CREZI TU ÎN ÎNVIEREA MORŢILOR?

CREZI TU ÎN ÎNVIEREA MORŢILOR?

“… vesteşte pe Isus şi învierea” (Fapte. 17:18). “Când au auzit ei de învierea morţilor, unii îşi băteau joc” (Fapte. 17:32). “Dacă nu este o înviere a morţilor, … este zadarnică propovăduirea noastră şi este zadarnică şi credinţa voastră … Căci dacă morţii nu înviază, nici Hristos n-a înviat … voi sunteţi încă în păcatele voastre şi atunci, într-adevăr, cei care au adormit în Hristos au pierit.” — 1 Corinteni 15:13-18

Când ne amintim că acest cuvânt “înviere” este folosit nu mai puţin de 37 de ori în Noul Testament, pe lângă alte cuvinte cu acelaşi înţeles, şi când ne amintim că toate crezurile proeminente ale creştinătăţii declară credinţă în înviere ca o parte integrantă şi esenţială a învăţăturii scripturale şi a speranţei de viaţă veşnică — în vederea acestor lucruri, şi a cuvintelor tari ale creştinilor, ar părea ciudat ca noi să-i punem unui creştin această întrebare: Crezi în învierea morţilor?

Cu toate acestea, avem motive seriose să ne îndoim că printre creştini predomină, în grad apreciabil, o credinţă în învierea morţilor; pentru că noi credem că învierea este o învăţătură foarte importantă în legătura ei cu alte învăţături ale Scripturii (aruncând lumină asupra lor), de aceea dorim să atragem atenţia generală asupra acestui subiect şi să invităm la o examinare a întrebării noastre în lumina faptelor şi a Scripturilor; speranţa noastră fiind că după o examinare atentă a acestui subiect, mai mulţi din poporul lui Dumnezeu vor ajunge să creadă — consistent, logic, scriptural — în înviere.

Învierea, rareori este subiect de predici acum

“Cum este preotul aşa este şi poporul”, zice un vechi proverb, care dă de înţeles că opiniile clasei care dă învăţătură sau ale clasei clericale în orice subiect pot fi considerate fără să greşim un index al opiniilor enoriaşilor. Nu este greu de constatat vederile clerului tuturor denomi-naţiilor asupra acestui subiect al învierii morţilor, deoarece, deşi acest subiect este rareori ales pentru discurs, afară de duminica Paştilor, totuşi este strâns legat de fiecare serviciu funerar; şi aceste ocazii numeroase, credem noi, ne îndreptăţesc mult la declaraţia că atât clerul tuturor denominaţiilor cât şi oamenii lor au puţină, sau n-au deloc credinţă în învierea morţilor.

Adevărat, se obişnuieşte ca la fiecare înmor-mântare să se citească cuvintele apostolului Pavel, în care expune învierea ca speranţă a creştinului (1 Corinteni 15), dar aceasta pare să fie o simplă concesie din partea slujitorului care oficiază. El simte că este datoria sa să citească ceva asupra acestui subiect, dar remarcile care urmează după citit dovedesc foarte concludent că, departe de a crede că persoana a cărui corp este pe cale de a fi îngropat este moartă, el crede şi învaţă pe ascultători să creadă că prietenul şi vecinul lor este “mai viu ca oricând înainte”. Adeseori, de fapt, el îi trimite direct în mâinile “Spiritiştilor” şi ai adepţilor “Ştiinţei Creştine”, când spune ascultătorilor că spiritul prietenului lor mort este cu ei în cameră, plutind deasupra lor; şi că dacă i s-ar permite să vorbească el le-ar spune: “Ştergeţi-vă lacrimile; să nu mă plângeţi pe mine; eu sunt mult mai bine în glorie”.

Pentru mulţi, moartea a devenit o amăgire şi nu o realitate

Într-adevăr, a ajuns a fi o credinţă generală printre creştini că moartea este o amăgire, şi nu un fapt real; că oamenii numai par a muri, dar nu mor; că numai fac o schimbare la o formă mai înaltă de existenţă; că aşa-zişii “Creştini Ştiinţifici” sunt destul de corecţi când spun că “nu există moarte”.

Oricine are astfel de vederi nu poate crede, în mod potrivit, în “învierea morţilor”; deoa-rece, dacă nimeni nu este mort, cum poate fi o înviere a morţilor? Care ar fi sensul să se vorbească despre înviere din morţi la viaţă, dacă ei au deja viaţă mai abundentă decât au avut înainte de a părea că au murit?

Dar mii de slujitori bisericeşti ne-ar răspunde spunând: “Când vorbim despre înviere, înţelegem numai învierea trupului — trupurile pe care le îngropăm au să iasă din morminte, iar spiritele care s-au despărţit de ele la moarte, au să fie restaurate în acele corpuri la înviere. Aceasta înseamnă pentru noi înviere”.

