Minunatul Plan al lui Dumnezeu, oglindirea caracterului său

Minunatul Plan al lui Dumnezeu, oglindirea caracterului său

Cercetătorul atent şi reverenţios al Sfintelor Scripturi va găsi, în lumina cuvenită acum casei credinţei, că în Cuvântul lui Dumnezeu este prezentat un plan complet şi sistematic de mântuire şi de înaintare spre perfecţiune a neamului omenesc, care este în activitate de veacuri; până acum acest Plan a fost un succes în desfăşurarea lui treptată şi la timpul cuvenit va avea un final glorios. Pentru realizarea acestui plan până la gradul de dezvoltare actual au fost necesari cei şase mii de ani trecuţi ai istoriei umane. Mia de ani care urmează va fi martora completei lui realizări, restabilind pe fiecare persoană care va dori la dreptate şi la asemănarea originară cu Dumnezeu, cu perspectiva binecuvântării eterne în veacurile viitoare.

Aceasta este sfera planului lui Dumnezeu pe care El l-a întocmit înainte de întemeierea lumii, pentru a fi realizat în Cristos, care este Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul, Prima şi Ultima creaţie directă a lui Iehova — unicul Său Fiu conceput — Apoc. 1:8, 17; Ioan 1:14, 18; Col. 1:15. “Toate au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El.” “El este chipul Dumnezeului Celui nevăzut, Cel întâi-născut peste toată creaţia, pentru că prin El au fost create toate lucrurile, cele care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie scaune de domnii, fie domnii, fie căpetenii, fie autorităţi. Toate lucrurile au fost create prin El şi pentru El. El este mai înainte de toate şi toate se menţin prin El” (Ioan 1:3; Col. 1:15-17). Prin El, de asemenea, “avem răscumpărarea, iertarea păcatelor”. Col. 1:14.

Dumnezeu, onorându-L astfel pe Fiul Său în faptul că L-a făcut instrumentul sau agentul Său prin care Îşi va îndeplini marile Sale scopuri, le-a spus oamenilor: “Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc desfătarea; de El să ascultaţi”. “Pe El, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui şi L-a făcut Domn şi Mântuitor”, “pentru ca toţi să cinstească pe Fiul (ca agent şi reprezentant al lui Dumnezeu) cum cinstesc pe Tatăl” (Mat. 17:5; Fapte 5:31; Ioan 5:23). Fiul nu pretinde cinste mai mare decât aceea de a fi agentul şi mesagerul Tatălui, “solul legământului” (lui Iehova) (Mal. 3:1); pentru că El spune: “Nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis” şi “Tatăl este mai mare decât Mine” (Ioan 6:38; 5:30; 4:34; 14:28). Pentru noi, ca şi pentru apostoli, “este un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate ... şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate şi prin El şi noi”. 1 Cor. 8:6.

După crearea îngerilor, a urmat crearea omului. Omul a fost creat numai “cu puţin mai prejos decât îngerii” (Evrei 2:7), iar acest puţin a constat în faptul că prin însăşi natura sa a fost limitat la pământ, pe când natura îngerească, fiind spirituală, are o sferă mai largă de observaţie şi ca atare un plan mai larg de gândire. Atât omul cât şi îngerii au fost creaţi în chipul lui Dumnezeu, cu capacităţi de gândire, cu sentimente de apreciere a binelui şi răului şi cu libertate de alegere.

Dumnezeu putea să nu permită răul sau să nu permită lui Satan să-l ispitească pe om, dar El n-a voit ca fiinţa umană să fie ascultătoare din obligaţie.

Chiar dacă Creatorul a ştiut că Adam va cădea la probă, El a permis-o pentru ca omul să câştige experienţă valoroasă prin ea.  Dar Dumnezeu n-a avut ca scop să abandoneze în ruină veşnică pe creatura Sa neascultătoare şi vrednică de moarte, ci a pregătit o cale de răscumpărare, prin care El să poată fi drept şi totuşi să îndreptăţească pe cel care se căieşte cu adevărat şi crede (Romani 3:26), aşa încât experienţa dureroasă câştigată sub domnia păcatului şi a morţii să poată sluji în cele din urmă, sub influenţa conducătoare a providenţei divine, la stabilirea mai fermă a omenirii în dreptate şi loialitate nesilită faţă de Dumnezeu.

