Scurtă istorie a învăţăturii “trinităţii”

Scurtă istorie a învăţăturii “trinităţii”

Dintre toate crezurile creştinătăţii, cel mai vizibil este cel care susţine existenţa unui Dumnezeu triunic – trinitatea. Căutătorul sincer al adevărului, creştinul cugetător, va putea însă repede să constate că această învăţătură nu rezistă testului Bibliei. Mai mult, nici Mântuitorul nostru şi nici apostolii nu au făcut niciodată nici cea mai mică aluzie la o astfel de existenţă triplă, Isus nu a pretins niciodată egalitatea cu Tatăl, aşa cum sugerează doctrina. Vechiul Testament ne vorbeşte de un singur Dumnezeu, iar apostolii şi ceilalţi credincioşi au crezut în Isus ca fiu al lui Tatălui, care a părăsit starea sa pre-umană, a devenit om, a murit, a înviat, s-a înălţat la Cer şi Dumnezeu la aşezat la dreapta Sa. Iehova nu li se descoperă evreilor ca fiind compus din mai multe persoane, iar Domnul şi apostolii aduc numeroase dovezi ale distincţiei dintre Tatăl şi Fiul.

De unde provine atunci învăţătura? Mai întâi trebuie să spunem că toate religiile orientale păgâne au astfel de dumnezei triunici. De exemplu, hinduşii cred în Brahma, a cărui atribute sunt personificate sub numele de Brahma, Vishnu, Shiva; egiptenii aveau şi ei divinităţi divizate în triade, la fel chinezii, etc. Filosofii greci credeau şi ei în astfel de trinităţi, fapt ce reiese şi din scrierile lor.  La fel ca şi învăţătura sufletului nemuritor, dovedită de Biblie ca fiind falsă, această dogmă pătrunde în crezul creştin prin intermediul creştinismului popular pe filieră grecească. Altfel spus, păgânii care vor accepta creştinismul vor aduce cu ei vechile învăţături, iar capii Bisericii, de dragul popularităţii şi a prestigiului vor accepta aceste coruperi.

Trecerea de la cerştinismul apostolilor la creştinismul secolelor IV-V, când regăsim din plin susţinută această învăţătură a fost marea schimbare a cursului creştinătăţii. Acum pătrund în Biserică erezii nimicitoare, fapt ce a fost combătut şi avertizat încă din vremea apostolilor. După moartea lor, începând cu secolul II, aceste învăţături false cresc  în volum. Biserica uită treptat de Mirele ei ceresc(care este Capul ei) şi începe să alerge după bogătiile şi aprecierile lumii acesteia, preacurvind cu Statul. Învăţăturile greşite, drumul pe care a luat-o Biserica, diferitele interese personale ale conducătorilor ei au dus la divizări şi subdivizări în diferite secte.

Printre primii nemulţumiţi cu ceea ce oferea Biblia au fost gnosticii. Pretinzând că au cunoştinţă superioară fată da Cuvântul divin, ei au creeat o adevărată dezbatere filosofică cu deducţii nebiblice, privitoare la Noul Testament şi pre-existenţa lui Isus. Tertulian referindu- se la ei arăta că au corupt în aşa fel învăţăturile nou testamentale încât să le sprijine filosofiile. Aceste speculaţii gnostice, dimpreună cu filosofiile greceşti şi învăţăturile păgâne aduse în creştinism au generat elementele principale ale doctrinei aflată în discuţie.

Existenţa în Noul Testament a expresiilor „Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt” pomenite împreună sau separat  semăna mult cu cunoştinţele păgâne anterioare a multora dintre cei deveniţi creştini şi deci învăţătura a fost uşor de acceptat. Şcoala creştină alexandriană, printre primele apărute, susţinea că respectarea Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt trebuie să se facă în concordanţă cu existenţa a 3 ipostaze sau naturi în Dumnezeu, idee preluată de la Platon. Deşi  învăţătura va găsi răspândire tot mai largă în Biserică în secolul IV, ea va găsi şi oponenţi. Unul dintre aceştia a fost Arius (Arie), care în contradicţie cu episcopul său Alexandru, într-o adunare de presbiteri, arăta că Fiul este distinct de Tatăl, că este rezultatul creării Tatălui, că a fost primul născut dintre toate lucrurile, că a existat un timp în care nu a existat .  Deşi şi-a susţinut părerile cu argumente biblice, episcopul Alexandru negăsind contraargumente decât un dos de palmă, a fost acuzat de erezie, fapt ce persistă şi azi. În ciuda faptului că teoria lui Arius a fost vehement contestată, ea a găsit numeroşi adepţi.