“Consecvenţă, eşti un giuvaer”

Ei bine, ei bine! Cine ar fi presupus o astfel de lipsă de consecvenţă din partea atâtor oameni învăţaţi şi bine intenţionaţi? Înainte de a lua latura scripturală asupra acestei întrebări, ca să arătăm că asemenea aşteptări sunt în dezacord cu învăţătura Scripturii, să examinăm declaraţia acestor slujitori în lumina lipsei lor de consecvenţă.

1. Ei ne spun că decedatul “este mult mai bine”, prin faptul că este liber de “cătuşele cărnii”, şi că acum “spiritul său liber zboară către Dumnezeu, nemaifiind împiedicat şi limitat de ţărâna muritoare”. Ei sunt cuprinşi de exaltare când descriu grandoarea, libertatea şi fericirea unuia care a murit, şi care, fiindcă a scăpat de acest corp, a ajuns la viaţă mai abundentă, la cunoştinţă însutită şi la binecuvântări de nedescris.
2. Repede ei citează Scripturile care se referă la înviere şi (interpretându-le cu totul greşit), ne spun că în curând, la a doua venire a Domnului Isus Cristos, aceleaşi corpuri de carne care au fost înmormântate vor fi reorganizate. (Dr. Talmage, în faimoasa sa predică despre înviere, a zugrăvit dimineaţa învierii şi tot cerul întunecat de fragmente de corpuri omeneşti adunându-se din diferite părţi ale pământului, acolo unde un deget, un picior sau o mână au fost pierdute prin accident, boală sau amputare); ei ne spun că atunci, fiinţele spirituale care, zic ei, au părăsit trupurile la moarte, se vor întoarce în ele, ca locuinţele lor veşnice. Apoi, deoarece învierea este prezentată scriptural a fi marele şi gloriosul rezultat şi împlinire a mântuirii noastre, ei se simt siliţi să se minuneze de prezentarea lor eronată a învierii şi spun ce glorios şi mare va fi rezultatul.

Ei par a trece cu vederea lipsa totală de consecvenţă a celor două afirmaţii; şi se aşteaptă ca ascultătorii lor să fie tot atât de lipsiţi de consecvenţă şi de logică (şi se pare că aştep-tările lor sunt deplin îndreptăţite, deoarece majoritatea ascultătorilor lor înghit lipsa de consecvenţă fără greutate); da, mulţi dintre ei par să creadă că cu cât ceea ce cred este mai lipsit de consecvenţă şi mai iraţional, cu atât au mai multe motive să se felicite că au o credinţă foarte puternică. Totuşi, adevărul este că ei au o credulitate foarte puternică. Dar nu vor avea nici o răsplată pentru că cred lucruri iraţionale pe care Cuvântul lui Dumnezeu nu le învaţă, ci le contrazice.

Cine nu poate vedea, dacă vrea, că omul care moare la vârsta de 50 de ani, dacă prin moarte obţine viaţă mai abundentă şi cunoş-tinţă însutită, şi libertate “să-şi ia zborul” etc., ar fi complet dezamăgit printr-o înviere — dacă acea înviere ar înseamna pentru el o reîntemniţare într-o locuinţă de lut cu restricţii fizice şi limitări omeneşti? Şi apoi, dacă el a fost timp de veacuri “un spirit liber”, hoinărind în libertate prin tot Universul, neîmpiedicat de un corp şi de limitări corporale, unde ar fi consecvenţa din partea lui Dumnezeu să reîntemniţeze pe unul ca acesta într-un corp omenesc, ale cărui puteri şi întrebuinţări ar fi cu totul uitate în decursul secolelor de libertate? Şi dacă a fi fără trup înseamnă “desăvârşită fericire”, precum spun oratorii la înmor-mântări, cum s-ar mai putea adăuga ceva la fericirea desăvârşită printr-o înviere a trupului şi printr-o reîntemniţare în el?

Scripturile ne oferă singura speranţă, speranţa fericită, speranţa consecventă

Din consideraţiile de mai sus, ne simţim îndreptăţiţi să presupunem că marea majoritate a creştinilor nu crede în înviere — nici în felul de înviere scriptural (“o înviere a morţilor”) şi nici în felul de înviere pe care-l învaţă ei, adică o înviere a trupului. Cu această prefaţă, la subiectul nostru, recurgem la Scripturi să învăţăm din ele ce se înţelege prin “învierea morţilor” şi în ce fel şi pentru ce vorbesc Scripturile despre înviere ca despre o speranţă, singura speranţă, fericita speranţă, nu numai pentru poporul Domnului care vor avea parte în “întâia înviere”, ci şi pentru lume în general, care vor avea ocazia să se facă părtaşi ai învierii spre judecată, nepotrivit tradus “învierea condamnării”. — Ioan 5:29 (în traducerea K. J. ; n. t.).

Oricine crede doctrina scripturală despre înviere, trebuie să creadă şi doctrina scripturală despre moarte — că moartea este moarte, încetarea vieţii. Atunci, şi numai atunci va putea să înţeleagă cuvintele apostolului din textul nostru: “Căci dacă morţii nu înviază … cei care au adormit în Hristos au pierit”. Această declaraţie a apostolului nu este o excepţie sau nu se deosebeşte de învăţăturile Scripturii din alte locuri. Mărturia lor unanimă este că morţii sunt morţi; “şi în aceeaşi zi îi pier şi planurile.” (Psalmul 146:4). Despre cei morţi Scripturile spun mai departe: “Dacă fiii lui ajung în cinste, el nu ştie nimic; dacă sunt înjosiţi, habar n-are”, “căci în Locuinţa Morţilor, în care mergi, nu este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune.” — Iov 14:21; Eclesiastul 9:10.

