi cei care vor accepta mila divină, din toate consecinţele căderii, printr-o înviere din morţi. Dar iubirea divină nu putea anula dreptatea divină; trebuia ca Dumnezeu să fie drept, dacă El voia să fie îndreptăţitorul acelora care cred în Isus; de aceea cerinţele dreptăţii — pedeapsa pentru păcat — trebuia să fie plătită de către Răscumpărătorul nos-tru, înainte de a putea începe opera de eliberare şi restatornicire. Şi aici avem cea mai bună dovadă în ce priveşte pedeapsa păcatului, ce este ea şi ce nu este; pentru că, din moment ce Domnul Isus plăteşte pentru noi pedeapsa dreaptă a păcatului, ceea ce a dat El pentru noi va dovedi care a fost pedeapsa împotriva noastră. Ce a făcut El pentru noi? Scripturile răspund: El Şi-a dat viaţa pentru noi! “Hristos a murit pentru păcatele noastre” “Hristos … a suferit … Cel Drept pentru cei nedrepţi”! “S-a dat pe Sine Însuşi la moarte”. El şi-a dat viaţa “ca jertfă pentru păcatul înostruş” (traducerea Cornilescu; n. e.) şi “prin rănile Lui suntem vindecaţi.” — Isaia 53:4-6, 10 , 12.

Nimic nu este mai evident decât că Domnul nostru Isus nu a suferit o veşnicie de chin ca preţul răscumpărării noastre; şi ca atare, dacă lucrul acesta are nevoie de dovezi, avem aici dovada că chinul veşnic n-a fost pedeapsa pentru păcatele noastre. Dimpotrivă, faptul că Domnul nostru Isus a murit pentru păcatele noastre şi că Tatăl ceresc a acceptat acea jertfă a vieţii Sale pentru noi, dovedeşte că viaţa noastră a fost pierdută prin păcat; că deplina pedeapsă a legii divine împotriva noastră, ca rasă, a fost pierderea vieţii. Toată rasa, sub sentinţa morţii, a intrat în marea închisoare a morţii — în mormânt, şeol, hades. Şi astfel, când dragul nostru Răscumpărător Şi-a dat viaţa pentru noi, a mers şi El în şeol, în hades, în mormânt. El a luat locul nostru şi a suferit pentru noi pedeapsa păcatelor noastre.

Şi după cum moartea lui Isus a răscumpărat pe om din sentinţa morţii, tot aşa învierea Sa din morţi devine o asigurare a îndreptăţirii tuturor care-L acceptă şi I se supun. Tatăl ceresc a dat dovezi că preţul de răscumpărare a fost pe deplin mulţumitor; şi Domnul nostru care a fost astfel supus Tatălui, a fost înviat din morţi, şi, ca Agentul şi reprezentantul Tatălui, va începe curând opera de binecuvântare a întregii omeniri răscumpărate prin sângele Său preţios.

Închisoarea morţii va fi deschisă şi prizonierii vor fi eliberaţi

Binecuvântarea lumii înseamnă deschiderea închisorii morţii şi punerea în libertate a captivilor, care de şase mii de ani continuă să intre acolo. De aceea Domnul nostru este numit Dătătorul de viaţă, pentru că marea Sa lucrare va fi să dea înapoi viaţă neamului omenesc, care şi-a pierdut viaţa prin Adam. Şi deoarece restabi-lirea vieţii omenirii va înseamna înlăturarea durerilor, a bolilor şi a necazurilor, care sunt o parte din procesul morţii, Răscumpărătorul nostru este numit marele Medic.

Profeţia care aminteşte de deschiderea închisorii morţii şi punerea în libertate a captivilor (Isaia: 42:7), a fost aplicată, şi indiscutabil în mod corect, de către Domnul nostru Lui Însuşi; dar El încă n-a deschis închisoarea morţii şi nici n-a eliberat pe captivi prin înviere, imediat după învierea Sa. El ne spune când se va face această lucrare, zicând (Ioan 5:25-29), “… vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele”. “… şi cei care-l vor asculta îse vor supune atunci acestei voci, Fapte. 3:22, 23ş vor trăi”.