Încercarea din Eden a fost numai o probă de ascultare de Dumnezeu. Dacă şi-ar fi dovedit loialitatea prin ascultare, probabil că restricţia de a mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului ar fi fost înlăturată la timpul cuvenit. Cunoştinţa este o binecuvântare numai pentru cei care sunt supuşi voinţei divine. Dumnezeu a aranjat ca omul să obţină cunoştinţă prin experienţă, iar îngerii prin exemplu. Pedeapsa neascultării omului a fost moartea — “În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”. Pedeapsa a fost împlinită: procesul morţii a început imediat ce a fost rostită pedeapsa, când au fost alungaţi din Eden şi li s-a interzis să mănânce din roadele care întreţineau viaţa. Procesul morţii s-a completat în ziua de o mie de ani, aşa cum fusese prezis (2 Petru 3:8). Pedeapsa, moartea, fiind aplicată treptat şi nu deodată, a permis perechii condamnate să-şi înmulţească specia, care însă a fost supusă slăbiciunii şi pedepsei sub care ei înşişi gemeau.

Astfel, prin neascultarea unui singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea (ca rezultat al păcatului); şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, căci toţi au păcătuit şi sunt imperfecţi prin ereditate. Romani 5:12.

Păcatul şi moartea, pedeapsa lui, câştigând control asupra lui Adam, au pus stăpânire şi au domnit peste lume — cu doar puţine făgăduinţe divine care să le lumineze calea întunecoasă. Apoi a venit Legea “dată prin Moise”, oferind viaţă veşnică oricui o va respecta în toate amănuntele. Dar în starea lor decăzută nimeni din omenirea condamnată n-a fost în stare să i se supună şi prin ea să câştige răsplata vieţii. Însă aşa cum a intenţionat Dumnezeu, Legea a servit un scop. A servit ca să arate neputinţa omului de a se îndreptăţi; ca să arate că nu sămânţa stricată şi condamnată a lui Adam a satisfăcut cerinţele dreptăţii, ci sfântul, nevinovatul, nepătatul Miel al lui Dumnezeu care a cumpărat lumea din robia păcatului şi a morţii, şi a făcut posibilă oferta evanghelică de iertare şi viaţă veşnică; că împăcarea cu Dumnezeu şi viaţa sunt posibile numai prin acceptarea lui Cristos ca jertfa noastră de răscumpărare şi ca Învăţătorul nostru.

S-ar putea presupune că lucrarea de binecuvântare a lumii ar fi trebuit să înceapă imediat ce preţul de răscumpărare a fost acceptat de Tatăl, fapt dovedit prin trimiterea Spiritului sfânt la Cincizecime, dar nu este aşa. Trebuia să se împlinească mai întâi o altă trăsătură a planului divin, adică alegerea şi dezvoltarea Bisericii, care să fie comoştenitoare cu Cristos în slava şi Împărăţia Sa şi în lucrarea de binecuvântare a lumii. Aceasta a fost de la început o parte din planul divin; de aceea domnia glorioasă şi lucrarea de binecuvântare a lumii n-au putut începe la învierea lui Cristos, nici la Cincizecime, ci au trebuit să fie amânate până când se termină alegerea tuturor membrilor Bisericii, până când toţi aceştia vor fi încercaţi şi găsiţi credincioşi. Sau, cu alte cuvinte, timpul hotărât de Tatăl pentru binecuvântarea lumii este în decursul celei de-a şaptea mie de ani, şi dacă Tatăl n-ar fi avut în plan să aleagă Biserica, “mireasa” sau “trupul” lui Cristos, pentru a avea parte cu El în lucrarea de binecuvântare a omenirii, n-ar fi fost nevoie de două veniri ale Domnului nostru. Una ar fi fost suficientă. El ar fi putut veni acum, la sfârşitul celor şase mii de ani, i-ar fi putut răscumpăra pe toţi şi ar fi putut începe imediat marea lucrare de binecuvântare şi restaurare a omenirii. Însă El a venit să răscumpere omenirea cu mult înainte de timpul stabilit pentru binecuvântare, aşa încât să lase timp, înainte de ziua aceea, pentru alegerea miresei Sale din mijlocul rasei răscumpărate.