Pe cine vom crede — pe Dumnezeu sau pe Satan?

Aici este un conflict direct între învăţătorii moderni şi Cuvântul inspirat, Scripturile pretinzând că morţii nu ştiu nimic, iar teologii moderni pretinzând că ştiu totul. Biblia spune că morţii sunt în realitate morţi, şi în adevăr potrivit pedepsei divine au suferit pentru păcatul pronunţat împotriva rasei noastre — “cu moarte veţi muri” (traducerea Douay-Rheims; n. t.). Împotrivitorii acceptă declaraţia amăgitoare a lui Satan făcută Evei, “Hotărât că nu veţi muri” şi încearcă să dovedească faptul că morţii nu sunt morţi; că pedeapsa lui Dumnezeu împotriva păcatului nu s-a înde-plinit şi că moartea, departe de a fi sentinţa sau blestemul asupra rasei noastre, este o binecuvântare, un pas în procesul general al evoluţiei. Cele două teorii sunt aşa de departe una de alta ca cei doi poli, iar cei doi învăţători ai acestor două teorii, după cum am arătat, sunt Dumnezeu, pe de o parte, şi Satan pe de alta — “mincinosul şi tatăl minciunii.” (Ioan 8:44). Pe care îl vom crede?

Tot planul de mântuire se leagă de această întrebare. Dacă moartea nu a fost pedeapsa pentru păcat, venită prin Adam, atunci “viaţa … din belşug” nu este răsplata şi binecuvântarea de la Dumnezeu asigurată prin Cristos printr-o înviere. Afirmaţia lui Satan, care a fost aşa de larg acceptată de poporul Domnului, şi care exercită o influenţă atât de orbitoare asupra minţii lor, este contrarul afirmaţiei divine, în toate sensurile cuvântului — că moartea este blestemul sau pedeapsa pentru păcat; că Cristos a murit ca să scape pe om de această sentinţă sau blestem, şi că scăparea vine prin învierea din morţi, care altfel nu ar avea viaţă viitoare, aşa cum spune apostolul în textul nostru. Teoria lui Satan spune că moartea este o binecuvântare care aduce plinătatea vieţii şi libertate şi bucurie, şi face din înviere un blestem, aducând întemniţare, dificultate, restrângere, durere şi necaz.

Apostolul a predicat pe Isus şi învierea

Nu-i de mirare că, orbiţi de înşelarea adversarului, majoritatea marilor teologi ai creştinătăţii — şi repede urmaşii lor mulţi, părăsesc doctrina împăcării care spune că: “… dacă moartea a venit prin om îAdamş, tot prin om îomul Isus Cristosş a venit şi învierea morţilor. Şi după cum în Adam toţi mor, tot aşa, în Hristos, toţi vor fi făcuţi vii.” — 1 Corinteni 15:21, 22.

Dacă se neagă realitatea morţii, nu mai este dificil să se nege realitatea păcatului. Se pretinde că tatăl Adam nu a fost creat în chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ci a fost creat într-un chip şi asemănare foarte apropiate de ale maimuţei, însemnând că în acea condiţie joasă de inteligenţă el nu a fost potrivit pentru încercarea de viaţă veşnică; şi acesta este numai un pas mai departe să se nege că el a avut cândva o încercare, şi că el a eşuat şi a căzut din har. Şi dacă se neagă căderea, şi în locul ei se ridică pretenţia că omul a evoluat chiar până în prezent — pierzând asemănarea cu maimuţa şi câştigând asemănarea cu Dumnezeu, atunci ar fi o consecvenţă, de asemenea, să se treacă la pasul următor, şi să se declare că deoarece omul nu a căzut, el nu a avut nevoie să fie răscumpărat din cădere.

Şi deci, cu toate aceste raţionamente pe baze scripturale false, pare logic să se nege declara-ţiile des repetate ale Cuvântului lui Dumnezeu, că Domnul Isus este Răscumpărătorul nostru, şi că “El este ispăşirea pentru păcatele noastre îale Bisericiiş; şi nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale întregii lumi”, dând pentru noi, ca răscumpărarea noastră, sau ca preţul corespunzător, propria Sa viaţă ca să poată cumpăra înapoi viaţa pierdută a lui Adam.

Vedem astfel că luminile conducătoare ale creştinătăţii de azi, neagă ambele părţi principale ale Evangheliei pe care le predica apostolul mai demult, “Isus şi învierea” — pe Isus ca Răscumpărătorul omenirii din păcat şi blestemul lui — moartea — şi învierea ca marele rezultat al lucrării de răscumpărare, şi prin care binecuvântarea asigurată prin jertfa de răscumpărare, va putea fi aplicată şi va fi disponibilă pentru oricine voieşte să accepte viaţa veşnică în condiţiile acestui veac. Ni se aduc aminte Cuvintele Domnului nostru cu privire la necredinţa din timpul prezent: “Dar, când va veni Fiul Omului, va găsi El oare credinţă pe pământ?” — Luca 18:8.

