Un pom sădit lîngă un izvor de apă

•  

Un pom sădit lîngă un izvor de apă

“Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi, şi nu se aşează pe scaunul celor batjocoritori! Ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului, şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui! El este ca un pom sădit lîngă un izvor de apă, care îşi dă rodul la vremea lui, şi ale cărui frunze nu se veştezesc: tot ce începe, duce la bun sfîrşit.” – Psalm 1:1-3.

Cu cît mai mult noi ne adîncim în cercetarea legilor care guvernează lumea firească şi cea spirituală, cu atît mai mult noi le găsim în armonie una cu cealaltă. Prin urmare noi concludem – că ambele îşi datorează existenţa lor unuia şi aceluiaşi autor. Omul firesc probabil va pune pe locul întîi legile naturii, dar omul lui Dumnezeu ştie – că legile spirituale sunt mai importante. De fapt, se pare că Dumnezeu, în realitate a aranjat toate lucrurile în natură în acest fel, pentru a ne face mai clare înţelegerii noastre, marile adevăruri spirituale, care altminteri ar putea fi dincolo de înţelegerea noastră.

Noi găsim multe astfel de exemple în Scripturi. De exemplu, naţiunea lui Israel este deseori simbolizată ca un lemn de viţă, un lemn care este aproape nefolositor cu excepţia unei singure sale destinaţii, producerea roadelor. Să privim în cartea lui Ezechiel capitolul 15 şi să vedem ce spune profetul: “Cuvîntul Domnului mi-a vorbit, astfel: “Fiul omului, ce are lemnul de viţă mai mult decît orice alt lemn, viţele de vie mai mult decît cele ce sînt printre copacii din pădure? Ia oare cineva din lemnul acesta, ca să facă vre-o lucrare?” – Cine se va gîndi să ia un lemn de viţă şi să facă ceva din el! – “Face cineva din el vre-un cîrlig de atîrnat ceva în el? Iată că este pus pe foc să ardă; dupăce îi arde focul cele două capete şi mijlocul, mai poate fi el bun de ceva? Iată, cînd era el întreg, nu se putea face nimic din el; cu cît mai puţin acum, dupăce l-a mistuit şi l-a ars focul, s-ar mai putea face vre-o lucrare din el? Deaceea aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: “Ca lemnul de viţă dintre copacii din pădure, pe care-l pun pe foc să-l ard, aşa voi da şi pe locuitorii Ierusalimului””. Domnul ar putea face viţa un copac mare ca şi Bradul sau Cedrul, dar El nu a ales să facă aşa, fără îndoială pentru că El a dorit să ne arate scopul Său cu privire la naţiunea lui Israel, şi anume, că singurul scop principal pentru care El I-a ales, a fost că ei puteau aduce roadele sfinţeniei: “Acum, Israele, ce alta cere de la tine Domnul, Dumnezeul tău, decît să te temi de Domnul, Dumnezeul tău, să umbli în toate căile Lui, să iubeşti şi să slujeşti Domnului, Dumnezeului tău, din toată inima ta şi din tot sufletul tău, să păzeşti poruncile Domnului şi legile Lui pe cari ţi le dau astăzi, ca să fii fericit?” – Deuteronom 10:12, 13.

Profeţia lui Ezechiel s-a împlinit în anul 70 A. D, cînd naţiunea lui Israel a fost pusă pe focul strîmtorării şi distrusă. Domnul nostru Isus ne explică cauza în Matei 21:43: “Deaceea, vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu, va fi luată de la voi, şi va fi dată unui alt neam, care va aduce roadele cuvenite” – roadele sfinţeniei.

Creştinătatea a făcut aceeaşi greşeală în această privinţă ca şi Israelul natural. Ca şi naţiunea lui Israel, naţiunile Creştine s-au sprijinit pe puterea lor proprie şi pe înţelepciunea lor proprie în loc de cea a Domnului şi ele au devenit mari în ochii lumii. Ei n-au văzut că singurul scop principal pentru care Domnul I-a ales este că ei ar trebui să aducă roadele sfinţeniei, după cum explică Apostolul: “Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră” – 1 Tes. 4:3. Pentru acest motiv, Domnul le varsă şi dă Împărăţia unei naţiuni, care aduce roadele dorite, naţiunei sfinte, răscumpărată din orice neam şi limbă şi popor, dispreţuită şi respinsă de oameni, dar aleasă de Dumnezeu. “De pildă, fraţilor, uitaţi-vă la voi, cari aţi fost chemaţi. Printre voi nu sînt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile cari nu sînt, ca să nimicească pe cele ce sînt; pentrucă nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu.” – 1 Cor. 1:26-29.

Ca să fim din poporul Domnului, noi trebuie nu numai să credem în Domnul, dar de asemenea trebuie să şi suferim pentru cauza Lui (Fil. 1:29); noi trebuie să ne negăm de sine şi să ne luăm crucea zilnic şi să-l urmăm. Cei care fac astfel sunt Israelul adevărat, adevărata viţă. Ei sunt naţiunea care va moşteni Împărăţia cerurilor. De ce? Deoarece ei au recunoscut că ei nu trebuie să se bizuie pe înţelepciunea lumească, puterea lumească, poziţia lumească, sau pe orice altceva ce ar putea oferi această lume, dar că sprijinul lor trebuie să fie total pe Domnul; şi ei se sforţează cu ajutorul Său să cultive roadele sfinţeniei. Deoarece Isus împreună cu ucenicii săi a urmat această cale, El a putut spune: “Eu sunt adevărata viţă, şi Tatăl Meu este vierul”. “Eu sînt Viţa, voi sînteţi mlădiţele” – Ioan 15:1, 5.

Un Pom sădit lîngă un izvor de apă

 Pomul descris în Psalmul întîi, spre deosebire de butucul menţionat de Isus şi Ezechiel, totuşi nu se referă la naţiunea lui Israel, ci la personalitatea omului lui Dumnezeu. La prima vedere s-ar părea straniu că Dumnezeu, ar compara un om cu un pom; dar din întrebuinţarea ilustraţiei de către Psalmist, este evident că ar trebui să fie un adevăr care ar sta la baza acestuia, şi care ar sprijini şi ar susţine aceasta, şi dacă noi doar am găsi care este acest adevăr, fără îndoială că noi am fi îmbogăţiţi spiritual prin el.

Un pom sădit lîngă un izvor de apă posedă, de obicei, viaţă din abundenţă, deoarece el are acces la apă şi absoarbe din belşug apă. Dacă acelaşi pom ar fi transplantat în pustiu, ar muri repede din neajuns de apă. Deci tot astfel este şi cu omul lui Dumnezeu. Doar cînd el are acces la izvoarele apei adevărului, la Cărţile Bibliei, el poate creşte spiritual, şi cu cît mai mult adevăr el absoarbe şi foloseşte, cu atît mai multă vitalitate el capătă.

Înainte de a fi un pom, mai întîi trebuie să fie o sămînţă, şi acea sămînţă trebuie să fie semănată într-un pămînt pregătit. Dacă pămîntul este tare şi dur el necesită să fie fărămiţat, dar el nu necesită întotdeauna o astfel de prelucrare minuţioasă. În parabola semănătorului, Domnul nostru ne spune despre diferite feluri de pămînt, şi spune că pămîntul bun a fost o inimă sinceră şi curată. Pregătirea pămîntului înseamnă procesul prin care noi venim la înţelegerea că nu putem fi prin noi înşine plăcuţi Domnului, şi că, de aceea, noi avem nevoie de un Salvator. Dacă, în timp ce suntem în această atitudine a minţii şi a inimii, ne întoarcem şi ne îndreptăm spre Dumnezeu ca să avem credinţă în Dumnezeu prin Isus Hristos, şi fiind îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, atunci noi suntem gata şi pregătiţi să primim sămînţa, Cuvîntul privitor la Împărăţie, în inimile noastre, şi devenim Noi Creaţii în Isus Hristos. Prin urmare pămîntul în care este semănată sămînţa este – mintea şi inima îndreptăţită.

Sămînţa, după cum a explicat Isus, în Matei 13:19, este Cuvîntul privitor la Împărăţie, vestea bună că Împărăţia lui Hristos urmează să fie stabilită pe pămînt, şi că, dacă numai ne negăm de sine şi luăm crucea noastră în fiecare zi şi-L urmăm pe Hristos, noi vom fi comoştenitori cu El în acea Împărăţie, pentru marele scop de binecuvîntare a tuturor familiilor de pe pămînt spre slava lui Dumnezeu Tatăl şi a Fiului său Isus Hristos. Dacă sămînţa este primită în mod potrivit într-o inimă cinstită şi curată, în acelaşi timp ea va începe să încolţească şi să prindă rădăcini. Rădăcina reprezintă – credinţa Noii Creaţii.