După cum căderea omului a fost o ocazie pentru Dumnezeu de a arăta tuturor creaturilor Sale minunatul Său caracter din toate punctele de vedere — al dreptăţii, înţelepciunii, puterii şi iubirii Sale, tot aşa, căderea omului a fost o ocazie pentru a proba din toate punctele de vedere pe singurul Său Fiu conceput, ca pregătire pentru înălţarea Lui mai mare (Filip. 2:8-10) la natura divină — cu tot ceea ce implică aceasta în privinţa gloriei, cinstei şi nemuririi, şi a unei poziţii alături de Tatăl, pentru ca toţi oamenii să-L cinstească pe Fiul aşa cum Îl cinstesc pe Tatăl. Aceeaşi ocazie, aşa cum a fost prearanjată de către Dumnezeu, de asemenea face posibilă chemarea, alegerea şi încercarea Bisericii Evanghelice, care în curând va fi completă şi făcută împreună moştenitoare cu Domnul şi Mântuitorul nostru la glorie, cinste şi nemurire, şi care va fi înălţată asemenea Lui, cu mult mai presus de oameni şi îngeri, la însăşi natura divină. 2 Petru 1:4.

Iubirea lui Dumnezeu pentru creaturile Sale, înţelepciunea planului Său de mântuire şi puterea Lui de a mântui sunt încă numai parţial descoperite, şi de către majoritatea sunt văzute deformat. Dreptatea lui Dumnezeu a fost descoperită faţă de toţi în timpul celor şase mii de ani trecuţi prin domnia morţii, pedeapsa pe care El a prescris-o pentru păcat. Iubirea lui Dumnezeu a început să fie descoperită cu aproape două mii de ani în urmă; dar nevăzând tot planul, numai puţini apreciază corect această iubire. Totuşi, “dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El” (1 Ioan 4:9).Înţelepciunea planului lui Dumnezeu nu va fi apreciată până când va răsări Soarele Dreptăţii Vârstei Milenare, descoperind acele trăsături ale planului Său care atunci vor aduce binecuvântări miliardelor de oameni pe care dreptatea Sa i-a condamnat şi pe care iubirea Sa i-a răscumpărat. Puterea lui Dumnezeu nu va fi văzută în plinătatea ei până mai târziu în Ziua Milenară. Deşi această putere a fost parţial descoperită în lucrarea creaţiei, cea mai mare şi mai deplină demonstraţie a ei rămâne să fie arătată prin învierea din morţi a celor răscumpăraţi, care, acceptând pregătirea îndurătoare a iubirii Sale, se vor apleca în supunere bucuroasă în faţa tuturor cerinţelor Lui drepte.

Mulţi fac greşeala de a presupune că dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu sunt mereu în conflict una cu alta. Ambele sunt perfecte — iubirea Lui niciodată nu doreşte nici nu încearcă ceea ce nu aprobă dreptatea; atât dreptatea cât şi iubirea trebuie să aprobe fiecare act pentru care este exercitată puterea. Din cauza lipsei de înţelepciune şi putere, iubirea şi dreptatea omului sunt adesea în conflict. Iubirea omului are adesea planuri binevoitoare, dar nu are înţelepciunea sau puterea să le realizeze, decât prin încălcarea dreptăţii. Noi trebuie să ne măsurăm opiniile după ale Celui infinit, să ne ţinem aproape de planurile pe care le-a ales El şi să nu căutăm să facem noi înşine planuri pentru Dumnezeu. Planul lui Dumnezeu, când este văzut clar, justifică pe deplin atât dreptatea cât şi iubirea Lui. Planul de răscumpărare, întocmit de înţelepciunea divină, este esenţa iubirii nemăsurate bazate pe dreptatefermă, şi va fi pe deplin realizat prin puterea divină. Primul act al iubirii lui Dumnezeu a fost darea unei răscumpărări pentru Adam şi astfel pentru întreaga sa rasă, deoarece prin neascultarea lui toţi au căzut în păcat şi moarte.  Până când s-a dat răscumpărarea nu s-a făcut nimic pentru mântuirea lumii. Au fost date făgăduinţe şi tipuri ale mântuirii viitoare, dar nimic mai mult nu s-a putut face. Dumnezeu dăduse o sentinţă dreaptă, iar pedeapsa nu putea fi pusă deoparte; trebuia executată. Înainte ca Adam şi familia sa să poată fi eliberaţi de sub sentinţa morţii printr-o înviere, trebuia plătită ca preţ corespunzător viaţa unui alt om care nu era sub această sentinţă. Astfel Dumnezeu putea fi drept în îndreptăţirea şi întoarcerea la armonie şi viaţă a tuturor celor care cred în Isus şi se întorc la Dumnezeu în numele Lui (Fapte 4:12). Şi apostolul ne asigură că după ce Cristos a fost acceptat ca răscumpărare pentru toţi aceştia, “El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate”. 1 Ioan 1:9.