Cele cinci simţuri în deplină armonie cu Scripturile

Declaraţiile Scripturilor cu privire la moarte sunt în deplină armonie cu mărturia celor cinci simţuri date nouă, ca oameni, de Creatorul nostru; şi aceasta este ceea ce trebuie să aşteptăm, cu toate că trebuie să fim gata să admitem că simţurile noastre ar putea greşi, dacă descoperirea divină ar contrazice simţurile noastre. Dar când raţiunea noastră este contrazisă de o teorie omenească, contrară declaraţiilor scripturale, atunci teoria omenească trebuie să fie respinsă şi mărturia raţiunii noastre să fie considerată ca adevăra-tă; şi când Scripturile şi raţiunea noastră se unesc într-o mărturie, este desigur greşit să ţinem la o teorie a disoluţiei omului, care este contrazisă de descoperirea divină precum şi de raţiunea noastră. Şi oricine nesocoteşte astfel pe Dumnezeu, dătătorul simţurilor (chiar dacă sunt stricate de păcat) şi mărturia divină, nu trebuie să se aştepte la altceva decât să fie condus în întuneric şi poticnire. Astăzi, ca şi în urmă cu optsprezece secole, orbii conduc pe orbi în groapa necredinţei şi a erorii. 

“Cum moare unul, aşa moare şi celălalt, toţi au aceeaşi suflare”

Atât mărturia simţurilor noastre cât şi mărturia Cuvântului lui Dumnezeu este că moartea înseamnă pierderea vieţii, şi nu o sporire a vieţii. Uitaţi-vă la cel ce moare şi observaţi cum îi slăbesc puterile mintale şi fizice, până când scânteia vieţii se stinge. N-aţi văzut nimic ieşind din el, n-aţi auzit nimic decât horcăitul morţii: aţi simţit încetarea treptată a pulsului şi aţi observat greutatea respiraţiei; şi toate simţurile pe care le puteţi folosi asupra subiectului vă spun că prietenul vostru, iubitul vostru, este mort — nu mai este viu. Vă uitaţi în jur şi studiaţi subiectul şi întrebaţi pe alţii: “Acum ce urmează”? Răspunsul pentru simţurile voastre este: “Urmează putrezirea trupului; când scânteia vieţii s-a stins, trupul neînsufleţit trebuie înmormântat, ţărâna trebuie să se întoarcă în pământ”. Observaţi asemănarea între moartea prietenului şi iubitului vostru şi moartea unui animal, şi simţurile voastre nu pot face nici o deosebire între ele; şi Scripturile declară: “… cum moare unul, aşa moare şi celălalt, toţi au aceeaşi suflare îspirit de viaţăş”. Eclesiastul 3:19.

Dar cu dorinţa după o viaţă viitoare, plantată în natura voastră de către Creator, întrebaţi: Nu este nici o speranţă, nu este omul cu nimic deosebit de animal? Scripturile răspund la întrebarea voastră asigurându-ne că din punct de vedere fizic “omul nu întrece cu nimic pe animal”. Dar Scripturile ne asigură că deşi omenirea nu are nici o putere de viaţă mai mare decât animalul, totuşi Creatorul a făcut o pregătire pentru om, pe care n-a făcut-o pentru animale; şi acea pregătire este tocmai lucrul pe care-l dorim, şi anume, viaţa veşnică. Scripturile arată că această pregătire pentru viaţa veşnică a omului a fost făcută de Domnul încă de la început — nu prin implantarea unei calităţi nemuritoare în constituţia omului, ci prin faptul că prin pomii susţinători de viaţă din grădina Edenului, a prevăzut resursele de continuare veşnică a vieţii sale; totuşi această prevedere a fost condiţionată, dependentă de ascultarea omului faţă de Creatorul său.

Scripturile arată că neascultarea omului a adus asupra sa sentinţa morţii, iar executarea acelei sentinţe a fost dusă la îndeplinire prin scoaterea sa afară din grădina Edenului şi îndepărtarea sa de la fructele susţinerii vieţii din pomii grădinii. Astfel izgonit, sentinţa — “cu moarte vei muri” (traducerea Douay-Rheims; n. t.) — s-a împlinit treptat asupra părintelui Adam, şi el a trăit aproape până la sfârşitul primei zile de o mie de ani. Urmaşii săi, devenind tot mai slabi cu trecerea generaţiilor, astăzi (în ciuda marelui progres al ştiinţei şi medicinei şi al aranjamentelor sanitare) au ajuns la o viaţă medie de cam 35 de ani — “iar pentru cei mai tari la optzeci de ani; şi mândria lor este muncă şi deşertăciune”; şi curând sunt “stârpiţi din pământul celor vii”, ca să meargă în “ţara vrăjmaşului”, în marea închisoare a morţii, în care se estimează că astăzi se găsesc deja peste douăzeci de mii de milioane din rasa noastră — “Acolo nu te mai necăjesc cei răi, acolo se odihnesc cei sleiţi de puteri.” — Iov 3:17-19.

