Când sunt slab, atunci sunt tare

Când sunt slab, atunci sunt tare

            Binecuvântat fie Tatăl nostru cel ceresc pentru minunatele pregătiri și prevederi pe care le-a făcut pentru noi în Isus Hristos. Cât de favorizați suntem că El ne-a scos din mocirla păcatului și morții și asemenea marelui preot Iosua, care era în haine murdare, neținând seama de acuzele celui rău, ne-a spălat și ne-a dat o haină curată, fără pată.

          Noi ”purtăm această comoară în vase de lut”. Aceste inimi bune, aceste voințe consacrate nu au încă corpuri spirituale perfecte. Ele pot acționa și vorbi doar prin carnea slabă, imperfectă, care este consacrată spre moarte. Folosind limba imperfectă și corpul imperfect adesea adevăratele sentimente ale noii creațiuni sunt reprezentate greșit. Limbile noastre bălbâitoare nu reușesc să exprime adevăratele noastre sentimente și suntem înțeleși greșit. Bietele noastre minți, pe care noua creație se străduiește să le exerseze în favoarea dreptății și iubirii, adesea se contorsionează jalnic. Dreptatea pe care am face-o, adesea o înțelegem greșit și n-o facem; iar iubirea pe care o dorim s-o manifestăm este de asemenea contorsionată și înțeleasă greșit de alții și pentru noi este nesatisfăcătoare. Devreme în experiența noastră creștină, poate că nu am reușit să ne vedem greșelile și în mod frecvent am făcut rău unde am presupus că am făcut bine. Mai târziu, pe măsură ce am putut să ne vedem faptele imperfecte, cuvintele imperfecte, gândurile și raționamentele imperfecte și am constatat ce puțin am realizat de fapt din multul pe care am dorit să-l facem, am fost în pericol să ne descurajăm cu totul. Am avut nevoie tocmai de încurajările pe care ni le oferă Cuvântul Domnului – asigurarea că Dumnezeu se uită la inimă și nu la apariția exterioară și că acei curați la inimă vor fi binecuvântați și vor vedea pe Dumnezeu, în ciuda slăbiciunilor cărnii, împotriva cărora luptă curajoși.

          Împovărați și obosiți de lupta cu păcatul, poate de multe ori am gândit ca și Apostolul Pavel: ”Știu în adevăr că nimic bun nu locuiește în mine, adică în firea pământească, pentru că, ce-i drept, am voința să fac binele, dar n-am puterea să-l fac....O nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” (Romani 7:18,24). Atunci ne amintim cuvintele binecuvântate ale Domnului nostru: ” Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovarați, și Eu vă voi da odihnă. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, căci Eu sunt bland și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, și sarcina Mea este ușoara." (Matei 11:28-30) Într-adevăr, doar la El putem găsi odihnă, El ne ușurează sarcina când suntem gata să cădem, el ne susține, este cu noi în jug. Cât de binecuvântați suntem! Adică noi, fărâme din pulberea pământului, fără vreun merit, suntem luați prin Fiul sub aripile protectoare ale Tatălui ceresc.