Sunt două trepte, nivele sau grade ale credinţei, credinţa îndreptăţirii şi credinţa consacrării. De la Domnul nostru Isus nu se cerea să facă primul pas, deoarece El niciodată nu a fost altceva decît drept, curat şi fără pată, dar El S-a consacrat pe Sine prin credinţă. El avu o astfel de credinţă în Tatăl Său din ceruri, încît El Îşi găsea plăcerea în a face voia Sa, chiar dacă El ştia că aceasta înseamnă predarea tuturor drepturilor Sale de viaţă ca fiinţă umană, că El va fi şters din existenţă, şi că Puterea nemaipomenită a lui Dumnezeu va fi necesară pentru a-L învia din morţi la o nouă natură, Natura Divină (Efeseni 1:19, 20). Aceasta nu necesită tot o aşa de mare credinţă în cazul nostru, deoarece Hristos a fost cel dintîi din învierea morţilor (Fapte. 26:23). El a fost Înaintemergătorul şi ne-a lăsat exemplu, şi noi ştim ce a făcut Tatăl nostru Ceresc pentru El, şi că El este din plin capabil şi dornic s-o facă şi pentru noi.

Aceste două trepte ale credinţei sunt arătate în capitolul 5 din Romani. În primul vers ni se spune că prin credinţă noi suntem îndreptăţiţi şi astfel avem pace cu Dumnezeu; şi apoi în versetul următor, ni se spune mai departe, că tot prin credinţă avem acces în acest har în care noi suntem, harul sau favoarea sfinţirii, şi astfel avem speranţa gloriei lui Dumnezeu. Prima etapă a credinţei, prin care noi suntem îndreptăţiţi, reprezintă pregătirea pămîntului, a inimii. Dacă sămînţa, Cuvîntul sau vestea bună a Împărăţiei, este primită în mod potrivit într-o astfel de inimă şi prinde rădăcină, atunci Noua Creatură este concepută. Rădăcina este credinţa Noii Creaţii, a doua treaptă a credinţei, credinţa consacrării. Acesta este un început mic care eventual, dacă îi este permis să crească, va creşte într-un copac matur fructifer şi roditor – omul lui Dumnezeu, Noua Creatură în Hristos Isus.

Cînd sămînţa copacului roditor este însămînţată, ea răspîndeşte nişte cîrcei mici pentru a absorbi apa şi multele minerale sau elemente pămînteşti care au fost dizolvate de apă. Mai apoi mica tulpină răsare şi se iveşte deasupra pămîntului. Această mică tulpină apoi răspîndeşte mici ramuri, care împreună cu rădăcina şi tulpina cresc mai groase, mai mari şi mai puternice an după an. Cînd ramurile se acoperă cu frunze şi în cele din urmă cu muguri, flori şi fructe, noi avem copacul matur fructifer şi roditor.

Noua Creatură Comparată cu un Pom

 Fie ca noi acum să luăm în considerare multele părţi ale pomului în detaliu şi să le comparăm pe acestea cu variatele trepte în dezvoltarea Noii Creaţii, după cum sunt ele prezentate în 2 Petru 1:5-7, şi vom fi impresionaţi de minunata potrivire a ilustraţiei, pe care, sub conducerea Spiritului Sfînt, o foloseşte Psalmistul în textul nostru.

Cuvintele Apostolului sunt: “De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră virtutea; cu virtutea, cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrînarea; cu înfrînarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostrea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni” – (Cornilescu revizuită).

Rădăcina Credinţei

 Prima dintre haruri este rădăcina credinţei. Ca şi la rădăcina pomului, ramurile ei sunt la început subţiri şi mici, dar ele cresc şi se răspîndesc în toate direcţiile cu o continuă creştere a Noii Creaţii.

Rădăcina pomului are două funcţii:

(1) Aceasta este o parte a pomului care se ţine, se agaţă sau se sprijină de pămînt. La început această legătură, sau germinare, este foarte firavă, astfel încît chiar un copil o poate rupe; dar puţin cîte puţin, cînd copacul este mare, se va cere o unire a puterii a mulţi oameni puternici pentru a o rupe. La fel este şi cu credinţa noastră ca Noi Creaţii. Credinţa este aceea care se ţine, se agaţă de pămînt, de mintea şi inima îndreptăţită. La început, cînd credinţa nostră este mică, noi am fi uşor zmulşi, dacă Domnul nu s-ar îngriji de noi în această stare ca şi în toate celelalte. Treptat împreună cu dezvoltarea noastră spirituală, multele ramuri sau sfere ale credinţei noastre cresc şi se răspîndesc şi se extind într-atît încît se înfig cît mai stabil şi se stabilesc cît mai ferm în inimile noastre. Unele din ele se agaţă de acea parte a minţii sau a inimii care ne controlează gîndurile, astfel că noi ne apropiem tot mai mult de punctul să gîndim cum gîndea şi Isus; altele se agaţă de acele părţi ale minţii sau ale inimii noastre care ne controlează vorbirea noastră şi conduita în general, astfel că noi treptat ne apropiem de punctul de a vorbi cum a vorbit şi Isus, şi să umblăm cum a umblat şi El. Cu cît mai mult creşte credinţa noastră şi cu cît mai ferm ea se înfige şi se stabileşte în inima noastră, cu atît suntem mai capabili de a rezista şi a ne împotrivi atacurilor duşmanului. Credinţa este marele fundament al harului, unul fără de care ar fi imposibil pentru noi de a creşte. “Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu” – Evrei 11:6.

(2) O altă funcţie a rădăcinii este absorbirea apei din pămînt şi a multelor elemente pămînteşti sau minerale din pămînt, care pot fi dizolvate de apă şi care sunt de folos pentru creşterea pomului. Apa alcătuieşte trei pătrimi din greutatea majorităţii plantelor. Prin urmare ea este esenţială. Dacă pomul va fi lipsit de ea chiar numai pentru o zi, el va începe a se vesteji. Venind din “izvoarele de apă”, lîngă care este sădit pomul, apa se strecură în pămînt, caută feluritele elemente pămînteşti care sunt acolo, şi atunci este absorbită de rădăcină. Toată apa care intră în structura pomului vine prin rădăcină; nimic din ea nu intră prin altă parte, nici chiar prin frunze.

Izvoarele de apă prin care Noua Creatură este cultivată, sunt diferitele cărţi ale Bibliei, şi apa Adevărului din ele pătrunde în inima noastră, prin canalele ochilor şi urechilor noastre. Cînd acestea intră în inima noastră, ele caută diferitele elemente naturale pe care le găseşte acolo, şi treptat le dizolvă. Una din aceste elemente este ambiţia, care îl conduce pe omul firesc să se străduie să fie mare în această lume, a-şi face un nume pentru sine, şi a-şi acumula bogăţii, etc. Totuşi cît de plăcut n-ar fi acesta din punctul de vedere lumesc, acesta este un principiu greşit în ceea ce îl priveşte pe omul lui Dumnezeu; dar cînd Adevărul intră în inimă, elementul natural al ambiţiei treptat se dizolvă, şi în timp ce devine absorbită împreună cu apa Adevărului, ea este transformată dintr-o ambiţie pămîntească într-o ambiţie spirituală, o ambiţie cerească. Ambiţia spirituală conduce noua Creatură spre a se strădui a plăcea lui Dumnezeu, indiferent de ceea ce pot gîndi oamenii despre el; ea îl conduce spre a strînge pentru el comori în cer, şi îl face “gata de orice lucrare bună”, pentruca el să poată fi socotit vrednic de a deveni co-moştenitor cu Isus Hristos, şi astfel să fie în stare şi capabil să satisfacă dorinţele inimii sale în preamărirea lui Dumnezeu şi în ajutarea în binecuvîntarea tuturor familiilor pămîntului.

Un alt element natural sau firesc este cel al combativităţii, pe care mulţi din noi îl posedă într-o măsură mai mare sau mai mică. Omul firesc care are calitatea de combativitate este capabil de a fi foarte criticabil sau supărător, dar cînd un astfel de om devine o Nouă Creatură în Hristos, Adevărul găseşte combativitatea naturală în inima sa şi treptat o dizolvă, şi în timp ce ea este absorbită de credinţa Noii Creaturi, ea este transformată într-o combativitate spirituală. Această calitate este una dintre cele mai bune şi frumoase, care poate fi posedată de către omul lui Dumnezeu, deoarece, dacă este dirijată potrivit, ea îl face în stare să ducă o luptă împotriva lumii, cărnii, şi diavolului, şi astfel să lupte lupta bună a credinţei. Omul firesc îşi foloseşte combativitatea în lupta cu alţii în folosul său; omul lui Dumnezeu îşi foloseşte combativitatea în lupta cu sine în folosul altora. Noi toţi ar trebui să avem această calitate, cel puţin într-o măsură oarecare. Dacă noi nu posedăm această calitate de la natură, atunci avem nevoie de a ne ruga Tatălui Ceresc să ne ajute. Voi ştiţi cum grădinarul bun şi iscusit adaugă pămîntului orice elemente i-ar lipsi, dacă acestea sunt necesare pentru creşterea copacului. Eu sunt sigur că Domnul ne va da orice elemente care sunt necesare creşterii noastre spirituale.

Rădăcina, deci, reprezintă credinţa noastră, şi la fel după cum rădăcina este unica parte a copacului care absoarbe apa, tot astfel omul lui Dumnezeu primeşte Adevărul doar printr-un mijloc, şi anume prin credinţa sa. Dacă cuiva îi lipseşte credinţa, el nu va fi în stare să primească Adevărul. Aceasta ne explică faptul de ce atît de mulţi ne spun că Planul Divin al Vîrstelor este cea mai complicată carte pe care au citit-o. Ei nu au rădăcina credinţei în inimile lor. Dar Noua Creatură prin credinţa sa, poate şi trebuie să absoarbă apa Adevărului. Dacă el este deposedat de ea doar pentru o zi, el începe a se vesteji, a se ofili şi a se nimici.