Astfel Domnul nostru a trecut peste intervalul Veacului Evanghelic, şi a arătat spre încheierea lucrării Sale în vârsta viitoare, pentru că acesta a fost planul rânduit mai dinainte de Tatăl. Tatăl a trimis pe Fiul, iar Fiul de bună voie a făcut opera de răscumpărare cu suficient timp înainte de “timpurile restabilirii” sau de înviere, şi de binecuvântarea generală a lumii în timpul domniei lui Mesia, ca să lase intervalul de timp al acestui Veac Evanghelic pentru o altă lucrare, adică pentru alegerea din lume a “turmei mici”, a “preoţiei împărăteşti”, a unui “popor deosebit” (traducerea K. J. ; n. t.), a unui “neam sfînt”, care să ia parte împreună cu Isus Cristos Domnul lor, la onorurile Împărăţiei mijlocitoare. Aceştia vor fi asociaţi cu Răscumpărătorul în marea şi glorioasa lucrare a nimicirii prinţului întunerecului şi a deschiderii închisorii morţii, şi a eliberarării din lanţurile păcatului, ale ignoranţei şi ale superstiţiei; şi a împlinirii în general a tuturor prevederilor promisiunilor măreţe ale lui Dumnezeu făcute tatălui Avraam, că “toate popoarele pământului vor fi binecuvântate în sămânţa sa (Cristos şi Corpul Său, Biserica)”. Galateni 3:16-29.

ESTE HAR…

            ESTE HAR…

•   Să iubești fără să fii iubit…

•  Să slujești fără să fii prețuit…

•   Să dăruiești fără să ți se mulțumească…

•   Să jertfești fără să ți se recunoască…

•   Să terți fără să fii iertat…

•   Să-l suții pe cel care te-a lepădat…

•   Să rămâi liniștit deși ești nedreptățit…

•   Să crezi deși nu vezi față în față…

•   Să crezi deși nu ești deplin lămurit…

•  Să investești clădind fără speranțe…

•  Să taci pentru a nu face rău aproapelui…

•  Să vorbești de dragul Adevărului…

• Să înduri fără să murmuri, fără să cârtești…

•  Totul să-ți aparțină, dar tu de toate să te lipsești…

LUPTĂ-TE CA SĂ PRIMEȘTI ACEST HAR!!!

Un altfel de post

Un altfel de post

Renunță la a-i mai judeca pe alții:

Descoperă-l pe Cristos care trăiește în ei!

Renunță la a mai spune cuvinte care rănesc:

Umple-te de cuvinte care vindecă!

Renunță la a mai fi nemulțumit:

Umple-te de recunoștință!

Ține post de nervi:

Umple-te cu răbdare!

Ține post de pesimism:

Umple-te cu speranță!

Ține post de preocupări inutile:

Umple-te de încredere în Domnul!

Renunță la a te mai plânge:

Umple-te de respect pentru acea minune care este viața!

Renunță la a-i mai stresa pe alții:

Umple-te de o rugăciune neîncetată!

Renunță la a mai fi acru:

Umple-te de bunătate!

Renunță la a-ți da importanță:

Umple-te de compasiune pentru ceilalți!

Renunță la teama pentru lucrurile tale:

Umple-i pe ceilalți de darul tău!

Renunță la a mai fi descurajat!

Umple-te de entuziasmul credinței!

Ține post de tot ceea ce te separă de Isus:

Umple-te de tot ce te apropie de El!

CUGETUL, BAZA CARACTERULUI

CUGETUL, BAZA CARACTERULUI

““Dumnezeu nu se lasă batjocorit”. Ce seamănă omul aceea va şi secera.” — Galateni 6:7

Omul este o fiinţă   gânditoare. El îşi face idei despre persoanele şi lucrurile cu care vine în contact. În urma influenţei diferitelor împrejurări, ideile se formează spre folosul sau spre paguba omului. Aceste idei îl aduc pe om, de multe ori, într-o stare de groază şi de teamă. Adeseori auzim, ce capacitate are cutare sau cutare. Ce încăpăţânat este omul acesta. Ce n-ar putea face acesta, dacă afacerile mele ar fi puse în mâna lui. Aceasta se întâmplă mai ales atunci când suntem în situaţia de a depinde de alţii, fie că ne gândim la înaintarea afacerilor noastre sau la pierderea lor, sau că ne gândim la iubiţii şi prietenii noştri. În felul acesta se nasc temerile, îngrijorările, supărările şi descurajările.