          Studiind Cuvântul Său aflăm că ”toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu.” (Romani 8:23) și că noi ne-am născut în păcat și nelegiuire (Psalmul 51:5). Este foarte important să ne amintim aceste versete atunci când uneori copleșiți de păcate și slăbiciuni am fi tentați să ne descurajăm. Cu cât progresăm mai mult pe Calea Îngustă cu atât devenim mai conștienți de insuficiența noastră și mai sensibili față de păcat. Văzându-le mai bine decât înainte am putea fi ispitiți să credem că suntem mai răi, că ne îndreptăm într-o direcție spiritual greșită, când de fapt tocmai această percepție mai bună indică că facem progrese din ce în ce mai mari. În acest sens Eclesiastul ne spune că ” pe pământ nu este niciun om fără prihană, care să facă binele fără să păcătuiască.” (Eclesiastul 8:20). Diavolul va încerca să ne descurajeze, să ne copleșească, să ne determine să ne simțim nevrednici de dragostea lui Dumnezeu și astfel să ne retragem din relația cu El. Atunci când am greșit, prima noastră acțiune trebuie să fie aceea de a merge în fața Domnului și a cere iertare. Noi nu trebuie să fugim de El, ca Adam, noi trebuie să-l căutăm. Tatăl așteapă cu răbdare ca noi să căutăm dragostea și mila Sa statornică fiind că” Dumnezeul cel Veșnic este un loc de adăpost, și sub brațele Lui cele veșnice este un loc de scăpare.”( Deuteronom 33:27). Dacă ne recunoaștem păcatul și căutăm iertarea Lui, El promite să ne ierte și să ne curețe de orice nelegiuire (1 Ioan 1:9). Aceasta este una dintre promisiunile nespus de mari și scumpe făcute nouă, care urmată ne califică pentru a deveni părtași firii dumnezeiești. Versetul amintit sugerează existența unui proces de iertare în care Dumnezeu își face întotdeauna partea atâta timp cât noi ne-o facem pe a noastră. Responsabilitatea noastră este de a ne apropia ” cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătam îndurare și să găsim har, pentru ca să fim ajutați la vreme de nevoie.” (Evrei 4:16). Tatăl ne-a dat acest mesaj special de încurajare știind că noi, poporul Său, ne vom rușina uneori de repetatele noastre eșecuri și ne asigură că ” așa cum se îndură un tată de copiii lui, așa Se îndură Domnul de cei ce se tem de El. Căci El știe din ce suntem făcuți; Își aduce aminte că suntem țărână.” (Psalmul 103:13,14).

Dacă venim la Tatăl prin Isus noi putem fi siguri ca păcatele noastre sunt iertate, că noi suntem curățiți. Apostolul Ioan în întâia sa epistolă, cap. 2:1 ne spune:” Copilașilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiți. Dar, dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Avocat, pe Isus Hristos, Cel Neprihănit.” Așadar este privilegiul nostru să căutăm harul promis spre ajutor în orice timp de nevoie și trebuie să ne asigurăm de toate eforturile noastre spre neprihănire pentru a fi acceptabili pentru Dumnezeu, atunci când suntem prezentați prin dreptatea lui Hristos, atribuită nouă prin credință.

”Puterea (Mea) în slăbiciune se desăvârșește”

          „El mi-a zis: "Harul Meu îți este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este facută desăvârșită." Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos sa rămana în mine. De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimari, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorari, pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare.” 1 Cor. 12:9,10

          Un serv credincios a lui Dumnezeu a scris odată că acest pasaj este secretul vieții fiecărui succes creștin. Cu toții știm experiențele apostolului Pavel, cum el a fost un exemplu de fermitate, rezistență, zel neobosit și devotament. În urma arătării strălucitoare a Domnului nostru, Pavel nu și-a recăpătat decât parțial vederea. Această deficiență de vedere se pare că este ceea ce el numește un ”țepuș în carne”. Un ”țepuș în carne” este o măsură de corecție, de disciplinare. El nu este suferință pentru Cristos, este un mesager al Satanei rezultat din ereditate, sau o suferință ulterioară permisă de Tatăl pentru binele nostru, dar venită de la Satan. Mai simplu spus, un țepuș în carne este o slăbiciune sau deficiență a noastră care ne poate fi luată sau ne poate fi lăsată. Pavel declară că acest țepuș i-a fost lăsat ca să nu se umfle de mândrie din cauza descoperirilor care i-au fost făcute. Tot așa și noi avem nevoie uneori de astfel de țepuși ca să realizăm nimitnicia noastră, lipsa noastră de merite în comparație cu belșugul harului revărsat peste noi. Acești țepuși ne pălmuiesc, adică ne necăjesc, ne încearcă răbdarea și umilința. Satan se opune astfel poporului lui Dumnezeu ispitind, enervând și lovind neîncetat pentru a provoca mari dificultăți. Sursa noastră de putere atunci când luptăm contra curentului acestei lumi trebuie să fie promisiuni precum cea din Isaia 43:2 :” Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine; și râurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin foc, nu te va arde, și flacăra nu te va aprinde.” 