Ce este în rădăcină, care îi permite să absoarbă apa cu elementele pămînteşti dizolvate? Aceasta este seva şi procesul de absorbţie este numit endosmoză. Prin endosmoză se are în vedere legea naturală, prin care, atunci cînd un lichid mai rar sau mai diluat este separat de către un zid poros de un lichid mai concentrat, mai dens, ultimul îl absoarbe pe primul. Seva este mai densă ca apa din pămînt şi astfel ea absoarbe apa împreună cu toate elementele pămîntului dizolvate în ea prin intermediul rădăcinei. La fel, Spiritul Sfînt, (care, eu înţeleg că este reprezentat prin sevă) printr-un proces spiritual corespunzător endosmozei, absoarbe apa Adevărului împreună cu elementele naturale care au fost dizolvate de către Adevăr; şi mijlocul prin care aceasta absorbţie este efectuată – este credinţa noastră, rădăcina Noii Creaţii. În acest fel măsura spiritului Sfînt treptat creşte în Noua Creatură, şi la fel ca şi seva care nu hrăneşte numai rădăcina dar care urcă şi la alte părţi ale pomului, tulpina, ramurile, frunzele, etc., şi le nutreşte pe fiecare, tot aşa şi Spiritul Sfînt astfel sporit în măsură şi în putere, dezvoltă în noi nu numai credinţa Noii Creaţii, dar de asemenea şi alte haruri pe care le avem încă a le aprecia.

Uniţi cu credinţa voastră – Virtutea

 Dacă sămînţa este semănată şi prinde rădăcini, la început nimeni nu este conştient de faptul acesta. Noi nu putem spune: “Ah, Iată ! Sămînţa a fost semănată şi a prins rădăcină”, pînă ce mica rădăcină nu-şi capătă tulpina şi pînă cînd tulpina nu apare deasupra pămîntului. Tulpina este prima manifestaţie vizibilă. Aceasta ne aduce la al doilea punct. Apostolul Petru spune: “Uniţi cu credinţa voastră – Virtutea”. Cuvîntul tradus aici prin “virtute” înseamnă în mod potrivit – “curaj, tărie morală” (vezi “Emphatic Diaglot” de Wilson). Cînd noi ne prezentăm corpurile noastre ca sacrificii vii Domnului, rădăcina credinţei, primul pas al dezvoltării Noii Creaţii, este în inima noastră, dar la început nimeni nu cunoaşte aceasta în afară de noi înşine. Alţii nu pot cunoaşte că Cuvîntul Adevărului a prins rădăcină în noi pînă ce nu am unit la credinţa noastră tăria, curajul, virtutea – fapta. Virtutea, curajul, fapta este prima manifestaţie vizibilă a Noii Creaţii. Dacă noi nu dezvoltăm faptele, credinţa noastră va muri; la fel ca şi în cazul seminţei naturale, dacă tulpina nu apare, rădăcina va muri.

Ce înseamnă această calitate a virtuţii? Ea înseamnă curajul credinţei noastre. Cînd noi adăugăm la credinţa noastră curaj, atunci noi nu numai că credem în inima noastră, dar de asemenea noi mărturisim cu limba noastră că Isus este Domnul nostru şi aceasta se întîmplă cînd noi începem a spune aceasta oamenilor şi a le arăta aceasta în viaţa noastră zilnică şi a ne purta astfel încît alţii să afle că noi suntem creştini. Nouă nu trebuie să ne fie ruşine de Hristos. Dacă ne va fi ruşine de El, şi El se va ruşina de noi, cînd va veni să se socotească cu noi. Eu îmi amintesc o zi, cînd stînd în tren, eu aveam cîteva tracte, pliante şi broşuri în geanta mea. Credinţa mea mi-a spus să le înmînez pasagerilor, dar carnea s-a revoltat. Eu eram foarte aproape să cedez cînd mi-a venit în minte gîndul: “Nu vă fie ruşine de Evanghelia lui Hristos”. Eu am scos pliantele din geanta mea şi le-am privit. Şi pe coperta celei de deasupra eu am văzut tocmai cuvintele care mi-au venit în minte: “Eu nu mă ruşinez de Evanghelia lui Hristos”. Atunci credinţa avu victoria. Avînd acum curajul convingerilor mele, eu am împărţit pliantele şi după toate acestea nu am găsit aceasta atît de respingător.

De ce ar trebui să ne fie ruşine de Evanghelia lui Hristos? Ea conţine veşti atît de minunate. Săraca omenire gemîndă o aşteaptă. Chiar dacă oamenii se vor rîde sau îşi vor bate joc de voi, sau vă vor persecuta pentru credinţa în Evanghelie şi pentru proclamarea ei, puţin cîte puţin, în ziua cercetării, ei îşi vor aduce aminte de faptele voastre bune pe care le-au văzut, şi vor slăvi pe Dumnezeu în numele vostru – 1 Petru 2:12.

Virtutea sau curajul este acel har care ne face în stare să răspîndim adevărul la alţii şi să ne modelăm vieţile noastre după adevăr, şi să perseverăm în ambele, în ciuda opoziţiei şi de asemenea în ciuda repetatelor căderi. La început, cînd noi suntem doar plante tinere, ne aplecăm la orice suflare a adversităţii, dar puţin cîte puţin cînd noi creştem mai maturi, sîntem în stare să rezistăm la orice furtună care ar putea asalta credinţa noastră în Dumnezeu şi în Adevărul Său.

 Uniţi cu virtutea – Cunoştinţa

 Cînd începi a spune despre Adevăr altora, foarte curînd vei afla că nu îl poţi explica atît de clar după cum ai vrea, şi îţi sunt puse astfel de întrebări la care nu poţi răspunde. De exemplu, vei fi întrebat: “Nu este aceasta o a doua şansă?” şi “Nu va duce aceasta la păcat?”. Efectul acestora este de a te trimite din nou şi din nou la izvoarele Adevărului, pentru a-ţi împrospăta memoria, şi pentru a adăuga la virtutea ta – cunoştinţa; şi în timp ce îţi împrospătezi memoria, îţi vei găsi de asemenea şi inima reîmprospătată şi înviorată. Cu cît mai mult împarţi Adevărul la alţii, cu atît mai mult adaugi la cunoştinţa ta, şi Adevărul devine pentru tine tot mai clar şi mai preţios. În afară de aceasta, cînd începi a-ţi modela viaţa în acord cu voia lui Dumnezeu, variatele experienţe prin care treci, opoziţia pe care o primeşti, căderile pe care le ai, şi toate multele încercări şi dificultăţi pe care va trebui să le întîlneşti pe calea îngustă, te vor trimite din nou şi din nou la Cuvîntul lui Dumnezeu pentru instruire la fel ca şi pentru mîngîiere şi îndemnare.

După cum sunt multe ramuri într-un copac bun, tot la fel multe ramuri ale cunoştinţei se cer a fi cultivate de către Creştinul adevărat, care doreşte să fie conformat chipului lui Hristos. Căutînd a-L cunoaşte pe Dumnezeu, caracterul Său glorios şi planul Său minunat, şi pe Hristos, întipărirea Fiinţei Tatălui, adevăratul Creştin îşi dezvoltă ramurile cunoştinţei în direcţia cerească. Alături de acestea el găseşte necesar şi plăcut să dezvolte ramurile cunoştinţei privitor la Profeţi şi Apostoli şi alţi Sfinţi ai Noului şi Vechiului Testament, şi încă şi alte ramuri privitoare la roadele spiritului şi la Făgăduinţele Nespus de Mari şi Scumpe ale lui Dumnezeu. Pe lîngă acestea mai sunt încă multe altele! Incluzînd şi pe cele mai inferioare sau de mai de jos, ramurile cunoştinţei cu privire la şireteniile şi vicleniile diavolului, şi de asemenea cu privire la diferitele ispite, încercări şi ademeniri care vin spre noi din partea lumii şi din partea cărnii noastre. Noi trebuie să privim la acestea în aşa fel încît să putem spune împreună cu Apostolul Pavel: “Noi nu suntem în ignoranţă de înşelăciunile lui Satan”. Dacă credeţi că nu este necesar să cunoaşteţi despre înşelăciunile diavolului nu veţi fi preîntîmpinaţi sau preveniţi, şi nefiind preveniţi nu veţi fi pregătiţi şi înarmaţi din vreme, cu rezultatul probabil că mai devreme sau mai tîrziu veţi fi înfrînşi de către adversar.