În acest articol voim să ne ocupăm de conceperea, creşterea şi stăpînirea cugetelor. Mai departe vom arăta că, răsplata ce se poate aştepta în Împărăţia viitoare va atîrna mai mult de cugetele omului decît de cuvintele şi faptele lui. Ajungerea la biruinţă este foarte uşoară, dacă cugetele sunt în deplină armonie cu legea divină. Dacă voieşti să ajungi în “turma mică”, îndreaptă-ţi cugetele la aceste făgăduinţe şi la condiţiile ce se cer pentru a ajunge acolo. Tot aşa îţi vei afla locul şi în “marea mulţime” sau în pierderea vieţii.

Cât de mare însemnătate are, deci, gândirea care este începutul oricărui lucru. Pentru a aduce lumea în existenţă a fost nevoie mai întâi de gândire. Cu multe milioane de ani în urmă, sau poate mai mult ­— noi nu ştim — Părintele ceresc S-a gândit să facă lumea. După aceea a început să-Şi ducă la îndeplinire planul făcând cerul şi pământul cu tot ce este pe el, adică lumea. Şi toate acestea sunt rezultatul unei gândiri de o clipă.

Un oarecare om se gândeşte să-şi construiască o casă. Acest gând îl conduce mai departe să deseneze planul, să facă calculele, să procure materialul şi să construiască clădirea. Fiecare lucru s-a dezvoltat în felul acesta, din o mică cugetare. De aici vedem cât de mare însemnătate are ceea ce cugetăm …

Gândurile sunt seminţele, care semănate şi îngrijite se dezvoltă. Din punctul acesta de vedere fiecare om se poate asemăna cu un agricultor, fiindcă fiecare om face o muncă asemenea acestuia. Plantarea şi îngrijirea ce o îndeplinim în pământul vieţii noastre o numim dezvoltarea caracterului. Despre aceasta vorbeşte apostolul Pavel când scrie corintenilor: “voi sunteţi … clădirea lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 3:9). Da, suntem îngrijitori ai gândurilor, lucrători ai lui Dumnezeu în înţelesul cel mai nobil al cuvântului. Deci, fiindcă suntem lucrători de pământ, trebuie să fim foarte atenţi asupra diferitelor plante ce cresc pe câmpul vieţii noastre. Toate aceste plante sunt frumoase şi plăcute, deoarece creştinul credincios Domnului nu va semăna sămânţă de neghină în pământul inimii sale. Creştinul adevărat va cultiva planta care a răsărit şi se arată folositoare, cu credincioşie şi conform votului său de consacrare.

Mergi la câmp şi priveşte cum este împodobit. Poţi vedea o parcelă frumoasă cu porumb, cu rândurile drepte şi fără buruieni, care creşte spre bucuria stăpânului. Dincolo poţi vedea o grădină cu plante medicinale, plină cu mirosuri plăcute, promiţând grădinarului multă binecuvântare, deoarece aceste plante sunt cunoscute de om ca vindecătoare. Toate înverzesc frumos şi cultura bogată dovedeşte că proprietarii pământului lucrează pământul cu grijă şi sârguincos. Într-adevăr îmbucurător şi împrospătător este un asemenea tablou. Dar mergând mai departe, poţi vedea o altă parcelă cu porumb. Rândurile sunt strâmbe şi printre ele este plin de buruieni, şi unele fire de porumb sunt galbene şi slabe, încât îţi este milă de ele când le priveşti. Le lipseşte îngrijirea. Gardurile sunt distruse şi toate arată lipsa îngrijirii. Ce mare deosebire. Şi ce impresionantă este această privelişte pentru omul harnic şi ordonat.

Din aceste tablouri putem învăţa şi noi. Dacă cineva îşi cultivă caracterul în asemănarea tabloului dintâi, la acela se va putea vedea răbdarea, iubirea, zelul, frica de Dumnezeu, seriozitatea şi alte trăsături ale caracterului, asemenea acestora. Să ne uităm acum la tabloul al doilea. Câte buruieni sunt şi cum se pot vedea rezultatele neîngrijirii: invidia, ura, părtinirea, lupta pentru întâietate, defăimărea şi altele. Ce stare decăzută şi dureroasă.