“Isus a murit”, “Cel Drept pentru cei nedrepţi”

Scripturile răspund la întrebările noastre cu privire la cei morţi. În timp ce ne asigură de justeţea sentinţei divine, moartea, cu toate acestea ele declară că Creatorul nostru este un Dumnezeu al milei şi al îndurării, şi că atunci când nu era ochi care să se îndure sau mână care să ne scape, Braţul Său ne-a adus mântuire. Mai mult, Scripturile ne indică pe Domnul Isus Cristos ca Braţul lui Iehova, care S-a întins pentru scăparea noastră din păcat, boală, durere şi necaz, şi pentru eliberarea noastră din închisoarea morţii, şi pentru restaurarea la libertăţile şi privilegiile copiilor lui Dumnezeu.

În armonie cu această compătimire divină, la timpul potrivit Dumnezeu a trimis pe unicul Său Fiu conceput în lume, pentru răscumperea noastră — să dea pentru noi preţul de răscumpărare, şi în cele din urmă să recupereze pe toţi cei care vor accepta mila divină, din toate consecinţele căderii, printr-o înviere din morţi. Dar iubirea divină nu putea anula dreptatea divină; trebuia ca Dumnezeu să fie drept, dacă El voia să fie îndreptăţitorul acelora care cred în Isus; de aceea cerinţele dreptăţii — pedeapsa pentru păcat — trebuia să fie plătită de către Răscumpărătorul nos-tru, înainte de a putea începe opera de eliberare şi restatornicire. Şi aici avem cea mai bună dovadă în ce priveşte pedeapsa păcatului, ce este ea şi ce nu este; pentru că, din moment ce Domnul Isus plăteşte pentru noi pedeapsa dreaptă a păcatului, ceea ce a dat El pentru noi va dovedi care a fost pedeapsa împotriva noastră. Ce a făcut El pentru noi? Scripturile răspund: El Şi-a dat viaţa pentru noi! “Hristos a murit pentru păcatele noastre” “Hristos … a suferit … Cel Drept pentru cei nedrepţi”! “S-a dat pe Sine Însuşi la moarte”. El şi-a dat viaţa “ca jertfă pentru păcatul înostruş” (traducerea Cornilescu; n. e.) şi “prin rănile Lui suntem vindecaţi.” — Isaia 53:4-6, 10 , 12.

Nimic nu este mai evident decât că Domnul nostru Isus nu a suferit o veşnicie de chin ca preţul răscumpărării noastre; şi ca atare, dacă lucrul acesta are nevoie de dovezi, avem aici dovada că chinul veşnic n-a fost pedeapsa pentru păcatele noastre. Dimpotrivă, faptul că Domnul nostru Isus a murit pentru păcatele noastre şi că Tatăl ceresc a acceptat acea jertfă a vieţii Sale pentru noi, dovedeşte că viaţa noastră a fost pierdută prin păcat; că deplina pedeapsă a legii divine împotriva noastră, ca rasă, a fost pierderea vieţii. Toată rasa, sub sentinţa morţii, a intrat în marea închisoare a morţii — în mormânt, şeol, hades. Şi astfel, când dragul nostru Răscumpărător Şi-a dat viaţa pentru noi, a mers şi El în şeol, în hades, în mormânt. El a luat locul nostru şi a suferit pentru noi pedeapsa păcatelor noastre.

Şi după cum moartea lui Isus a răscumpărat pe om din sentinţa morţii, tot aşa învierea Sa din morţi devine o asigurare a îndreptăţirii tuturor care-L acceptă şi I se supun. Tatăl ceresc a dat dovezi că preţul de răscumpărare a fost pe deplin mulţumitor; şi Domnul nostru care a fost astfel supus Tatălui, a fost înviat din morţi, şi, ca Agentul şi reprezentantul Tatălui, va începe curând opera de binecuvântare a întregii omeniri răscumpărate prin sângele Său preţios.

Închisoarea morţii va fi deschisă şi prizonierii vor fi eliberaţi

Binecuvântarea lumii înseamnă deschiderea închisorii morţii şi punerea în libertate a captivilor, care de şase mii de ani continuă să intre acolo. De aceea Domnul nostru este numit Dătătorul de viaţă, pentru că marea Sa lucrare va fi să dea înapoi viaţă neamului omenesc, care şi-a pierdut viaţa prin Adam. Şi deoarece restabi-lirea vieţii omenirii va înseamna înlăturarea durerilor, a bolilor şi a necazurilor, care sunt o parte din procesul morţii, Răscumpărătorul nostru este numit marele Medic.