Totuşi, ramurile mai inferioare, cele de mai de jos, cu tendinţa de a creşte mai spre pămînt, sunt multele ramuri ale cunoştinţei lumeşti, care nu sunt atît de importante ca şi altele. Cu toate acestea ele sunt necesare într-o măsură oarecare pentru o adecvată înţelegere a Bibliei. De exemplu, noi ar trebui să cunoaştem ceva despre gramatica şi însemnătatea cuvintelor. Este de asemenea de folos de a cunoaşte puţin din Greacă, şi probabil şi puţin din limba Ebraică de asemenea, cel puţin cîteva cuvinte pentru o înţelegere mai bună a Adevărului, şi o cunoştinţă în geografie, istorie, botanică, etc., este adesea de folos pentru prinderea înţelesului a multor ilustraţii şi aluzii istorice şi geografice, atît de mult întîlnite în Scripturi.

Dar în timp ce unim la virtutea noastră – cunoştinţa, este esenţial ca noi să trecem la următorul îndemn al Apostolului ca să:

 Uniţi cu Cunoştinţa – Înfrînarea (controlul de sine)

 Dacă într-un copac nu sunt ramuri, acolo nu vor fi fructe, şi ramurile mici vor aduce fructe mici. La fel este şi cu Noua Creatură în Hristos. Fără cunoştinţa lui Dumnezeu şi a Gloriosului plan de răscumpărare, Noua Creatură nu va aduce roadă, şi dacă cunoştinţa va fi mică, şi roadele de asemenea vor fi mici. Este evident deci, că noi ar trebui să cultivăm multe ramuri ale cunoştinţei. Dar un pom roditor nu creşte doar cu scopul de a da ramuri. Cît de bune şi frumoase aceste ramuri ar putea fi, pomul trebuie să dezvolte roadele, pentru a-şi justifica existenţa. Aceasta va necesita o curăţare chibzuită. Un pom care nu este curăţat este bun numai ca lemn. La fel, scopul pentru care omul lui Dumnezeu trebuie să dezvolte diferitele ramuri ale cunoştinţei este ca el să poată la timpul potrivit să aducă o roadă abundentă de iubire, şi pentru acest scop va fi necesară o pregătire şi curăţare atentă şi grijulie.

În cazul Noii Creaţii, totuşi – şi aici analogia dintre pom şi Noua Creatură nu se potriveşte – mult este lăsat la libertatea voinţei sale. Noua Creatură este tratată ca o fiinţă gînditoare, şi se aşteaptă de la ea să-şi facă mult din curăţarea sa. Pavel spune: “Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi. Dar cînd suntem judecaţi suntem pedepsiţi de Domnul, ca să nu fim osîndiţi odată cu lumea” – 1 Cor. 11:31, 32. Cu alte cuvinte, noi ar trebui zilnic să ne examinăm şi să ne înfrînăm. Dacă nu o vom face, atunci noi nu vom folosi spiritul minţii sănătoase şi Domnul va trebui să ne curăţe sau să ne pedepsească, să ne îndrepte, la fel ca şi un grădinar iscusit şi priceput ar fi trebuit să-şi curăţe pomul care nu are putere de gîndire de a se călăuzi, a se îndrepta şi a se conduce singur.

Singurul scop al studiilor noastre trebuie să fie ca noi să ne arătăm aprobaţi înaintea lui Dumnezeu, ca un om care n-are de ce să-i fie ruşine. Dezvoltarea diferitelor ramuri ale cunoştinţei ar trebui să fie astfel controlate, ca noi să putem cultiva pe ele – roada iubirii. Iată pentru ce sunt ramurile; şi motivul pentru care sunt atît de multe ramuri, este că acolo trebuie să fie mai multe roade.

De la noi se cere să exercităm controlul de sine sau înfrînarea, în special în privinţa ramurilor cunoştinţei lumeşti. Într-un pom roditor natural, ramurile de mai jos tind să crească spre pămînt. În acelaşi mod ramurile cunoştinţei pămînteşti sunt înclinate să crească spre pămînt. Noi ar trebui să ţinem minte ca să nu cultivăm aceste ramuri cu scopul – doar de a acumula cunoştinţă, şi nici pentru alte scopuri pămînteşti decît profesia sau serviciul nostru de zi cu zi (şi aceasta la un nivel cît mai redus posibil), ci numai pentru scopul de a înţelege Cuvîntul lui Dumnezeu, şi astfel să ajutăm la creşterea noastră spirituală. Este cel mai bine de a fi mulţumit în cea mai mare parte cu acea cunoştinţă pămîntească pe care am avut-o înainte de a deveni Noi Creaţii în Hristos Isus. Cu cît mai mult timp şi energie noi devotăm pentru cultivarea ramurilor pămînteşti, cu atît mai mult creşterea noastră spirituală poate fi oprită din avansare, şi roada iubirii noastre poate deveni de o rea sau inferioară calitate. Fraţii pot fi de ajutor unul altuia în această privinţă. De exemplu, din studiul meu anterior a ramurii naturale a botanicii, eu mă stărui să vă explic înţelesul sau intenţia Psalmistului şi prin acesta îndemnul Apostolului Petru, astfel ca să fie sprijinită creşterea noastră spirituală, a mea şi a voastră.

Noi am văzut, deci, că un pom care nu este curăţat este bun doar ca lemn şi merge la lemnărie. El poate deveni mare şi impunător, dar fructele sale sunt rare şi de proastă calitate. La fel este şi cu Noua Creatură, dacă ea nu exercită controlul de sine, căci – “Cunoştinţa îngîmfă, dar dragostea zideşte”.

Controlul de sine trebuie să fie exercitat de asemenea pentru a ţine subordonat corpul, astfel ca noi să nu fim potriviţi sau conformaţi acestei lumi dar ca să fim transformaţi prin înnoirea minţii noastre, pentru a arăta care este voia lui Dumnezeu – cea bună, plăcută şi desăvîrşită şi acceptabilă. Controlul de sine este necesar ca noi să nu fim excesiv descurajaţi prin căderile şi greşelile noastre, şi nici să ne slăvim sau înălţăm prin succesele noastre. Ea este necesară pentru a ne preveni şi împiedica, de a nu ne îndepărta de pe calea îngustă prin eşecuri sau persecuţii, sau de a nu deveni plini de mîndrie din cauza laudei.

Uniţi cu Înfrînarea – Răbdarea

Noi nu putem dezvolta răbdarea pînă ce nu suntem în stare să exercităm înfrînarea sau controlul de sine. Această calitate a răbdării este reprezentată prin frunzele pomului. Puteţi spune: “Este foarte straniu. Ce este ceea ce putem cunoaşte despre frunze, care le face în stare să reprezinte răbdarea? Frunzele vor creşte pe copac chiar dacă n-au fost curăţate”. Aceasta este adevărat, şi aici din nou analogia dintre pom şi Noua Creatură cade, dar sunt cîteva puncte de o apropiată asemănare între frunzele unui pom şi răbdarea omului lui Dumnezeu.

Dacă vei vedea un pom fără frunze la timpul cînd te aştepţi la ele, imediat vei zice: “Mă tem că acest pom este pe moarte”, şi dacă ai careva interes în el, îl vei uda, dacă va fi posibil, pentru a-i da viaţă. Dar dacă vei vedea un belşug de frunze verzi, vei zice: “DA! În acest pom este o abundenţă de viaţă”, şi dacă acesta este un pom fructifer, te vei aştepta să capeţi o roadă bună în curînd. La fel este şi cu Noua Creaţie. Dacă vei vedea un om al lui Dumnezeu care nu şi-a dezvoltat această calitate a răbdării, la timpul cînd ai aştepta aceasta de la el, vei zice: “Mă tem că el moare spiritual”. Apoi îi vei oferi apa Adevărului şi te vei ruga pentru el, şi-l vei ajuta atît cît poţi, pentru a-i da, dacă ar fi cu putinţă – viaţă (Iacov 5:20; 1 Ioan 5:16). Pe de altă parte, odată ce vei vedea răbdarea dezvoltată, vei zice că acesta are viaţa spirituală într-însul, şi cu cît mai multă răbdare vei vedea, te vei gîndi că cu atît mai multă viaţă el are, şi cu atît mai mult te vei aştepta ca la timpul potrivit roada coaptă a iubirii să-şi facă apariţia.

Sunt două calităţi speciale pe care le posedă frunzele unui pom, care le fac să fie asemănate cu răbdarea. Una este mobilitatea lor, şi alta este faptul că ele absorb Bioxidul de Carbon, şi îl divizează în Carbon şi Oxigen. Carbonul este apoi folosit pentru creşterea pomului, şi Oxigenul, acest element al atmosferei care susţine viaţa omului şi a animalelor inferioare, este emis în aer.

(1) Ştiţi cît de mobile sunt frunzele unui copac. Cînd suflă vîntul, frunzele se apleacă şi se îndoaie după el, şi apoi, după ce vîntul trece, ele se refac sau se restabilesc imediat la loc, ca şi cînd n-a fost nimic. În această privinţă frunzele diferă considerabil de tulpina unui pom bine dezvoltat. Tulpina reprezintă tăria noastră, hotărîrea, fermitatea şi statornicia noastră la principii; frunzele, de altă parte, reprezintă răbdarea noastră, îngăduinţa noastră la greutăţi şi încercări, unde nici un principiu nu este în joc.