După cum sămânţa care este semănată prinde rădăcină şi planta creşte, tot aşa gândurile se transformă în vorbe sau în fapte, care apoi ne arată valoarea caracterului. La această dezvoltare trebuie să fim foarte atenţi, deoarece plantele pot creşte uşor strâmbe şi de aceea este necesară o cultivare foarte îngrijită. Sau putem să ne înşelăm, văzând planta frumoasă şi grasă, ca apoi să fie tocmai spre paguba noastră spirituală. Prietenii noştri, oamenii de ştiinţă, ne arată dezvoltarea gândirii în mod greşit, fiindcă ei nu cunosc schimbarea gândurilor arătată de Sfintele Scripturi. Ei cercetează lucrurile pământeşti în legătură cu influenţa lor bună sau rea asupra trupului. Dar noi trebuie să lucrăm cu înţelepciune şi să facem toate lucrurile conform Cuvântului lui Dumnezeu. Vom vedea că aceasta este singura cale înţeleaptă, care ne poate duce la rezultate curate şi bune. Nu numai să ne îndreptăm gândurile la tronul ceresc, dar în continuu să rămânem în legătură cu Dumnezeu prin rugăciune şi să-L lăudăm pe Părintele ceresc ca pe singura fiinţă care domneşte peste întreg universul.

Plantele care cresc şi se dezvoltă, arată că fiii lui Dumnezeu trebuie să-şi dezvolte caracterul, dacă voiesc să facă parte din clasa învingătoare. Începutul acestei plante, prin semănarea seminţei, este ilustrat prin conceperea gândurilor care deşi la început sunt foarte neînsemnate, totuşi mai târziu au să ducă la îndeplinire lucruri mari, întocmai după cum din mica sămânţă creşte un arbore mare. Că seminţele reprezintă gândurile, avem dovezi în Sfânta Sciptură. Apostolul Pavel vorbind despre aceasta galatenilor (Galateni 6:7, 8) ne spune: “Nu vă înşelaţi: “Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit”. Ce seamănă omul, aceea va şi secera. Cine seamănă în firea lui păcătoasă, va secera din firea păcătoasă stricăcinea; dar cine seamănă în Duhul, va secera din Duhul viaţa veşnică”. Prin “semănare”, apostolul înţelege conceperea gândurilor. În legătură cu aceasta, apostolul ne mai spune în 1 Corinteni 3:6 următoarele: “Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească”.

Tot despre acest lucru se vorbeşte şi în pilda din Matei 13:3-8: “Iată, semănătorul a ieşit să semene”. Gândul a fost sămânţa care porneşte din Cuvântul lui Dumnezeu şi din aceasta, unele boabe au căzut lângă drum iar altele au căzut pe loc stâncos, altele între spini, iar altele au căzut în pământ bun. În versetele 24-30 din acest capitol se vorbeşte despre sămânţa bună şi explicând această pildă în versetele 37-43, Domnul spune că “sămânţa bună sunt fiii Împărăţiei”. Este vreo deosebire între cele două exprimări? Ele au acelaşi înţeles. Ce este Cuvântul lui Dumnezeu? Este gândul lui Dumnezeu arătat în Sfânta Scriptură pentru ajutorul nostru. Şi tocmai după cum un om îşi scrie cugetul şi ideile sale într-o carte, tot aşa aflăm şi în Sfânta Scriptură. Acolo este arătat cugetul lui Dumnezeu despre om şi căderea lui în păcat, despre îngeri, despre Domnul nostru Isus, despre înviere, despre răsplata celor drepţi cât şi despre nimicirea celor nelegiuiţi, etc. În felul acesta Biblia se deosebeşte de toate cărţile, în care sunt aşezate gândurile oamenilor. Această deosebire se arată frumos în Isaia 55:8, 9, unde Domnul spune: “Căci gândurile mele nu sunt gândurile voastre … ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre”. Cât de mare nevoie este deci să ne plantăm aceste gânduri mai bine în inimile şi în minţile noastre, ca dezvoltându-se frumos să facă fructe plăcute spre lauda şi slava lui Dumnezeu.