Profeţia care aminteşte de deschiderea închisorii morţii şi punerea în libertate a captivilor (Isaia: 42:7), a fost aplicată, şi indiscutabil în mod corect, de către Domnul nostru Lui Însuşi; dar El încă n-a deschis închisoarea morţii şi nici n-a eliberat pe captivi prin înviere, imediat după învierea Sa. El ne spune când se va face această lucrare, zicând (Ioan 5:25-29), “… vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele”. “… şi cei care-l vor asculta îse vor supune atunci acestei voci, Fapte. 3:22, 23ş vor trăi”.

Astfel Domnul nostru a trecut peste intervalul Veacului Evanghelic, şi a arătat spre încheierea lucrării Sale în vârsta viitoare, pentru că acesta a fost planul rânduit mai dinainte de Tatăl. Tatăl a trimis pe Fiul, iar Fiul de bună voie a făcut opera de răscumpărare cu suficient timp înainte de “timpurile restabilirii” sau de înviere, şi de binecuvântarea generală a lumii în timpul domniei lui Mesia, ca să lase intervalul de timp al acestui Veac Evanghelic pentru o altă lucrare, adică pentru alegerea din lume a “turmei mici”, a “preoţiei împărăteşti”, a unui “popor deosebit” (traducerea K. J. ; n. t.), a unui “neam sfînt”, care să ia parte împreună cu Isus Cristos Domnul lor, la onorurile Împărăţiei mijlocitoare. Aceştia vor fi asociaţi cu Răscumpărătorul în marea şi glorioasa lucrare a nimicirii prinţului întunerecului şi a deschiderii închisorii morţii, şi a eliberarării din lanţurile păcatului, ale ignoranţei şi ale superstiţiei; şi a împlinirii în general a tuturor prevederilor promisiunilor măreţe ale lui Dumnezeu făcute tatălui Avraam, că “toate popoarele pământului vor fi binecuvântate în sămânţa sa (Cristos şi Corpul Său, Biserica)”. Galateni 3:16-29.

 “Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere”

Aceasta ne atrage atenţia la declaraţia scripturală că există o înviere dintâi, principală sau specială, şi mai târziu una generală. Întâia înviere sau învierea superioară cuprinde învierea Domnului nostru Isus Cristos şi a   întregii “Biserici, care este trupul Lui” ales — nici mai mulţi, nici mai puţini. “Fericiţi şi sfânţi sunt cei care au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte nu are nici o putere, ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani” pe pământ. (Apocalipsa 20:6) — clasa Împărăţiei mesianice. Cei care vor avea parte de această înviere dintâi vor avea parte de o “schimbare” instantanee de la natura umană la natura divină — cea mai înaltă dintre naturile spirituale; nu umană, nu carne şi sânge pentru că “nu pot carnea şi sân-gele să moştenească împărăţia lui Dumnezeu”.* (1 Corinteni 15:50) Încercarea şi desăvârşirea inimii lor are loc înainte şi numai “biruitorii” vor primi această binecuvântare. Unele dintre caracteristicile schimbării lor sunt arătate de către apostol ca o schimbare de la slăbiciune la putere, de la dispreţ la cinste, de la stricăciune la nestricăciune, de la trup natural (uman) la trup spiritual.

Timpul acestei învieri, cea mai bună sau principală, este peste tot în Scripturi indicată a fi la sfârşitul Veacului Evanghelic, în timpul când Biserica Evanghelică va fi completă. Aceasta îi include pe membrii vii, a căror “schimbare” la natură spirituală va fi instan-tanee, aşa încât momentul morţii lor ca fiinţe omeneşti va fi momentul “schimbării” în fiinţe spirituale desăvârşite. Scripturile declară că între timp, poporul Domnului care au murit, ca restul neamului omenesc, sunt într-adevăr morţi ca fiinţe omeneşti şi nu ştiu nimic; dar fiindcă Dumnezeu S-a îngrijit de învierea lor, şi fiindcă ei au fost informaţi despre aceasta şi au sperat în ea, de aceea se vorbeşte despre ei ca fiind numai adormiţi — odihnindu-se de muncile lor; aşteptând “cununa dreptăţii, pe care mi-o va da în “ziua aceea” Domnul, Judecătorul cel drept; şi nu numai mie, ci şi tuturor celor care iubesc arătarea Lui”, aşa cum declară apostolul.

Tot astfel omenirea, chiar dacă nu-L cunoaşte pe Domnul încă, se vorbeşte despre ea ca fiind “adormită în Isus”, deoarece, după cum toată omenirea a fost sub condamnarea morţii prin Adam la timpul când s-a dat sentinţa, şi aceasta fără cunoştinţă sau voinţă din partea oamenilor, căci ei erau atunci în coapsele tatălui lor, Adam, tot aşa acum, fiindcă Isus Şi-a dat viaţa ca răscumpărare pentru toţi, şi fiindcă toţi vor fi treziţi din moarte, de aceea este potrivit pentru toţi care sunt conştienţi de prevederile divine pentru trezire, prin credinţă să vorbească despre acest răstimp la figurat ca despre un somn. Astfel apostolul ne îndeamnă să avem încredere şi să nădăjduim în învierea tuturor prietenilor noştri care merg în închisoarea morţii, şi nu numai a acelora care au fost sfinţiţi în Cristos Isus, care ar include, de regulă, numai o mică parte a acelora pentru care am fi înclinaţi să fim întristaţi. El ne spune: “Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei care au adormit îtoţi prietenii noştri adormiţiş, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n-au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit îo răscumpărare pentru toţiş şi a înviat îca să poată fi Domnul şi Dătătorul de viaţă pentru toţiş, tot aşa credem că Dumnezeu va aduce înapoi îdin închisoarea morţiiş împreună cu El pe cei care au adormit în Isus îtoţi pe care El i-a cumpărat cu sângele Său preţiosş.” 1 Tesaloniceni 4:13, 14.