La fel ca şi în cazul unui pom natural bine dezvoltat, tulpina puternică, împreună cu puternica sau ferma poziţie pe care o are rădăcina în pămînt, previne pomul de a nu fi smuls de către un vînt puternic sau de o altă cauză, la fel este şi cu omul lui Dumnezeu matur, deoarece din cauza credinţei sale adînci şi a puternicului curaj în Domnul (nu în sine însuşi), el este în stare să stea ferm împotriva vîntului de oricare doctrină falsă sau orice altceva intenţionat de către adversar, pentru a cauza pe omul lui Dumnezeu să se abată de la datoria faţă de Domnul. Nouă ni s-a spus că servul Domnului nu trebuie doar să străduie sau să tindă, ci ni se spune de asemenea că el trebuie “să lupte pentru credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna” – Iuda 3. Foarte diferit de aceasta este răbdarea. Sunt multe încercări care ne vin din afară, care nu afectează chestiuni de principiu. În astfel de cazuri noi ar trebui să cedăm, noi trebuie să exercităm răbdarea.

Să ne amintim exemplul Domnului nostru Isus. Cînd adevărul era în joc, cînd el a fost ispitit să se abată de la voia lui Dumnezeu, nimic nu l-a putut face să se clatine şi să se abată. Ştiind că Domnul îl va ajuta, el şi-a făcut faţa ca o cremene; şi el ştia că el nu va fi dat de ruşine – Isaia 50:7. El avea o puternică tărie şi curaj, dar în acelaşi timp el avu o răbdare infinită. Persecuţiile şi adversităţile, el le-a îndurat supus, cu blîndeţe şi cu răbdare. Cînd el a fost insultat, el nu a insultat, şi el singur a îngăduit să fie biciuit, scuipat şi dispreţuit, fără a reproşa sau a se răzbuna.

(2) O altă calitate posedată de către frunze este puterea absorbirii Bioxidului de Carbon (CO2), descompunîndu-l în Carbon şi Oxigen, asimilîndu-l pe primul şi întorcîndu-l pe al doilea în atmosferă. Tot Carbonul (Cărbunele de lemn) din copac este extras din atmosferă, şi frunza este unica care face această minunată şi grea lucrare. Totuşi Carbonul formează o jumătate din greutatea netă a pomului. El este reprezentat în special în fibrele lemnoase care dau tărie diferitelor părţi ale pomului. Aceasta ne aduce aminte că doar cînd avem calitatea de răbdare noi putem adăuga stăpînirea morală (a înţelepciunii) la fiinţa noastră spirituală, şi astfel să dezvoltăm puterea caracterului. Iată de ce Apostolul Iacov ne-a îndemnat să lăsăm ca răbdarea să-şi facă desăvîrşit lucrarea, ca noi să putem fi desăvîrşiţi şi întregi, şi să nu ducem lipsă de nimic.

În partea inferioară a frunzelor sunt mulţi pori numiţi stomate (deschizături sau orificii), prin care Bioxidul de Carbon este absorbit în frunze şi Oxigenul este eliminat în atmosferă. Particulele mici, numite granule de Clorofil, care dau frunzelor culoarea verde, pun mîna pe Bioxidul de Carbon în momentul cînd acesta intră, şi îl descopmun în părţile lui componente, o parte de Carbon şi două părţi de Oxigen. Carbonul este asimilat pentru a da tărie diferitor părţi ale pomului. Cele două părţi ale Oxigenului, pe de altă parte, se degajă în aer. Astfel planta absoarbe Bioxidul de Carbon şi emite Oxigenul.

În cazul fiinţelor umane şi a animalelor inferioare, procesul este exact inversat. Prin plămînii lor ei absorb Oxigenul şi elimină Bioxidul de Carbon. Oxigenul este dătătorul de viaţă pentru om şi animale, şi Bioxidul de Carbon este otrăvitor pentru ei, şi dacă n-ar fi nici o plantă, atmosfera în curînd ar deveni golită de Oxigen şi supraîncărcată cu Bioxid de Carbon, şi toată carnea ar muri. Ce minunată este Înţelepciunea lui Dumnezeu în acest schimb reciproc şi balans al naturii.

Între omul firesc şi cel spiritual există aceeaşi relaţie ca şi între animale şi plante. Atmosfera în care trăiesc animalele şi copacii, reprezintă împrejurarea noastră, circumstanţele în mijlocul cărora ne trăim vieţile noastre. Oxigenul în mod potrivit reprezintă acele circumstanţe care conduc la prosperitate materială, şi Bioxidul de Carbon, pe acelea care duc la adversităţi, nenorociri sau greutaţi materiale. Omul firesc înfloreşte cu şi pe prosperităţi materiale, la fel cum creşte datorită Oxigenului. Acestea sunt dătătoare de viaţă pentru el. Doar observaţi efectul produs asupra unui om dîndu-i un adaos la salariu şi o poziţie mai bună. Nu va înflori el oare! Nu se va bucura el de sine! Cu cît el va deveni mai prosper în cele fireşti sau pămînteşti, cu atît mai mult el se va gîndi că răul în această lume a fost supraestimat. Dar presupuneţi că asupra lui vor veni adversităţi, adică necazuri, nenorociri sau greutăţi pămînteşti, în acelaşi timp el va fi deprimat şi descurajat. Dacă adversitatea va creşte, la fel va creşte şi disperarea sa, şi cu continuarea acesteia el va deveni tot mai descurajat, întristat şi mîhnit, pînă cînd în cazuri extreme el va cădea într-o astfel de stare de disperare, încît în final el ar putea comite sinucudere. Astfel, adversitatea materială, ca şi Bioxidul de Carbon, este otrăvitoare pentru omul firesc. “Întristarea lumii aduce moarte”.

Cu omul spiritual, Creatura Nouă în Hristos Isus, are loc situaţia opusă. Dacă Noua Creatură nu primeşte nici o adversitate, nenorocire sau greutate fizică, financiară sau socială, ea se va vesteji spiritual. “Cînd întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mîntuire, şi de care cineva nu se căieşte niciodată”. Ea are nevoie de adversităţi pentru a creşte spiritual. Prin intermediul răbdării, ea le descompune, adică ia ceea ce este bun în ceea ce priveşte pentru a adăuga fibrele morale la fiinţa sa şi elimină dubla porţie a prosperităţii altora.

La fel există şi un schimb reciproc şi balans între omul lui Dumnezeu şi omul firesc cum este între plante şi animale. La fel cum oamenii şi animalele absorb Oxigenul şi elimină Bioxid de Carbon, şi copacii din contra, absorb Bioxidul de Carbon şi elimină Oxigenul, tot exact aşa şi omul firesc, în timp ce înfloreşte în prosperitatea materială, cauzează adversitate asupra celor care se străduie să trăiască evlavios în Hristos Isus, şi ultimii în loc de a fi vătămaţi de experienţe, folosesc fiecare adversitate pămîntească care le vine, pentru a face bine la toţi oamenii cît au putinţă, în timp ce în acelaşi timp ei adaogă tot mai mult la tăria lor spirituală şi menţin viaţa lor spirituală. Isus, vorbind ucenicilor săi, a spus: “Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume, şi pentrucă Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea. Aduceţi-vă aminte de vorba, pe care v-am spus-o: “Robul nu este mai mare decît stăpînul său”. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” – (Ioan 15:18-25). Dar întorcînd cu binele pentru rău, binecuvîntînd pe cei ce blastămă, făcînd bine celor ce-i urăsc, şi rugîndu-se pentru cei care îi folosesc în mod dispreţuitor, urmaşii în urmele blîndului Isus mustră, ceartă, sau condamnă lumea aceasta a păcatului, şi exercită o influenţă păzitoare sau conservantă asupra lumii, prevenind-o şi împiedicînd-o de a se duce rapid într-o mai adîncă degradare morală şi moarte.

Isus a exprimat acest adevăr cînd, după ce le-a spus urmaşilor săi, că profeţii adevăraţi ai lui Dumnezeu, totdeauna au fost persecutaţi pentru cauza dreptăţii şi i-a îndemnat să se bucure şi să fie nespus de fericiţi cînd ei vor fi insultaţi şi persecutaţi pentru cauza Sa, El adaogă: “Voi sînteţi sarea pămîntului” – (Matei 5:10-13). La fel după cum sarea exercită o influenţă conservantă sau păzitoare, de păstrare asupra cărnii, şi după cum plantele exercită o influenţă conservantă, de păstrare sau păzitoare asupra animalelor, la fel şi sfinţii lui Dumnezeu cu toţii înainte au exercitat o influenţă conservantă, păzitoare şi de păstrare asupra lumii, pentru că puţini oameni neprihăniţi în lume au păstrat lumea de a nu fi distrusă. La aceasta se referă Pavel cînd citează din Isaia: “Dacă nu ne-ar fi lăsat Domnul Savaot o sămînţă, am fi ajuns ca Sodoma, şi ne-am fi asemănat cu Gomora” – (Rom. 9:29). Domnul a distrus Sodoma deoarece în ea nu erau nici zece oameni neprihăniţi – (Gen 18:16-32).

Înainte de a părăsi această parte a subiectului nostru, eu aş dori să vă atrag atenţia la alte două puncte importante. Primul este că proporţia Bioxidului de Carbon în atmosferă este foarte mică, doar a cinci-suta parte din Oxigen. La fel este şi în atmosfera spirituală a Noii Creaţii. Proporţia adversităţii este de regulă, cu mult mai mică decît cea a prosperităţii. Prin urmare noi trebuie să fim foarte cu luare aminte ca să nu risipim şi să nu irosim nimic din ea.

