OPERA ÎNDURĂRII LUI DUMNEZEU ÎN INIMĂ
„Căci
dragostea lui Hristos ne constrânge.” — 2 Corinteni 5:14
Cuvântul
„constrânge” conţine două gânduri: „a trage împreună” şi „a ţine împreună”.
Apostolul a descris activitatea sa proprie în serviciul Domnului şi a spus că,
unora cursul său li s-a părut să indice o minte dezechilibrată. El a explicat
că nu a fost aşa; că el a avut o minte mai sănătoasă ca oricând înainte. El s-a
simţit legat de Cristos, constrâns de iubirea lui Cristos să-L iubească pe El
şi pe toţi care au fost ai Săi, având o inimă curată.
De ce ar
constrânge această iubire? Pentru că, dacă noi considerăm că toţi sunt morţi,
atunci toţi au nevoie de ajutorul Dătătorului de viaţă; şi dacă Cristos a murit
pentru toţi şi noi am ajuns acum prin El la viaţă, nu trebuie să mai trăim
conform cărnii. Noi trebuie să renunţăm cu totul la carne şi să trăim o viaţă
nouă, pe care am primit-o de la Cristos. Sfântul Pavel a voit să zică, eu nu
sunt nebun; dar eu sunt atât de strâns legat de Cristos încât am aceeaşi iubire
compătimitoare pentru alţii cum a avut El; cum El Şi-a pus viaţa pentru fraţi,
tot astfel voiesc să fac şi eu.
Iubirea
Domnului nostru s-a manifestat în mod cu totul deosebit faţă de ucenicii Săi şi
în primul rând faţă de cei mai zeloşi şi mai activi — Petru, Iacov şi Ioan,
care au avut parte de iubirea specială a Domnului. La fel i s-au dat
instrucţiuni Bisericii. Nu este nici un sfat care să ne îndemne să ne dăm viaţa
pentru lume, ci să ne-o dăm în mod special pentru cei din casa credinţei. Noi
înţelegem că beneficiile jertfei lui Cristos sunt în folosul întregii omeniri,
pentru fiecare membru din rasa lui Adam.
Presupunând,
însă, că Domnul a ştiut tocmai de la început, cine Îl va trăda şi că
atotştiinţa divină i-ar cunoaşte pe toţi care ar merge în a doua moarte, nu ne
putem gândi că Domnul ar face ceva în favoarea lor. Cu alte cuvinte,
binecuvântarea lui Dumnezeu este numai pentru „adevăraţii israeliţi”. Numai
acei care vor ajunge în armonie cu El, vor avea măreaţa binecuvântare şi
favoarea Domnului. Ei sunt cuprinşi în opera răscumpărării, nu pentru că au
ceva în ei înşişi, ci pentru că iubirea Domnului este destul de largă şi destul
de adâncă pentru toţi care o vor primi. Totuşi Dumnezeu nu poate să iubească
caracterele stricate. Binecuvântările Sale sunt numai pentru aceia care acum
sunt fiii Săi, sau care vor fi fiii Săi sub binecuvântările şi privilegiile pe
care El le va acorda mai târziu. Datoria noastră este de a-i binecuvânta pe
toţi, în măsura posibilităţii noastre.
Lucrul
nostru principal — dezvoltarea iubirii
Opera
harului pentru Biserică, în timpul acestui Veac Evanghelic, este transformarea
caracterelor noastre stricate şi restabilirea lor în asemănarea caracterului
divin, în iubire. Oricine nu reuşeşte să
ajungă această transformare, nu reuşeşte să ajungă voinţa lui Dumnezeu cu
privire la El şi trebuie, din necesitate, să nu ajungă câştigarea premiului pus
înaintea noastră în Evanghelie. La început noi suntem un material foarte slab,
din care ne formăm în chipul Fiului iubit al lui Dumnezeu. Noi am fost “copii
ai mâniei, ca şi ceilalţi.” (Efeseni 2:3). Asemănarea lui Dumnezeu pe care o
avea părintele nostru Adam, înainte de cădere, s-a pierdut în mare măsură în
cei şase mii de ani trecuţi. Deci, în loc să fim în asemănarea iubirii divine,
aflăm că am fost „născuţi în nelegiuire
şi în păcat ne-a conceput mama noastră”, în aşa măsură încât în loc ca iubirea
să fie principiul natural, conducător în caracterul nostru, ea este în multe
cazuri pierdută aproape în întregime; şi ceea ce mai rămâne este contaminat în
mare măsură cu rău, egoism, iubirea de
sine şi iubirea carnală — pervertiri care sunt în antagonism direct cu iubirea
complet neegoistă, care este esenţa caracterului divin.
„Viaţa
veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat"
— pe Dumnezeu care este iubire (Ioan 17:3). A-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă
mai mult decât a şti ceva despre Planul şi caracterul Său iubitor; aceasta
înseamnă a cunoaşte pe Dumnezeu în sensul unei cunoaşteri personale şi al unei
aprecieri inteligente a caracterului Său; şi nimeni nu poate cunoaşte aceasta,
decât acela care are Spiritul lui Dumnezeu, spiritul sfinţeniei, spiritul
iubirii. Şi acest spirit al sfinţeniei şi al iubirii nu se poate câştiga
într-un moment; aceasta înseamnă o creştere şi dezvoltarea sa este lucrul
principal (şi ar trebui să fie lucrul principal) al tuturor acelora care
nădăjduiesc să-L cunoască pe Dumnezeu în chip desăvârşit, ceea ce va fi
răsplătit cu viaţă veşnică.