Învierea generală va fi o ridicare prin judecată

Dar, după cum prima înviere este învierea celor fericiţi şi sfinţi, a celor sfinţiţi în Cristos Isus, Corpul Său, tot aşa învierea generală, care va fi pentru lume, este denumită “învierea judecăţii”, tradus greşit în versiunea noastră comunnă (în trad. K. J. — n. t.), “învierea condamnării”. Este denumită “învierea judecăţii” pentru că, deşi, în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu, El a făcut toate pregătirile pentru a acorda neamului omenesc o deplină înviere sau restabilire la tot ce i-a fost dat întâi lui Adam şi a pierdut prin neascultare, ca să fie recâştigat prin sângele preţios al Mântuitorului, totuşi această binecuvântare are anumite condiţii legate de ea, de care depinde, adică, condiţiile Noului Legământ.

Dumnezeu nu-Şi propune să dea viaţă veşnică prin Cristos altora, decât celor care o doresc serios şi care în inimă sunt în armonie cu principiile dreptăţii, care trebuie să fie întotdeauna legea guvernării divine. Prin urmare, când lumea va fi trezită din somnul morţii, aceasta nu va însemna înviere, ci mult mai puţin; pentru că învierea, în înţelesul ei deplin, complet, scriptural înseamnă o completă ridicare din păcat şi din moarte, la perfecţiunea fiinţei, perfecţiunea vieţii.

Prima lucrare a lui Cristos şi a Bisericii în lume, pentru cei care au mers în moarte, în închisoare, va fi deşteptarea lor la condiţiile fizice asemănătoare celor în care au murit. Condiţiile înconjurătoare ale societăţii vor fi atunci mult îmbunătăţite; cunoştinţa va lua locul ignoranţei, iar domnia dreptăţii şi legea iubirii vor înlocui atunci domnia păcatului sub legea egoismului; Satan va fi legat, ca să nu mai înşele neamurile pentru o mie de ani. Sub condiţiile favorabile ale Împărăţiei mijlocitoare, întregii omeniri i se va cere să facă progres în cunoştinţa de Domnul şi în aducerea inimii şi vieţii lor în armonie cu legea iubirii. Oricine nu va face nici un efort în direcţia cea bună va fi îndepărtat complet din viaţă, în a doua moarte, după o sută de ani de încercare (Isaia 65:20), deşi atunci, în condiţiile schimbate, va fi considerat pe bună dreptate numai un tinerel.

Dar în timp ce se va face astfel judecată împotriva celui care nu va face progres, şi i se va întrerupe ocazia mai departe, aceeaşi judecată, prin acelaşi Judecător, va acţiona în mod favorabil faţă de toţi care vor căuta dreptatea şi vor face progres în armonie cu legile Împărăţiei; astfel an după an se vor întări mintal, fizic şi moral — apropiindu-se treptat de standardul deplin al perfecţiunii umane, chipul şi asemănarea Creatorului, aşa cum au fost reprezentate întâi prin tatăl Adam. Astfel învierea, în ce priveşte lumea, va fi o lucrare treptată; primul ei pas fiind deşteptarea din somnul inconştienţei şi inexistenţei; paşii următori vor fi în ce priveşte judecata, conduita celor care vor fi în încercare fiind aprobată sau dezaprobată; şi va culmina fie în sentinţa lor la moartea a doua, cei incorigibili şi nevrednici de darul lui Dumnezeu, viaţa veşnică — fie în perfecţiunea şi declararea lor ca vrednici să aibă şi să se bucure de marele dar al vieţii veşnice, sub condiţiile binecuvântate promise să predomine atunci — când nu va mai fi suspin, nu va mai fi moarte, nu va mai fi plâns, pentru că nu va mai fi păcat şi pedepsele pentru păcat, pentru că lucrurile dintâi vor fi trecut. Apocalipsa 21:4

Starea celor morţi arătată ca somn

Starea morţilor până la timpul când începe opera învierii este o stare de totală inconştienţă: “Căci în Locuinţa Morţilor, în care mergi, nu este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune”. “Dacă fiii lui ajung în cinste, el nu ştie nimic; dacă sunt înjosiţi, habar n-are”. Despre fiecare dintre patriarhii din trecut este scris: “… a adormit cu părinţii lui şi a fost îngropat”. Şi în Noul Testament avem o mărturie asemănătoare: “Ştefan … a adormit”. Apostolul Pavel vorbeşte dspre cei care L-au văzut pe Domnul după învierea Sa şi spune: “După aceea S-a arătat la peste cinci sute de fraţi deodată, dintre care cei mai mulţi sunt încă în viaţă, iar unii au adormit”. Iarăşi vorbeşte despre unii care sunt “adormiţi în Hristos”, aici făcând distincţie între Biserică, acei care sunt în Cristos*, ca membri al corpului Său, şi lume în general, care este “adormită în Isus”. Eclesiastul 9:10; Iov 14:21; 1 Împăraţi 2:10; 11:43; Fapte. 7:60; 1 Corinteni 15:6, 18; 1 Tesalonic.4:14.

Apostolul arată că această stare de adormire va predomina, chiar şi în ce priveşte Biserica, până la timpul venirii a doua a lui Cristos, asigurându-ne că membrii vii ai Bisericii, la timpul prezenţei a doua a Domnului, nu vor fi binecuvântaţi înaintea celor care au adormit, ci dimpotrivă, “cei vii … nu vor lua-o înaintea celor care au adormit”; pentru că morţii în Cristos vor învia întâi; apoi, noi cei care suntem vii şi rămânem vom fi binecuvântaţi şi în cele din urmă vom experienţa “schimbarea” noastră.

“Şi ce semeni,  semeni nu trupul care va fi”

Momentul trezirii li se va părea celor treziţi ca momentul următor morţii lor — “Căci în Locuinţa Morţilor, în care mergi, nu este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune”. Trupurile în care omenirea va fi trezită vor fi practic, ca acelea în care au murit, deşi nu aceiaşi atomi de materie; pentru că în mâinile Creatorului un atom de ţărână este tot aşa de bun ca şi altul în această mare lucrare. Astfel, apostolul spune: “semeni nu trupul care va fi”. Corpurile oamenilor, aşa cum vor fi când vor fi trezite, vor fi de fapt corpuri noi, în sensul că vor fi atomi de materie diferiţi; dar ele vor fi trupurile vechi, în sensul că ele vor fi copiile acelora care au murit şi au mers în ţărână. Nu este de mirare că mintea lumească, care nu-l cunoaşte pe Dumnezeu şi puterea Sa, critică ideea de înviere. Acesta va fi cel mai extraordinar lucru, cu mult mai minunat decât crearea originară a omului; astfel va fi pentru omenire şi pentru îngerii din cer, cea mai măreaţă manifestare a Atotuputerniciei divine.

Cel care a format pe om la început, în chipul Său, are puterea nu numai să-l formeze din nou din ţărâna pământului şi să reaprindă scânteia vieţii, ci mai mult decât în acestea, El Îşi va manifesta omnipotenţa şi nemărginita înţelep-ciune prin restaurarea în fiecare fiinţă a unui creier ca acel din prezent, având înregistrate în el întâmplările şi împrejurările care au avut loc în viaţa prezentă — întocmai cum placa de ceară a unui fonograf are pe ea înregistrarea cuvintelor vorbitorului, care pot fi reproduse în alt timp şi în alt loc. Nimeni, în afară de o fiinţă nemărginită, n-ar putea pretinde puterea de a reproduce, astfel, chiar gândurile miliardelor de oameni. Acela despre care se spune că ştie chiar şi perii capului nostru şi numărul lor, şi că nici o vrabie nu cade la pământ fără cunoştinţa Sa   — numai El poate îndeplini o operă atât de mare şi minunată; şi numai când am învăţat să avem încredere în El prin descoperirea Cuvântului Său, putem exercita credinţă în împlinirea unei minuni atât de extraordinare, cum a promis El că o va face.

Nu trebuie să aşteptăm ca omenirea să fie trezită toată deodată, ci mai degrabă ca prima operă a Împărăţiei Mesianice să înceapă cu cei ce nu au mers în mormânt, dar care sunt totuşi în moarte, în sensul că nu sunt vii în măsura deplină, completă, a libertăţii de puterea morţii. Când lucrarea restabilirii va fi progresat într-o anumită măsură cu aceştia, ne putem aştepta ca unii din cei care adormiseră înainte în moarte, să fie treziţi şi să aibă parte de binecuvântările acelei zile glorioase. Mai târziu alţii şi alţii se vor scula, până când în cele din urmă va fi adevărat că în acea zi, Ziua lui Cristos, “toţi cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu” — se vor supune ordinului “veniţi afară” — şi vor fi aduşi la cunoştinţa bunătăţii, iubirii şi îndurării lui Dumnezeu; şi, în cele din urmă, dacă vor vrea, la perfecţiunea deplină a naturii umane — între timp pământul fiind pregătit şi aranjat ca un paradis al lui Dumnezeu pentru familia Sa umană restabilită.

Între timp, îndemnul care se adresează tuturor celor “chemaţi” în veacul prezent este să căutăm să ne “întărim chemarea şi alegerea”, pentru un loc în clasa Împărăţiei, pentru o schimbare de natură, de la umană la divină, şi astfel prin aranjamentul divin să avem un drept la o parte în “întâia înviere” — învierea principală, învierea la perfecţiunea naturii divine cu slava, cinstea şi nemurirea ei.