Un alt punct, este că, Bioxidul de Carbon este absorbit şi descompus doar sub influenţa luminii şi a căldurii care vin de la soare. În timpul nopţii acest proces încetează cu totul. În acelaşi mod, Noua Creatură doar cînd este sub influenţa luminii şi căldurii lui Dumnezeu, înţelepciunii şi iubirii Sale provenite din Evanghelie, doar atunci ea poate extrage binele din orice adversitate prin intermediul răbdării. “Dar voi, prea iubiţilor, zidiţi-vă sufleteşte pe credinţa voastră prea sfîntă, rugaţi-vă prin Duhul Sfînt, ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu” – Iuda 20, 21.

 Uniţi cu Răbdarea – Evlavia; cu Evlavia – Iubirea de fraţi; şi cu Iubirea de fraţi – Dragostea de oameni.

 Pomul acum este bine crescut, îşi are rădăcina, tulpina, şi ramurile, el a fost curăţit şi îndreptat, şi a produs din abundenţă frunze verzi şi sănătoase. Noi ne putem zugrăvi în minţile noastre doar un astfel de puternic şi frumos caracter, plin de viaţă spirituală şi energie, care dă recunoscător adăpost, ocrotire şi protecţie oamenilor şi animalelor. Plin de credinţă, şi cu o puternică tărie în Domnul, lui nu-i este ruşine să vorbească despre Hristos, şi a-şi modela viaţa sa în corespundere cu concepţia lui Hristos. El nu numai că cunoaşte Biblia de la Geneza la Apocalipsa, dar el o poate expune sau prezenta, tălmăci sau explica altora, şi le poate face clare misterele sau tainele lui Dumnezeu. Cu adevărat, atît de numeroase şi extensive pot fi ramurile cunoştinţei, pe care le-a cultivat, încît el ar putea fi chemat să fie un pastor al unei mari şi prospere adunări, sau a fi un ocupant al unui loc sau scaun în careva colegii teologice. Un astfel de caracter ca acesta, sigur ar fi o admiraţie a tuturor care îl cunosc, dar chiar aceasta ar putea să nu fie suma tuturor virtuţilor sale. Înfrînarea sa sau controlul său de sine poate fi de un aşa fel, ca el să se poată ţine calm în toate circumstanţele şi împrejurările, să-şi păstreze corpul în stăpînire, şi astfel să-şi aranjeze cititul şi observaţia sa încît să studieze doar astfel de subiecte şi pe acestea într-aşa un mod, încît creşterea sa spirituală să fie sporită. În sfîrşit, răbdarea sa poate fi atît de perfectă încît să fie în stare să îndure adversităţi, insulte, ocări, şi persecuţii, să fie întărit în caracter prin încercări la care este expus, şi să întoarcă cu bine la rău. În mod sigur, veţi spune – că un caracter aşa de minunat ca acesta ar fi potrivit pentru Împărăţia Cerească.

Nu dragi fraţi, este necesar ceva mai mult înainte ca el să fie acceptat ca comoştenitor cu Isus Hristos. Dacă cu toate aceste calităţi excelente, el nu şi-a cultivat şi dezvoltat la timpul necesar iubirea, Dumnezeu Îl va tăia ca nefolositor. Straniu, da? Nu, noi niciodată n-am crescut pomii fructiferi sau roditori pentru frunzişul lor; noi creştem aceşti pomi fructiferi sau roditori pentru fructele sau roadele lor. Dacă binele pe care un om îl face altora este în cel mai bun caz doar un rezultat sau produs al credinţei, cunoştinţei, şi răbdării sale, şi dacă acesta este făcut cu scopul de a-şi clădi caracterul său spiritual, dacă el nu a atins gradul cînd binele pe care el îl face altora este rezultatul sau produsul iubirii pentru aceştia şi pentru Dumnezeu, acest om nu a îndeplinit scopul pentru care Dumnezeu l-a ales. Iubirea trebuie să fie motivul de fundament sau susţinător al tuturor vorbelor şi a faptelor nostre, înaintea ca Dumnezeu să ne recunoască ca cultivînd roadele sfinţeniei. Doar unora ca aceştia, care astfel şi-au dezvoltat şi desăvîrşit această calitate a iubirii, calitatea de asemănare cu Dumnezeu, numai acestora Domnul le va spune la timpul său cuvenit: “Bine rob bun şi credincios; intră în bucuria Stăpînului Tău. Ai fost credincios peste puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri”.

Pavel ne dă acest gînd în cuvintele frumoase din 1 Cor. 13:1-3: “Chair dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sînt o aramă sunătoare sau un chimval zîngănitor. Şi chiar dacă aş avea darul proorociei, şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încît să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sînt nimic. Şi chiar dacă mi-aş împărţi toate averile pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic”.

La fel ca şi un pom roditor şi fructifer care pentru a-şi îndreptăţi existenţa pe lîngă frunzele sale trebuie să-şi dezvolte muguri, flori, şi în sfîrşit roade, tot aşa şi omul lui Dumnezeu trebuie să adaoge la răbdarea sa – evlavia, la evlavia sa – dragostea de fraţi, şi la dragostea de fraţi – iubirea de oameni. Evlavia este reprezentată prin muguri, dragostea de fraţi este reprezentată prin flori, şi iubirea de oameni prin roade. Mugurii, florile şi roadele reprezintă trei trepte sau etape, ultima fiind roada, aceea pentru care pomul este crescut; în acelaşi fel evlavia, dragostea de fraţi şi iubirea de oameni reprezintă trei trepte, ultima fiind iubirea în sensul atotcuprinzător, roada pentru care Noua Creatură este pregătită, instruită, crescută, îngrijită, şi dezvoltată.

Uniţi cu răbdarea – Evlavia

 Unii pretind că evlavie înseamnă asemănare cu Dumnezeu. Este adevărat că însemnătatea originală este asemănarea cu Dumnezeu, dar acesta este un exemplu de eroare în care ar putea cădea cineva care ar insista prea tare asupra sensului original al cuvîntului. Evlavia este unul din multele cuvinte care şi-au schimbat sensul în decursul timpului. Dacă el ar însemna asemănarea cu Dumnezeu, la el n-ar fi necesar de a adăuga sau a uni cu el dragostea de fraţi sau iubirea de oameni, deoarece Dumnezeu este iubire, şi dacă noi suntem ca Dumnezeu, sau asemenea lui Dumnezeu, ar trebui să atingem punctul iubirii în sensul său atotcuprinzător, punctul iubirii desăvîrşite. Cuvîntul Grecesc tradus prin “evlavie” în versul pe care îl cercetăm este “eusebeia” care înseamnă pietate, cucernicie, respect şi reverenţă, adică veneraţie, adorare şi stimă pentru Dumnezeu. Cuvîntul Englez “evlavie” în sensul său curent, este totuşi, o bună traducere a termenului Grecesc.

Acesta este mugurele, prima treaptă în formarea roadei iubirii. Omul care a atins doar această treaptă nu este atît de atractiv sau drăguţ, ca unul care ar adăuga la răbdarea sa şi dragostea de fraţi. Mugurul este puţin dur, şi verde. Germenele, nucleul sau embrionul, florii şi a fructului se află în el, dar el este ascuns de la vedere, acoperit pe deasupra cu o capsulă tare, şi dacă pui mugurul în gură, vei găsi că el este amar, neplăcut la gust.

Acei care au atins treapta evlaviei se pot aştepta la timpul potrivit să dezvolte roada iubirii, dar pînă aici ei au doar începutul acesteia.

Poporul Scoţian de două sau trei generaţii în urmă, forma o ilustraţie a efectului acestui har al evlaviei. Aceşti oameni aveau o mare reverenţă faţă de Dumnezeu, şi o iubire de dreptate. Ei aveau ceea ce noi am putea numi o iubire din datorie, o dorinţă de a asculta poruncile lui Dumnezeu. Ei erau oneşti în treburile lor de afaceri şi în toate afacerile vieţii, şi erau foarte stricţi cu copiii lor. Ei erau respectaţi de toţi, dar ca şi germenul sau embrionul în mugur, iubirea lor, deşi era în ei, era ascunsă. Era considerat ca un semn de slăbiciune ca ei să-şi arate iubirea, ori de a fi demonstrativi în orice fel. Înfăţişările acestor oameni, după cum acestea pot fi observate din portretele lor, sau din feţele unora puţini care mai sunt încă în viaţă, erau severe şi aspre. Aceste caracteristici pot fi într-o măsură oarecare naturale poporului sau rasei Scoţiene, dar eu cred că acestea erau în principal rezultatele pregătirii, şcolii sau educaţiei Calviniste. Un om care este sincer, totdeauna încearcă de a fi ca şi dumnezeul căruia i se închină sau pe care îl venerează sau adoră, şi dumnezeul Calvinist este – aspru şi antipatic, care nu inspiră dragoste sau simpatie.

Uniţi cu evlavia – Iubirea de fraţi

 Evlavia este o calitate bună, dar aceasta este doar starea de mugur, prima treaptă sau treapta din datorie a iubirii. Acei care Îl vor cunoaşte pe Dumnezeu mai bine, vor adăuga la evlavia lor – iubirea de fraţi. Aceasta este reprezentată prin flori.