          Noi putem sta în picioare, fiind ispitiți pe orice linie și în orice grad, prin harul lui Dumnezeu. Noi nu trebuie să ne rugăm pentru îndepărtarea unor deficiențe sau boli fizice, aceasta ține de Restabilire, ori prin jurământul nostru de consacrare am renunțat la aceste drepturi. Trebuie să cerem binecuvântări spirituale și nu binecuvântări pământești, de aceea lui Pavel, deși a cerut de trei ori în rugăciune, nu i s-a îndepărtat țepușul. Harul – favoarea divină – este de ajuns pentru a putea lupta cu deficiențele și slăbiciunile noastre. Dumnezeu ne dă tot ce este mai bun pentru noua creatură. Neluarea țepușurilor noastre ne provoacă la umilință și disponibilitate în serviciu, harul este mult mai benefic pentru toate aspectele vieții noastre, decât ușurarea într-o anumită direcție, fie ea fizică sau psihică.

Tatăl ne promite ajutorul și asistența necesară pentru depășirea neajunsurilor noastre spunându-ne "Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi." (Evrei 13:5). Când ne dăm seama de slăbiciunile noastre, că nu putem lupta cu ele pe cont propriu, mergând la tronul harului putem fi întăriți cu puterea tăriei Lui (Efeseni 6:10). Noi devenim mai puternici bazându-ne pe Domnul pentru ajutor, îndrumare și curaj. Astfel se desăvârșește puterea Lui în slăbiciune. Înțelegând acest lucru, Pavel s-a bucurat în slăbiciunile și strâmtorările lui. Tot așa și noi să ne bucurăm de favoarea în care suntem, de progresul în roadele Spiritului și să uităm ”țepușele” noastre de o clipă, care lucrează pentru noi o greutate veșnică de slavă. (2 Cor. 4:17). Dacă am știi tot ce ne așteaptă mai dinainte, poate gândul ne-ar copleși. Tatăl însă se îngrijește să ne conducă pas cu pas, să ne susțină și nu ne dă mai mult decât putem suporta și decât este benefic pentru noi. (1 Cor. 10:13 – ” Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Și Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiți ispitiți peste puterile voastre; ci, împreuna cu ispita, a pregatit și mijlocul să ieșiți din ea, ca s-o puteți răbda.”).  Practic, la fel cum un copil învață să meargă, tot așa și noi suntem învățați să stăm pe picioarele noastre și să mergem spiritual.

 Pavel a înțeles faptul că atunci când este slab, atunci este puternic. La fel și noi, atunci când recunoaștem și mărturisim slăbiciunile și neajunsurile noastre, atunci suntem tari în Domnul, căci știm că fără El nu putem face nimic. Percepția clară a slăbiciunilor noastre survine numai când suntem pe deplin loiali, atunci ne bazăm pe ajutorul, harul, îndrumarea și puterea Lui. A nu cere ajutor este o foarte mare greșeală și acest lucru ne lasă vulnerabili în față adversarului, suntem tari doar când ne bazăm pe sprijinul ceresc. Slăbiciunile și lipsurile noastre dimpotrivă, ar trebui să ne impulsioneze să mergem la Domnul, să ne străduim continuu împotriva lor, să depunem eforturi spre perfecțiune, chiar dacă aici, de această parte de văl nu o putem atinge. Propriile noastre deficiențe ne servesc ca un memento (aduceri aminte) a nevoii noastre de Mântuitor, ca o motivație pentru mai mult timp, zel și energie în slujba Adevărului.

” Domnul întarește pașii omului, când Îi place calea lui; daca se întâmplă să cadă, nu este doborât de tot, căci Domnul îl apucă de mână.” (Psalmul 37:24) Niciunul dintre noi, care azi ne aflăm în alergare pentru premiul chemării cerești nu suntem imuni la poticneli și greșeli, dar dacă inima noastră este sinceră și loială vom fi susținuți și întăriți. O parte importantă a vieții de consacrare este că atunci când, datorită slăbiciunilor noastre am căzut într-o greșeală, să ne ridicăm din nou, să nu renunțăm niciodată în a alerga conform chemării noastre:” Căci cel neprihănit de șapte ori cade, și se ridică, dar cei răi se prăbușesc în nenorocire.”(Proverbe 24:16). Trebuie să învățăm din slăbiciunile noastre, înțelegerea lor ne va pregăti mai bine pentru experiențele viitoare, astfel noi căutăm treptat pe Dumnezeu și dreptatea lui.

