CRISTOS CEL ÎNVIAT

CRISTOS CEL ÎNVIAT

1 Corinteni 15:1-28

Răscumpărarea şi restabilirea, doctrine îngemănate — Învierea lui Isus, atestată de multe dovezi infailibile — Ceea ce prezintă studiul de astăzi este în conflict ireconciliabil cu teologia curentă — Timpul prezenţei lui Cristos — Lucrarea Împărăţiei Mesianice prezentată pe scurt — Supunerea la orice putere contrară.

„Dar acum Hristos a înviat dintre cei morţi, pârga celor adormiţi.” Versetul 20

W. T. 1 aprilie 1916 (pag. 105-106)

Studiul de astăzi ne atrage atenţia asupra marii importanţe a doctrinei Învierii, prezentând-o ca fiind îngemănată cu cealaltă mare doctrină pe care Apostolul o prezintă „întâi de toate” — „cum Hristos A MURIT PENTRU PĂCATELE NOASTRE, după Scripturi”. Doctrina Învierii este legată de această doctrină fundamentală a Răscumpărării ca de la cauză la efect.

Atât de importantă este această doctrină în estimarea Apostolului inspirat, încât el declară în mod accentuat că, dacă n-ar fi adevărată, atunci n-ar exista nici o speranţă în afara vieţii prezente, propovăduirea Evangheliei ar fi zadarnică, cei care o propovăduiesc sunt martori mincinoşi, credinţa creştinilor este zadarnică şi speranţa lor este înşelătoare. Mai mult, el arată că viaţa de sacrificiu, în vederea învierii şi răsplăţilor ei, nu face decât să priveze viaţa prezentă de puţina bucurie şi de avantajul pe care ei l-ar putea avea acum, aceasta fiind tot ce-ar avea ei vreodată; iar cei care au adormit în Cristos au pierit — dacă Cristos n-ar fi înviat dintre cei morţi.

Într-adevăr astfel ar fi trista noastră stare dacă n-ar exista nici o înviere din morţi. Dacă învierea, pentru care Cristos a murit ca să ne-o asigure, nu ne este garantată, pentru a fi îndeplinită la timpul cuvenit, noi suntem încă în păcatele noastre şi sub pedeapsa morţii fără nici o rază de speranţă. Mai mult, dacă n-ar fi nici o înviere, deşi Domnul nostru Isus Cristos a murit ca să ne-o asigure, atunci Dumnezeu nu-Şi îndeplineşte partea Sa de contract.

În timp ce versetele 12-19 declară importanţa acestei doctrine îngemănate cu Răscumpărarea —Învierea — versetele 20-26 accentuează caracterul ei adevărat. Învierea lui Cristos, atestată de multe dovezi infailibile (versetele 5-8; Fapte 1:3), este o garanţie că aceia pe care El i-a răscumpărat cu sângele Său preţios nu numai că vor fi treziţi din morţi, ci vor avea şi posibilitatea să obţină o înviere completă la toate binecuvântările şi favorurile pierdute prin căderea adamică. Aceasta este asigurarea pe care Dumnezeu a dat-o tuturor oamenilor că Răscumpărarea dată la Calvar pentru păcatele lumii întregi a fost acceptabilă, o satisfacere deplină a pretenţiilor Dreptăţii împotriva rasei, aşa încât El poate fi acum drept, şi totuşi Îndreptăţitorul tuturor celor care cred în Isus. Fapte 17:31; Romani 3:26.

Să observe creştinii în versetul 20 ce ignoră diferitele crezuri ale creştinătăţii, şi ce este în direct antagonism cu învăţăturile lor; anume, că Cristos cel înviat a fost „pârga celor adormiţi” — că Domnul nostru a fost primul care a avut experienţa învierii în sensul deplin al cuvântului, primul care a avut experienţa învierii la perfecţiune şi viaţă veşnică. Este adevărat, unii au fost treziţi temporar înaintea Lui, pentru a cădea iarăşi în moarte; de exemplu, Lazăr, fiica lui Iair, fiul văduvei din Nain, fiul Sunamitei etc. Dar acestea au fost numai ilustraţii parţiale ale învierii, pentru a-i asigura pe oameni de Puterea Divină de a o realiza pe deplin la timpul cuvenit al lui Dumnezeu.

SCRIPTURILE SUNT LOGICE

Marcaţi logica acestor fapte: Dacă Cristos trebuia să fie primul înviat dintre cei morţi, nimeni n-a fost înviat ((246)) înainte de El; şi dacă, aşa cum este arătat în versetele precedente, cei care au adormit în Cristos au pierit, în afară de cazul că sunt restabiliţi la viaţă prin înviere, şi dacă cei care mor în Cristos „dorm în Isus” până la a doua Sa venire, este clar că nici unul dintre ei n-a mers în cer când a murit. Ei au fost morţi, au dormit în Isus, s-au odihnit în speranţă; şi trebuia ca ei să rămână astfel până la timpul hotărât pentru învierea lor — a doua venire a lui Cristos, când „Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu El pe cei care au adormit în Isus”. 1 Tes. 4:14; Ioan 5:28, 29.

„David nu s-a suit la ceruri.” Daniel trebuie să aştepte, şi el se va scula la partea sa de moştenire „la sfârşitul zilelor”. Avraam trebuie să aştepte timpul când va poseda Ţara Făgăduită, din care el n-a posedat nici măcar cât să-şi pună piciorul. Iov trebuie să aştepte până ce mânia acestei „zile rele” va fi trecut. Sf. Pavel, şi împreună cu el toţi cei care iubesc arătarea Domnului, trebuie să aştepte plinătatea timpului când răsplata credincioşiei lor îşi va avea timpul cuvenit. Fapte 2:34; Daniel 12:13; Fapte 7:5; Iov 14:12-15,21; 2 Timotei 4:8.

Toată învăţătura acestor Scripturi este în acord perfect. Dar ea este în conflict de neîmpăcat cu teologia curentă a aşa-zisei creştinătăţi, în ale cărei teorii, logic considerate, nu are nici un loc doctrina învierii. Dacă omul merge în cer când moare, şi este bucuros „să scape de acest înveliş muritor” pe care unii îl numesc închisoare, deşi îl iubeşte, îl îngrijeşte şi stă în el cât mai mult posibil — de ce, în numele raţiunii, ar spera el să se reunească cu corpul său? Toată această poziţie este ilogică, nescripturală şi nu se susţine.

Versetul 21 combate cu aceeaşi forţă teologia curentă. El spune că deoarece prin om a venit moartea, tot prin om — „Omul Isus Hristos, care S-a dat pe Sine ca Preţ de Răscumpărare pentru toţi”, vine şi învierea din morţi. Teologia curentă spune că răscumpărarea noastră este asigurată prin sacrificiul unui Dumnezeu, nu a unui om. Dar Scripturile sunt foarte explicite în a ne arăta un echivalent exact, un substitut uman pentru capul uman al rasei noastre, a cărui răscumpărare o asigură pe aceea a posterităţii sale, pe exact acelaşi principiu pe care căderea şi condamnarea lui au atras după sine păcatul şi moartea asupra lor. 1 Timotei 2:5, 6; Ioan 1:14.

ORDINEA LA ÎNVIERE

Ca urmare a sacrificiului de Sine — a cărnii Sale, a umanităţii Sale — Domnul nostru a fost mult înălţat, chiar la natură divină. După înviere El a spus, ”Datu-Mi-sa toată puterea în cer şi pe pământ”. Când Omul Isus Cristos Şi-a predat umanitatea, El Şi-a predat-o pentru totdeauna. Ca urmare, când a fost înviat dintre morţi, existenţa Sa era într-o natură nouă, pentru ca puterea abundentă a naturii divine date Lui să poată fi exercitată în recuperarea reală din păcat şi moarte a celor pe care El i-a salvat din punct de vedere legal prin propria Sa moarte. Filipeni 2:8-11; Matei 28:18; Ioan 6:51.

Versetele 22, 23 arată că toţi care sunt ai lui Cristos — prin credinţă în jertfa Sa — vor primi beneficiile morţii Sale prin înviere deplină la perfecţiunea vieţii pierdute în Eden. Ordinea învierii urmând să fie, „Cristos cel dintâi rod”, care include pe Isus Capul şi Biserica Corpul Său — „Întâia înviere” (Apocalips 20:6). Apoi urmează învierea tuturor celor care sunt ai lui Cristos în timpul prezenţei Sale — greceşte parousia, prezenţă, nu venire. Timpul prezenţei Sale este toată mia de ani de domnie a Sa. În acea perioadă „toţi cei din morminte (buni şi răi, drepţi şi nedrepţi) vor auzi glasul Lui şi vor ieşi afară din ele: cei care au practicat binele, pentru învierea vieţii, iar cei care au făcut răul, pentru învierea judecăţii” — greceşte krisis, judecată, nu condamnare. Ioan 5:28, 29.

Cei din prima clasă intră imediat în răsplata deplinei învieri — perfecţiune umană; în timp ce clasa din urmă se trezesc pentru judecată, sau încercare de viaţă veşnică. Acesta va fi privilegiul la care vor ajunge dacă devin ai lui Cristos prin supunere totală la disciplinarea şi controlul Său. Altcumva, încercarea lor se va opri la o sută de ani şi ei vor muri în moartea a doua, din care nu mai există recuperare. Isaia 65:20.

Nimeni, dacă nu va fi în Cristos, nu va fi făcut viu, înviat deplin, deşi toţi vor avea experienţa trezirii din moarte, care este primul pas în procesul de înviere, şi o încercare de a-şi dovedi vrednicia sau nevrednicia pentru plinătatea învierii, care este perfecţiune reală şi viaţă veşnică. „Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa.” „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.” 1 Ioan 5:12; Ioan 3:36.

LUCRAREA ÎMPĂRĂŢIEI MESIANICE

Versetele 24, 25 ne asigură de biruinţa lui Cristos şi ne arată în ce va consta acea biruinţă — în supunerea completă a oricărei puteri şi autorităţi împotrivitoare, şi în punerea sub picioarele Sale a tuturor vrăjmaşilor, fie că acei vrăjmaşi vor fi: împrejurări rele, principii rele, puteri rele sau indivizi răi. El va izgoni toate împrejurările ((247)) rele prin permiterea mai întâi a marelui Timp de Strâmtorare (Daniel 12:1) şi apoi pricinuirea ca împrejurările bune să le ia locul. El va izgoni pentru totdeauna principiile rele prin inundarea lumii cu lumina şi adevărul Său şi prin reînnoirea în mod efectiv cu un spirit drept a inimilor tuturor celor care vor dori şi vor asculta. El va birui complet orice putere împotrivitoare prin exercitarea marii Sale puteri pentru răsturnarea lor completă şi definitivă. El va supune orice persoană împotrivitoare prin îndepărtarea acestora în moartea a doua, din care nu mai este revenire.

„El trebuie să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale.” Timpul acestei domnii este limitat la o mie de ani (Apocalips 20:6). La expirarea acelei perioade, toţi care vor fi în opoziţie cu dreptatea, ca şi Diavolul care i-a înşelat şi i-a condus, vor fi aruncaţi în iazul de foc, care este moartea a doua (Apocalips 20:7-15). „Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit este mortea.” Aceasta nu este moartea a doua, în care au fost aruncaţi împotrivitorii lui Dumnezeu; altfel limbajul ar fi contradictoriu. Este moartea adamică, pe care Cristos a venit s-o nimicească eliberând toţi supuşii ei. Pentru a îndeplini această lucrare se va cere întreaga domnie mesianică — o mie de ani.