La fel după cum vine un timp, cînd petalele, care formează interiorul mugurului, devin atît de mari şi întinse, încît într-o bună dimineaţă, datorită influienţei favorabile şi binevoitoare a luminii solare şi a căldurii, ele împing şi înlătură capsula tare şi mugurul devine floare, tot aşa vine şi un timp în dezvoltarea Noii Creaţii, care este conformată imaginii lui Hristos, cînd, datorită influenţei înţelepciunii şi iubirii lui Dumnezeu, care radiază din paginile Evangheliei iubirii, care creşte în inima sa şi înlătură bariera care pînă acum a restrîns-o, şi Noua Creaţie găseşte că ea şi-a adăugat sau şi-a unit la evlavia sa sau iubirea din datorie – iubirea de fraţi.

Ceea ce îl ajută cel mai mult pe un Creştin este porunca nouă a Domnului nostru: “Iubiţi-vă unii pe alţii, cum v-am iubit şi eu”. Şi explicaţia lui Ioan a acestor cuvinte în prima sa epistolă, capitolul 3, versetul 16: “noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi; şi noi deci trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi”.

Un pom este atractiv în mod deosebit prin florile sale. Frumuseaţea şi mirosul aromat ne atrage la ele. Nu este oare exact la fel cu mulţi fraţi şi surori din cei cunoscuţi nouă? Frumuseţea caracterului lor şi mirosul plăcut al multelor fapte binevoitoare de sacrificiu de sine ale lor ne atrag la ei. Noi suntem atraşi la ei. Nu este oare la fel cu orice tovărăşie sau societate a fraţilor Domnului care reprezintă frumuseţea şi mirosul aromat a iubirii frăţeşti? Mulţi mi-au spus că primul lucru care i-a atras la adevăr, a fost iubirea manifestată printre fraţi.

Dar amintiţi-vă că “inima (naturală) este nespus de înşelătoare şi de desnădăjduit de rea;”. Inima nostră ne va spune cîteodată că noi am dezvoltat acest har al iubirii frăţeşti cînd noi de fapt nu l-am dezvoltat. Atît timp, cît germenele sau embrionul este închis înăuntrul capsulei de păstrare, noi am atins doar treapta de mugure. Noi nu putem spune cu adevărat că am atins treapta frunzelor, pînă cînd petalele n-u şi-au deschis acoperămîntul dur. Pentru a fi atinsă treapta frunzelor, treapta iubirii de fraţi, iubirea nostră trebuie să fie vizibilă, să fie văzută. Aceasta nu trebuie să fie închisă în inimile noastre, dar trebuie să fie manifestată prin cuvinte amabile, binevoitoare, iubitoare şi prin multe acte mici şi posibil unele acte mari, de sacrificiu de sine ale iubirii. “Prin aceasta vă vor cunoaşte că sunteţi ucenicii mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”. Dar cum vor cunoaşte oamenii aceasta, decît dacă ne vor vedea pe noi manifestînd această iubire? Dacă ei o vor vedea, şi în special dacă ei o vor vedea în circumstanţe sau împrejurări de încercări şi greutăţi, cînd ei cel mai puţin s-ar aştepta de la noi aceasta, atunci ei vor cunoaşte că noi suntem ucenicii lui Isus.

Aduceţi-vă totdeauna aminte de a vă întreba: “Am eu această iubire închisă în inima mea? – Dacă da, eu am dezvoltat doar mugurul sfinţeniei”. Sau: “Arăt eu iubirea mea fraţilor prin cuvintele mele şi prin faptele mele? – Dacă da, eu sunt bucuros, fericit şi mulţimit, pentrucă aceasta înseamnă că eu m-am dezvoltat la treapta de flori, şi în curînd ar trebui să mă aştept să dezvolt şi fructul sau roada iubirii atotcuprinzătoare”. Aduceţi-vă aminte că a iubi un frate înseamnă ai spune lui aceasta; dar aceasta înseamnă deasemenea ceva mai mult, după cum Apostolul Pavel zice: “Copilaşilor, să nu iubim cu vorba (numai), nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul” – 1 Ioan 3:18. Dragi fraţi, fie ca noi să ne rugăm lui Dumnezeu ca El să ne facă în stare nu numai să avem gînduri şi dorinţă în direcţia iubirii fraţilor noştri în Hristos, cu o inimă curată şi aprinsă, dar ca să-i iubim cu adevărat aşa cum ne-a iubit Hristos, şi anume – să ne dăm vieţile noastre pentru ei la fel cum a făcut şi El, necontînd sunt ei cu noi amabili şi iubitori ca răspuns sau nu, sau chiar dacă vorbesc de rău de noi şi sunt aşpri faţă de noi. Fie ca noi să ţinem minte că noi suntem toţi încă în carne şi în stare să greşim.

Aceasta ne aduce la un punct special de asemănare între florile pomului şi această iubire de fraţi. Florile îşi dau sau îşi sacrifică viaţa lor una pentru alta. Aşa s-a întîmplat că Dumnezeu le-a format astfel că nici o frunză nu se poate fertiliza singură de sinestătător, pentrucă polenul, partea dătătoare de viaţă a florii, se coace mai întîi. Pînă ce polenul nu a fost eliminat sau aruncat din floare, germenul sau embrionul dinnăuntru nu se coace, fiind gata de a primi şi de a fi fertilizat de către polenul de la o altă floare. Cînd acesta a fost fertilizat, petalele cad şi fructul începe a creşte. Cum ajunge polenul la o altă floare? Cu ajutorul insectelor care zboară de la o floare la alta, ducînd polenul cu ele pe picioarele lor şi pe corpurile lor. Ele fac aceasta, nu pentru scopul de fertiliza florile, dar pentru a suge sau a absorbi dulceaţa din ele.

Aceasta este tocmai exact ceea ce se întîmplă cu noi. Cînd noi am înflorit spre iubirea de fraţi, noi suntem o ţintă pentru Satan. El nu este adversarul lumii, pentrucă întreaga lume, ni se spune, că deja zace în cel rău. (1 Ioan 5:19), dar el este adversarul acelora care arată spiritul lui Hristos, spiritul iubirii; şi cu cît mai mult noi manifestăm iubire de fraţi, cu atît mai mult noi suntem o pradă pentru Satan. El este cel care trimete în timpul vieţii noastre insectele necazului pentru a ne suge şi absorbi dulceaţa din viaţile noastre şi pentru a smulge vitalitatea noastră.

Insectele, majoritatea din ele, sunt frumoase la vedere; fregvent ele apar aproape nesemnificative; dar lăsaţi ca o astfel de creatură să se coboare pe mînile noastre sau pe gît sau pe o altă parte necoperită a corpului nostru, şi să înceapă să se mişte sau să se tîrască pe corpul nostru, cît de neplăcut şi de dezgustător ne simţim! Instinctiv noi îi dăm afară sau încercăm ai ucide. Dragi fraţi, aceste insecte reprezintă încercările care vin asupra Noii Creaţii. Cînd acestea vizitează pe alţi fraţi, ele nu arată aşa de rele, ele apar cîteodată aproape nesemnificative, dar lăsăte să vină peste noi, deodată găsim cît de neplăcute sunt ele, cu mult mai mult decît ne-am aştepta. Instinctiv noi încercăm a scăpa de ele, dar la fel ca şi cu insectele, cu cît mai mult ne luptăm împotriva lor cu atît mai rele ele devin, ca regulă, şi majoritatea lor sunt otrăvitoare.

În trimiterea încercărilor, cu scopul de a suge dulceaţa din vieţile noastre, şi otrăvindu-ne, Satan izbuteşte cu atît mai mult cu cît aceasta ţine de trupul nostru. Polenul nostru, vitalitatea noastră umană, se trece împreună cu încercările. Dar tocmai aici Satan îşi găseşte sfîrşitul, deoarece prin aceleaşi încercări, Noua Creatură este întărită în caracter, şi învaţă cum să simpatizeze cu alţii care trec prin experienţe similare. Noi suntem pregătiţi în acelaşi fel în care a fost pregătit Domnul nostru, pentrucă “se cuvenea, în adevăr, ca Acela pentru care şi prin care sunt toate, şi care voia să ducă pe mulţi fii la slavă, să desăvîrşească, prin suferinţe, pe Căpetenia mîntuirii lor” – Evrei 2:10. Încercările pe care Dumnezeu Le-a permis lui Satan să-l ispitească şi să-l încerce pe Domnul nostru Isus au fost aceleaşi pe care noi le îndurăm. El “în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” – Evrei 4:15.

Cu cît mai multe încercări avem, dacă noi corect ne exersăm sau ne antrenăm prin ele, cu atît mai mult noi suntem în stare să simptaizăm cu fraţii noştri în suferinţele lor, nu numai cu aceia dintre ei care se bucură în lumina adevărului prezent, dar de asemenea şi cu acei care se mai află încă într-o stare fiind legaţi în sistemul nominal, sau care sunt în afară, în condiţia de pustiu, dezgustaţi de toate confesiunile şi ocupaţiile religioase. Cu cît noi simpatizăm mai mult cu ei, cu atît mai mult din timpul nostru, din banii, talentele, influienţa noastră şi energia noastră le vom cheltui pentru interesele lor temporale şi în special pentru interesele lor spirituale. Noi nu ne considerăm pe noi întăi şi pe fraţii noştri pe urmă, dar tocmai contrariul acestuia. Noi ne dăm, ne sacrificăm vieţile noastre, vitalitatea noastră umană, pentru ei, la fel cum şi florile îşi dau vieţile lor una pentru alta.

Un fapt foarte important de reţinut este că florile nu au nimic cu trimeterea insectelor la alte flori. Deşi noi ştim că încercările care ne vin la noi ca Creaturi Noi, lucrează împreună pentru binele nostru spiritual, şi sunt de fapt esenţiale pentru noi, totuşi noi nu trebuie să avem nimic cu punerea sau aducerea acestor încercări asupra altora. Cum a spus Isus: “Este cu neputinţă să nu vină prilejurile de păcătuire; dar vai de acela prin care vin!”. Domnul va permite Satanei şi tuturor care doresc să-i fie agenţii săi, să aducă încercări asupra fraţilor, ştiind că acestea vor lucra ca teste pentru ei, şi, dacă vor fi în mod potrivit folosite, îi va face în stare să devie mai dezvoltaţi spiritual, dar mînia Domnului sigur va veni, mai devreme sau mai tîrziu, asupra tuturor acelor “prin care vin”. Dumnezeu ne interzice ca nimeni din noi să nu fim, să nu facem, să nu lucrăm ca agenţii lui Satan în acest sau în oricare alt mod! Dacă nouă ni se întîmplă că suntem duşi în a da sau a duce sau a atrage încercări asupra fraţilor, fie ca noi să ne mărturisim păcatele la tronul harului şi să dorim să îndreptăm răul pe care l-am făcut.

Uniţi cu dragostea de fraţi – Iubirea de oameni 

La fel ca şi floarea, care şi-a dat dulceaţa şi vitalitatea, şi care este gata de a fi fertilizată şi să devină dezvoltată pînă la fruct, prin vizita în continuare a insectelor, aducînd polenul de la alte flori, la fel şi Noua Creatură, care prin încercări şi-a cheltuit mult din dulceaţa şi vitalitatea vieţii sale umane, şi care îşi dă, îşi sacrifică viaţa pentru fraţi, de asemenea este gata să se dezvolte de la dragostea de fraţi – în iubirea în sensul atotcuprinzător, prin vizitarea în continuare de către încercări, şi prin sprijinul, ajutorul şi cooperarea compătimitoare a fraţilor săi care îşi dau, îşi sacrifică, îşi cheltuie viaţa pentru el. În acest mod el învaţă să compătimească nu numai cu fraţii săi în Hristos Isus, dar de asemenea şi cu lumea, omenirea întreagă, şi în final chiar şi cu vrăjmaşii.

(1) În timp ce se străduie să iubească dreptatea şi să asculte de Dumnezeu (iubirea din datorie), el descoperă cît de slab el este, şi cît de mult el doreşte ca alţii să ierte, să fie îngăduitori sau să arate îngăduinţă cu slăbiciunile, neajunsurile sau greşelile sale. (2) Aceasta îl învaţă să treacă peste neajunsurile, slăbiciunile şi greşelile fraţilor, şi îl face în stare să înveţe cum să-i iubească (iubire frăţească). El vede cît de mult bine el poate face sieşi şi lor, prin purtarea răbdătoare cu ei şi tratînd cu ei binevoitor şi amabil, din inimă, iubitor, chiar dacă pentru a face aceasta de la el se cere să sacrifice ceea ce el ar putea destul de corect să numească drepturile sale. (3) În acest mod, prin aceste încercări continue şi prin ajutorul pe care el îl primeşte de la fraţi care îşi dau viaţa pentru el, el devine, cum s-ar spune, fertilizat, şi dezvoltă fructul sau roada iubirii – iubirea atotcuprinzătoare. El găseşte că el este acum în stare să compătimească atît cu prietenii cît şi cu duşmanii, să facă mari îngăduinţe pentru multele greşeli ale lor, şi să le facă bine atît cît are ocazii şi posibilitate, pentrucă “dragostea acoperă o sumedenie de păcate”. În acest fel el se pregăteşte să domnească cu Hristos şi să binecuvînteze omenirea.

Cea mai bună cale de a-ţi birui duşmanii este de a fi binevoitor cu ei. Foarte puţini duşmani pot rezista bunătăţii stăruitoare repetate, dacă iubirea voastră pentru ei este cinstită, sinceră, neprefăcută şi deschisă. Roada sau fructul iubirii implică iubire de Dumnezeu, iubire de dreptate, iubire de fraţi, iubire faţă de omenire în general, iubire faţă de vrăjmaşi, iubire faţă de tot în afară de rău. Este iubirea în sensul său atotcuprinzător. Cînd noi am atins această treaptă, noi am atins ţinta iubirii desăvîrşite.

Aceasta nu înseamnă, totuşi, că nu mai este nimic de dezvoltat. La început fructul este mic, dur, verde, zbîrcit, şi cu un miros neplăcut şi de un gust amar. Cînd este mîncat, acesta poate fi aruncat. Aceasta reprezintă calitatea noastră a iubirii la început. La timpul potrivit, dacă toate merg bine, fructul necopt face loc fructului copt, mare şi moale la pipăit. Este plăcut ochiului, mirosul este aromat şi înmiresmat, şi cînd este mîncat este delicios şi bun pentru hrană. Iată cum este iubirea noastră cînd este coaptă.

Dacă fructul este lăsat pe copac, insectele îl atacă la fel cum au atacat şi floarea, şi puţin cîte puţin el cade la pămînt şi se vestejeşte. Dar mai este ceva; acolo în el, înăuntru lui se află sămînţa, care, cînd este semănată, produce un alt pom. La fel este şi cu omul lui Dumnezeu. Încercările vin asupra lui pînă la moarte, şi atunci, cînd el cade în moarte, la timpul potrivit el va fi asociat cu Hristos în producerea sau naşterea altor pomi ai neprihănirii. Aşa a fost cu Isus, după cum El a spus: “Adevărat, adevărat vă spun, că, dacă grăuntele de grîu, care a căzut pe pămînt, nu moare, rămîne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă” – Ioan 12:24. A fost estimat că proporţia celor morţi faţă de cei înviaţi va fi 144.000 la fiecare din membrii corpului lui Hristos.

Înainte de a încheia, mai sunt încă două puncte la care eu aş dori să vă atrag atenţia. (1) Cînd sămînţa este semănată, rădăcina nu creşte şi nu se răspîndeşte în toate direcţiile şi nu devine mare, înainte ca să crească pedunculul, şi pedunculul nu continuă a creşte pînă ce-şi va atinge deplina dezvoltare, înainte ca ramurile să înceapă a apărea, şi astfel este şi cu alte părţi ale pomului. În acelaşi fel, noi nu găsim credinţa atingîndu-şi deplina dezvoltare înainte ca curajul să înceapă să se manifeste, nici tăria sau curajul – înaintea cunoştnţei, etc. Ceea ce noi găsim este, ca şi în cazul pomului, că toate harurile enumerate de Apostolul Petru apar în ordinea menţionată de el, în decursul a unei perioade comparativ scurte, variind de la individ la individ, şi că atunci, an după an, ele continuă a creşte mai repede sau mai încet.

(2) Un alt punct care ar trebui reţinut este că, dacă sădeşti o sămînţă în pămînt, şi nimeni nu ia seama sau n-are grijă de ea, rezultatul va fi, că acolo va creşte un pom roditor, dar fructele care vor creşte pe acel pom sălbatic, vor fi de o calitate inferioară şi pomul însăşi va fi strijit, rău dezvoltat. De altă parte, dacă de pom se ocupă un grădinar priceput şi iscusit, acesta va creşte în întregime şi simetric, şi fructele sale vor fi mari, moi, şi dulci. Comparaţi, de exemplu, un pom de măr-de-pădure cu un pom de măr, cultivat cum se cuvine. La fel este şi cu Noua Creatură. Oricît de dornici şi nerăbdători am fi de faptul ca să producem fructele la timpul nostru şi ca frunzele să nu se vestejească, nici o îngrijorare sau efort sau străduinţă din partea noastră nu va da rezultatul dorit dacă este deosebit, separat sau aparte de grija iubitoare a Domnului nostru, Gospodarul. Spre deosebire de pom, noi avem inteligenţă şi suntem lăsaţi într-o mai mare măsură la liberatea voinţei noastre. Dacă noi însăşi ne îndepărtăm sau ne retragem de la grija Domnului, creşterea noastră spirituală va fi oprită din avansare, şi roada iubirii noastre va fi mică şi de o calitate inferioară. Cu cît mai mult noi ne supunem Lui, şi cu cît mai puţin noi ne bizuim pe noi, cu atît mai bună va fi creşterea noastră spirituală, şi cu atît mai bune fructe vom fi în stare a creşte. “Smeriţi-vă dar supt mîna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalţe. Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuş îngrijeşte de voi” – 1 Petru 5:6,7. Amin.