          Un alt apostol prin care Tatăl ne-a lăsat învățăminte despre slăbiciunile noastre a fost Petru. Ne aducem aminte cum el în diferite situații a fost foarte încrezător în sine, pentru ca ulterior să dea greș. Un astfel de episod a fost atunci când aflat în corabie  împreună cu ceilalți ucenici, pe timp de furtună, Petru îi cere la Domnul să meargă la El pe ape. După câțiva pași, fiind cuprins de frică, apostolul începe să se scufunde, fiind mustrat pentru puțina lui credință (Matei 14: 22-31). Și noi astăzi, trăind la îngânarea zilei cu noaptea, văzând slăbiciunile noastre și încercările din jur, putem fi tentați să ne lăsăm copleșiți și să începem să ne afundăm în necredință și deznădejde. Lecția dată nouă prin Petru ne îmbie să alungăm frica, să o cucerim prin credință, frica fiind dăunătoare pentru dezvoltarea noastră.

               În grădina Ghețimani Petru, foarte sigur pe el și puterea lui, îl asigura pe Isus că nu se va lepăda de El chiar dacă va trebui să moară (Matei 26: 33,35). Puțin mai târziu, în curtea marelui preot, la acuzele unei slujnice, Petru se leapădă prin blestem de Învățător. Ce trebuie să fi fost în inima lui Petru când a auzut cocoșul, câtă durere! Cu inima zdrobită el a ieșit afară și a plâns, a realizat ce făcuse, cât de slab era și poate că i s-a părut totul ireparabil (Matei 26: 69-75) . Satana îl ceruse să îl cearnă, dar Domnul s-a rugat pentru el. De câte ori și noi poate ne-am bazat prea mult pe puterile noastre și nu am făcut decât să eșuăm lamentabil.

          Cunoscând inima lui Petru, care rămăsese loială în ciuda slăbiciunilor manifestate, știind că el se confruntă cu un copleșitor sentiment de vinovăție, Domnul îl tratează cu mare înțelepciune și îngrijire restaurându-i credința și curajul. Întrebat de Isus dacă îl iubește, apostolul nu a mai arătat aceeași siguranță de sine, primise lecția umilinței așa cum trebuia. De aceea îi este dată Biserica în grijă și ca favoare divină I se spune că va muri crucificat (Ioan 21:14-18). Experiența lui Petru ia dat o nouă putere și înțelepciune, de aceea mai târziu cu o mare maturitate spiritual a putut să ne lase următoarea învățătură: ” Smeriți-vă, dar, sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să va înalte. Și aruncați asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuși îngrijește de voi. Fiți treji și vegheați! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcnește și caută pe cine să înghită. Împotriviți-vă lui tari în credință, știind că și frații voștri în lume trec prin aceleași suferințe ca voi. Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat în Hristos Isus la slava Sa veșnică, după ce veți suferi puțina vreme, vă va desavarși, vă va întări, vă va da putere și vă va face neclintiți.” (2 Petru 5:6-10)

         Indiferent unde ne aflăm pe Calea Îngustă păcatul este încă prezent cu noi. Zilnic ne simțim micimea și slăbiciunile și știm de multe ori încă de la primele raze ale zorilor că niciodată nu am putea sfârși ziua fără Domnul. Avem nevoie de Mântuitorul, să mijlocească pentru greșelile noastre, să ne dea putere să trecem de acele slăbiciuni care ne-ar putea poticni. Acum când ceasul ispitei e în desfășurare, când un și mai particular ceas de încercare le stă în față ultimilor membrii ai Bisericii credem oare că l-am putea trece fără El? Mângăierile binecuvântate ale Psalmului 91 sunt pentru cei credincioși, care își recunosc slăbiciunile și care știu căci numai sub aripile Sale protectoare pot rămâne în picioare când o mie cad alături și zeci de mii în dreapta lor. Când sunt slab, atunci sunt tare! Cât har arătat pentru noi, cu câtă reverență suntem datori! Să ne recunoaștem insuficiență, să realizăm că de El depinde fiecare clipă, fiecare bătaie de inimă, să ne păstrăm inimile curate și loiale și poate vom auzi și noi ”Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea  și te îmbrac cu haine de sărbătoare!” (Zaharia 3:4) Amin!