Şi
deoarece transformarea minţii sau voinţei noastre nu este însoţită de o
transformare sau restaurare fizică, înseamnă că atâta vreme cât ne aflăm în
carne vom avea de luptat împotriva slăbiciunilor moştenite şi a dispoziţiilor
spre egoism şi păcat ale corpului. Dar această luptă aspră şi continuă nu numai
selectează o clasă specială, o clasă de învingători, ci mai ajută şi la
dezvoltarea caracterului dorit, mai repede decât vor face metodele mai uşoare
ale Veacului Milenar. În consecinţă, în timp ce se va cere aproape o mie de ani
pentru ca lumea să ajungă perfectă, desăvârşirea în caracter a sfinţilor poate
fi îndeplinită în câţiva ani, sub educaţia specială a disciplinei iscusite şi a
cursului special al instrucţiei prevăzute pentru „turma mică”. Dar, fie în
câţiva ani sau mai mulţi, şi fie prin mai puţină sau mai multă luptă cu
împrejurările potrivnice, transformarea şi lustruirea carac-terului trebuie să
se îndeplinească. Această iubire care supune voinţa noastră voinţei lui
Dumnezeu, este ţinta străduinţelor
noastre, dacă voim să terminăm cursul nostru cu bucurie şi cu speranţe bune
pentru gloria eternă.
Noi
trebuie să învăţăm temeinic
lecţia
iubirii
Dacă avem
iubirea lui Dumnezeu în inimile noastre, ea va îndruma toate afacerile vieţii
noastre şi ne va face asemenea lui Dumnezeu în gânduri, cuvinte şi fapte. În
şcoala lui Cristos lecţia mare pe care Învăţătorul ne învaţă zi de zi este
lecţia iubirii, pe care trebuie s-o învăţăm temeinic dacă voim să ajungem
ţinta, „premiul chemării cereşti”.
În şcoala
lui Cristos toate învăţăturile Cuvântului divin şi îngrijirile Sale sunt
meni-te să transforme inimile noastre şi să ne influen-ţeze comportamentul în
armonie cu cerinţele iubirii. În timp ce
roadele şi virtuţile — blândeţea, prietenia, răbdarea, etc. — sunt manifestări
ale Spiritului, totuşi Spiritul sfânt trebuie să existe înainte ca aceste
manifestari să apară cât de cât; şi în timp ce Spiritul trebuie să fie perfect,
manifestările sale pot fi imperfecte. Viţa de vie poate fi frumoasă, dar pentru
un timp strugurii vor fi necopţi. Aşa este şi cu roadele Spiritului. Ele sunt
manifestările exterioare ale condiţiei interioare a inimii, care poate să
ajungă desăvârşirea înainte ca aceste virtuţi să fie perfecte. De fapt, se
poate ca aceste virtuţi să nu fie niciodată perfecte de această parte de văl.
În
momentul consacrării noastre, înainte de a produce ceva roade ale Spiritului,
noi încă nu am ajuns la ţinta iubirii desăvârşite. Noi am fost consacraţi şi am
avut spiritul bun în măsura cunoştinţei. Dar noi nu am avut destulă cunoştinţă
ca să recunoaştem ce s-ar fi aşteptat de la noi. Pentru aceasta am avut nevoie
de o anumită dezvoltare, de anumite instrucţiuni în şcoala lui Cristos.
Cunoştinţa despre ceea ce ne va costa ca să-L urmăm pe Cristos ne-a venit
treptat. Dacă voinţa a fost susţinută de cunoştinţă, atunci vom ajunge la
semnul iubirii desăvârşite în inimă. Manifestările virtuţilor caracterului, pe
care această condiţie a inimii le produce, nu pot fi niciodată perfecte în
viaţa prezentă, ci numai atunci când vom avea corpuri perfecte. Inima, care va
fi ajuns această stare va fi în deplină armonie cu stările care se vor obţine
dincolo de văl.
Noi
trebuie să ne recunoaştem unii pe alţii în baza bunei mărturisiri pe care o
facem unii altora şi în baza dovezilor acestor mărturisiri care sunt evidente.
Aşa cum un grădinar trebuie să meargă la via sa şi să studieze ramurile în ce
priveşte roadele, tot aşa şi Domnul cunoaşte dacă inima este într-o stare
potrivită pentru a aduce roadă. Dintre acei care au mărturisit public că au
făcut o consacrare Domnului, toţi a căror vieţi nu contrazic mărturisirea lor
şi care umblă nu potrivit cărnii ci potrivit Spiritului, trebuie să fie cunoscuţi şi recunoscuţi de noi în
acelaşi fel în care ei ne vor recunoaşte pe noi. „Îi veţi cunoaşte după roadele
lor” — după supunerea lor, care se poate observa pe dinafară, însă nu prin
dezvoltarea completă a rodului. Deci, noi ne ştim unul pe altul nu prin deplina
dezvoltare a roadelor, ci după gradul nostru de supunere şi străduinţa de a
asculta de Domnul.
După ce
Iubirea a dat pe Mielul lui Dumnezeu (preţul răscumpărării pentru întreaga
omenire, depus de El) şi după atribuirea meritului Său Bisericii, toţi paşii
pentru eliberarea noastră din păcat sunt în privinţa dezvoltării noastre în
caracterul de iubire, caracterul lui Dumnezeu, singurul care, potrivit
standardului divin, ne va face acceptabili înaintea Tatălui şi ne va aduce
harul Său de viaţă veşnică. Cât de important este deci, ca noi să fim
„învăţaţi de Dumnezeu” şi să dezvoltăm caracterul Său!
Vestitorul
Împărăţiei lui Cristos din 15. 06. 1922
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu