“EL DĂ LINIŞTE”

“EL DĂ LINIŞTE”

CÂND dă El linişte, cine poate s-o tulbure?”. Şi cine altul decât “Dumnezeul oricărei mângâieri”, ne poate da linişte în mijlocul tulburărilor care se ridică asupra sufletului ca furtunile neaşteptate pe mare? Ca şi marinarii în pericol pe ocean, strigăm şi noi către El, şi El ne duce în portul dorit - portul binecuvântat - al liniştii şi păcii în Dumnezeu.

Care este strigătul care aduce acest răspuns de pace? Nu este rugăciunea ca orice ocazie de tulburare să fie îndepărtată de la noi, deoarece nu întotdeauna este voinţa divină ca să aducă pace spiritului omenesc pe această cale; nu întotdeauna aceasta este cea mai bună cale. Dar există un strigăt care întotdeauna aduce liniştea pe care “nimeni n-o poate tulbura”. Aceasta este rugăciunea pentru supunerea dulce, încrezătoare şi iubitoare în voinţa lui Dumnezeu.

“Să se facă, nu voia mea, ci a Ta,

Şi a mea să fie una cu ea.

Pace eu cer - dar ea va fi,

O, Doamne, cu Tine una a fi”.

Ce este ceea ce ne tulbură spiritul? Este oare neliniştea cu privire la lucrul meu, finanţele mele, reputaţia mea, prietenii mei? Presupun că Tatăl meu ceresc va auzi rugăciunea mea şi va îndepărta orice cauză aparentă a agitaţiei în ceea ce priveşte una sau toate acestea chiar azi. Aceasta nu ne va da pacea statornică, deoarece într-o viaţă atât de plină cu astfel de incertitudini ca acestea, noi ocazii de nelinişte se vor ridica probabil chiar mâine.

Dar dacă eu spun: “Doamne, vreau ca toate aceste lucruri care afectează pacea minţii mele atât de tare, să fie sub controlul Tău; aranjează Doamne, toate în întregime conform voinţei Tale, pentrucă Tu eşti Tatăl meu şi Prietenul meu; voia Ta este ca copiii Tăi să aibă cele mai bune lucruri din toate; şi Tu ştii ce este mai bine pentru mine. Ce loc de odihnă este acesta! Cum trece simţul responsabilităţii prea mari; cum grija tulburătoare este mutată, de pe inima prea slabă pentru a o duce, pe umărul puternic, pe care se odihneşte în mod corect şi uşor guvernarea tuturor lucrurilor.

Dacă această experienţă a unui spirit blând şi liniştit, care înaintea lui Dumnezeu este de mare preţ, nu este atinsă deodată, să nu ne descurajăm. Ea nu este de mare preţ doar în sensul valorii sale, ci deseori este de mare preţ în sensul costului pentru a o obţine.

Ea urmează luptelor succesive, deselor renunţări de sine repetate, şi numeroaselor încercări în care grija şi iubirea infailibilă a lui Dumnezeu au fost clar manifestate. Am văzut valurile mării în vântul Nord-Estic, cât de tulburătoare şi întunecate erau! Pe neaşteptate, ploaia s-a prefăcut în torenţi, cu o furie ce părea nemiloasă, şi apele nerezistente au devenit perfect calme ca o surpriză copleşitoare. Când furtuna a trecut, soarele ce apunea strălucea glorios, şi apele liniştite aveau frumoasele culori de roz şi auriu.

Natura îşi are corespondenţele sale spirituale. O surpriză vine după o altă surpriză, pe neaşteptate, în mod copleşitor. Spiritul care s-a agitat odată fără linişte în valurile încercărilor mai mici se scufundă în dulcea supunere la întristările mai grele. Noi învăţăm că Dumnezeu a fost chiar şi în furtună, şi în sfârşit iubirea Sa conştientă, prezenţa sa statornică, pacea Sa neschimbătoare - frumuseţea asemănării cu Dumnezeu - glorifică caracterul şi viaţa.