             Controversa ariană afectează în mod serios Biserica de atunci încât, probabil la iniţiativa susţinătorilor trinităţii, împăratul Constantin cel Mare se implica pentru „rezolvarea” problemei. În acest mod se ajunge la convocarea Conciliului de la Niceea (Nisa) în 323, fiind chemaţi toţi episcopii şi teologii din Imperiu. După o dezbatere ce a durat două luni de zile, susţinătorii trinităţii majoritari fiind (ceea ce arată că eroarea era deja foarte răspândită), înving. Se naşte acum primul dintr-un lung şir de crezuri: „Noi credem  într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor. Și într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu unul născut, care din Tatăl s-a născut mai înainte de toți vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat; născut, nu făcut, cel de-o ființă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut. Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire s-a pogorât din ceruri și s-a intrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara, și s-a făcut om. Și s-a răstignit pentru noi în timpul lui Pontiu Pilat, a pătimit și s-a îngropat și a înviat a treia zi, după Scripturi. Și s-a suit la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui. Și iarăși va să vină cu slavă, să judece viii și morții, a cărui Împărăție nu va avea sfârșit. Noi credem de asemenea  întru Duhul Sfînt”. Ideea că Fiul ar avea aceeaşi substanţă cu Tatăl (CONSUBSTANŢIALITATEA) deşi profund greşită (Tatăl are natura divină, Fiul a fost creeat  în forma sa pre-umană la natură spirituală) este impusă ca un articol fundamental al credinţei creştine. În ciuda formulării crezului şi ideii de consubstanţialitate, Conciliul de la Niceea nu rezolvă problema trinităţii fiind pomenite doar două persoane în aceasta. Acest lucru va fi remediat 56 de ani mai târziu la Conciliul de la Constantinopol, după demiterea episcopului Macedonie ca eretic pentru că nega că Sfântul Duh ar fi persoană. Acum se adaugă la crezul niceean “ Duhul Sfînt domnul de viață făcătorul, care din Tatăl purcede, cela ce împreuna cu Tatăl si cu Fiul este închinat și slăvit, care a grăit prin prooroci...”

               Asfel, prin puterea majorităţii şi nu având la bază Biblia este impusă doctrina trinităţii. Practic, odată cu Conciliul de la Niceea, Biserica se desparte definitive de învăţăturile Bibliei şi adoptă crezuri şi canoane care vor devenii definitorii pentru credincioşia sau necredincioşia creştinilor. Cuvântul lui Dumnezeu este abandonat pentru părerile filosofice ale unor oameni, fie ei episcopi, teologi, prinţi sau împăraţi. Biblia trece în plan second, în Biserică făcându-şi loc din ce în ce mai multe cărţi “autorizate” ce răspândeau noi crezuri.

                Chiar dacă trinitatea este “legiferată”, contestarea ei continuă, susţinătorii neputând explica cum, dacă era acelaşi cu Tatăl, Isus a flămânzit, însetat, obosit, adormit, se ruga la Tatăl, a suferit pe cruce, a murit (crezul niceean spunea că Tatăl este veşnic), etc. Episcopul Nestorie, pentru a drege lucrurile şi contradicţia dintre crez şi Scriptură, a susţinut că în Isus erau nu numai două naturi ci şi două persoane, dintre care una a fost omul iar cealaltă a doua persoană a trinităţii. Distincţia dintre natura divină (deşi Domnul nu a primit această natură decât după înviere) şi umană este “soluţionată” prin crezul adoptat la Conciliul de la Efes (431) şi apoi de la Calcedon (451). Acesta spunea că cele două persoane a lui Isus sunt intim legate, fără a fi amestecate sau confundate împreună. De asemenea Conciliul de la Efes conchide că Maria a fost născătoare de Dumnezeu şi nu de om, aşa cum susţinea  Nestorie. Chiar raţiunea indică aici eroarea, o fiinţă umană nu poate naşte niciodată o fiinţă divină, Maria l-a născut pe omul Isus Cristos şi atât. Controversele au continuat, dar în bună măsură crezul despre trinitate a rămas până azi aşa cum a fost formulat la Efes si Calcedon.  Aşa s-a impus trinitatea, prin confruntări, intrigi, violenţă, dare şi luare de mită, apelul la autorităţile civile pentru a folosi armata şi justiţia, toate metode nedemne pentru o Biserică care îl iubeste pe Dumnezeu şi pe aproapele. De fapt, modul în care au evoluat lucrurile şi în care se introduce eroarea indică lucrarea unui dumnezeu, altul decât cel căruia trebuia să-I fie supusă Biserica.

               Aşa cum am arătat şi într-un articol precedent, Biblia abundă de dovezi că Isus Hristos a fost creeat, că a avut început, că este deosebit faţă de Tatăl, că a murit şi înviat pentru noi, că pe el l-a înălţat Dumnezeu mai presus de orice nume, că Duhul Sfânt nu e persoană ci puterea lui Dumnezeu pusă în acţiune, etc. Toate acestea sunt bazate pe Cuvântul Lui şi nu poveşti spuse şi susţinute cu anumite interese. Dar va veni vremea când “Pământul va fi plin de cunoştinţa slavei Domnului ca fundul mării de apele ce-l acoperă” (Habacuc 2:14) şi oamenii vor vedea erorile şi vor învăţa dreptatea şi supunerea faţă de Dătătorul Vieţii. A Lui şi a Domnului Nostru să fie toată slava, puterea şi cinstea în veci. Amin!