Vedem deci din propria declaraţie a lui Dumnezeu că, deoarece Cristos a murit pentru păcatele noastre, Cel drept pentru cei nedrepţi, pentru a ne aduce la Dumnezeu, nu mai există nici un obstacol legal în calea întoarcerii întregii omeniri la părtăşie cu Dumnezeu şi la toate binecuvântările şi privilegiile pierdute sub pedeapsa primei neascultări. Singurele dificultăţi rămase sunt din partea omului. În starea sa decăzută, atât mintea cât şi corpul omului sunt bolnave. El este înclinat să creadă neadevăruri şi nu este înclinat să creadă într-o mântuire atât de mare, în aşa “veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot poporul”. Pe deasupra, el este slab din cauza căderii, face lucruri pe care adesea nu le aprobă în inima sa şi lasă nefăcute lucruri pe care din inimă ar dori să le facă şi nu găseşte resurse în sine însuşi să le facă. Trebuie să primească ajutor pentru a învinge tendinţele spre păcat, altfel anularea păcatului din trecut şi ocazia de reconciliere ar fi o ofertă fără valoare.

Această necesitate, pe care noi o recunoaştem, este pe deplin satisfăcută prin acele aspecte ale planului divin care trebuie încă să fie împlinite. Cel care i-a răscumpărat pe toţi este desemnat să fie atât regele cât şi judecătorul tuturor; pentru că Dumnezeu “a rânduit o zi în care va judeca după dreptate pământul locuit, prin Omul pe care L-a rânduit”, Isus Cristos (Fapte 17:31). Aceasta înseamnă că El va da lumii o nouă încercare, individuală, dreaptă pentru viaţă veşnică, anulând sentinţa primei încercări prin jertfa de ispăşire a Fiului Său.

Iar Biserica răscumpărată, încercată şi glorificată, mireasa credincioasă a lui Cristos, va participa cu Domnul ei la această mare lucrare, în calitate de regi, preoţi şi judecători (Apoc. 5:10; 1 Cor. 6:2, 3). Ca regi, ei vor conduce lumea în dreptate, aplicând şi stabilind ordinea, dreptatea şi adevărul. Ca preoţi, vor învăţa poporul, şi prin meritul unicei jertfe pentru păcate vor ierta pe cei care se vor căi, îi vor curăţa şi-i vor ajuta să se elibereze de slăbiciunea lor intelectuală, morală şi fizică. Ca judecători, vor judeca măsura de vină a fiecăruia în privinţa mersului vieţii lor din viaţa viitoare, cât şi din viaţa trecută, judecând după o judecată infailibilă pentru care vor fi calificaţi cu prisosinţă prin înălţarea lor la natura divină.

În timp ce făgăduinţa lui Dumnezeu pentru Biserică este o schimbare de natură de la cea umană la cea divină, care are loc la a doua venire a Domnului — întâia înviere (2 Petru 1:4; 1 Cor. 15:50-53; Filip. 3:10, 11; Apoc. 20:6) — prevederile planului lui Dumnezeu pentru lume sunt cu totul diferite, adică, o “restabilire”, o restaurare la toate marile însuşiri şi puteri ale naturii umane (o asemănare pământească a celei divine). Aceste însuşiri sunt acum foarte neclare şi deformate prin cei şase mii de ani de robie în păcat şi moarte.

Pentru a aprecia corect restabilirea umană, trebuie să ne amintim că fiecare însuşire minunată întâlnită acum printre oameni este numai o manifestare imperfectă a celor ce aparţin omului perfect, fie că este vorba de agerime logică, de precizie matematică, de gust estetic, artă, inteligenţă, elocvenţă, imaginaţie poetică, muzică, sau de orice alt har intelectual sau rafinament moral; şi acestea, într-un grad mai înalt decât am văzut vreodată printre oamenii decăzuţi, vor deveni în procesul restabilirii, zestrea fiecărui membru ascultător al familiei umane aşa cum au fost ele intenţionate la început de către Creator. Odată ce omul, regele originar al pământului, îşi va fi reprimit echilibrul  mintal şi moral perfect, prin el va veni o binecuvântare şi peste supuşii săi — peste fiarele câmpului, păsările cerului şi peştii mării (Ps. 8:6-8); şi de asemenea este promisă punerea în ordine a pământului.

Credem că Scripturile învaţă că “timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime” (Fapte 3:19-21) sunt foarte aproape, sunt chiar la uşă. Curând ultimii membri ai corpului lui Cristos îşi vor fi terminat alergarea şi atunci, împreună cu gloriosul lor Cap şi cu toţi ceilalţi membri ai corpului, vor străluci ca soarele pentru binecuvântarea întregii omeniri răscumpărate.