Iată ce a gândit Pavel când a spus: “Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească”: de aceea am venit eu la voi ca să semăn gânduri sfinte şi curate în inimile voastre, care înainte de aceasta niciodată nu le-aţi avut în inimă. Apolo a udat aceste gânduri cu credincioşie, iar Dumnezeu a făcut să crească din acestea fructe plăcute. La fel înţelegem şi cealaltă expresie a lui Pavel: “Nu vă înşelaţi: “Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit”. Ce seamănă omul, aceea va şi secera”, adică după cum omul se gândeşte aşa va fi şi răsplătit, sau pedepsit. Pentru ce? Pentru că din gânduri se dezvoltă fapte şi acestea arată cum îţi este viaţa. La sfârşitul căii toate faptele vor fi puse împreună şi atunci se va vedea cum ţi-ai petrecut timpul, pe ce ţi-ai cheltuit banii, cu alte cuvinte cum ai trăit, şi aceasta va hotărî ceea ce ai să seceri. Ce crezi că vei secera? Ce ai semănat. Puţină prietenie cu păcatul, adică puţină mânie, vorbire sau privire amară, împlinirea dorinţelor după obiceiurile lumeşti, etc., toate acestea se concep în minte şi tu le faci. Sau poate că în mintea ta se învârt gânduri de iubire, de curăţenie, de adevăr, răbdare şi supunere? Cercetează-te bine. Trebuie să ne judecăm bine toate umblările noastre. Pentru ce facem aceasta sau aceea? Pentru ce mergem acolo, unde mergem? Pentru ce? Pentru că am gândit despre aceasta sau aceea şi gândurile ne conduc. Gândeşte-te la viaţa lui Isus şi atunci vei dori să umbli aşa cum a umblat El. Sau dacă vei gândi rău despre fraţii tăi, vei vorbi rău despre ei. Toate sunt rezultatul gândirii. A semăna sămânţă rea şi a culege roade bune nu este posibil. Tot aşa este imposibil a medita la lucruri rele şi a face lucruri bune, atât pentru noi cât şi pentru alţii, deoarece aceasta ar fi contrar cu Cuvântul lui Dumnezeu, care spune, că, “ce seamănă omul, aceea va şi secera”.

Putem deci, deosebi două feluri de seminţe: bune şi rele. Există seminţe care prind rădăcină, care cresc şi înfloresc spre folosul omului, şi există seminţe care sunt numai spre paguba omului, întocmai ca buruienile şi arbuştii care ocupă pământul fără să aducă vreun folos. Cum este cu seminţele tot aşa este şi cu gândurile. Şi gândurile sunt de două feluri: bune şi rele. Unele aduc folos iar altele pagubă. Deci, după cum vor fi gândurile aşa vor fi şi faptele — Galateni 5:19-23.

Acum să medităm asupra dezvoltării celor două feluri de seminţe. La semănarea seminţei bune se cere mare atenţie şi se dezvoltă numai dacă are pământ bun şi are cele necesare creşterii. Aşa este şi cu gândurile bune. Numai aşa se dezvoltă, dacă locul lor îl ţinem curat şi nu îl umplem cu orice. După ce s-au conceput gândurile trebuie să fim atenţi să nu rămână agăţate de vreo idee greşită şi astfel să nu se poată dezvolta. Trebuie îngrijite cu mare atenţie, dacă dorim să se dezvolte în direcţia cea bună. Uită-te la floarea care repede se usucă, dacă nu este udată la timp. Tot aşa şi gândul bun, moare, dacă nu suntem serioşi.

Acum să observăm deosebirea între sămânţa bună şi cea rea. Sămânţa rea, din care se dezvoltă numai neghina, nu cere multă îngrijire şi muncă. Încearcă şi o aruncă în oricare parte a grădinii şi vei vedea cât de frumos va creşte. Chiar şi numai vântul s-o ducă în oricare parte de pământ, îndată va încolţi şi se va dezvolta din belşug. Tot aşa şi gândurile rele; oricare parte a minţii va fi atinsă de ele, ele vor afla pământ potrivit şi dacă nu vor fi împeidicate la timp, rezultatele vor fi foarte periculoase pentru viaţa noastră spirituală. De aceea, să fim atenţi asupra gândurilor!

Creştinul credincios întotdeauna este atent la ceea ce Domnul vrea să-i spună în toate împrejurările. Şi la ceea ce vine de la Satan, de la lume şi de la corp, creştinul adevărat nu vrea să se gândească, fiindcă el ştie şi crede Cuvântul lui Dumnezeu, care este dat spre binecuvâtarea şi fericirea sa veşnică (vezi Filipeni 4:8, 9).