Ziua de judecata

Ziua de judecata

Opinia generală asupra Zilei de Judecată — Este ea scripturală? — Termenii judecată şi zi, definiţi — Câteva zile de judecată menţionate în Scripturi — Prima zi de judecată şi rezultatele ei — O altă zi hotărâtă — Judecătorul — Caracterul judecăţii viitoare — Asemănarea şi deosebirea dintre prima şi a doua judecată — Responsabilitatea prezentă a lumii — Două judecăţi care survin între timp şi obiectivele lor — Estimări foarte diferite ale judecăţii viitoare — Cum au văzut-o profeţii şi apostolii

„Dumnezeu . . . a rânduit o zi în care va judeca dupădreptate pământul locuit, prin Omul pe care L-a rânduit” — „Isus Hristos cel drept”, „Căci Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului.” Faptele 17:30, 31; 1 Ioan 2:1; Ioan 5:22.

O idee foarte vagă şi nedefinită predomină în legătură cu Ziua de Judecată. Opinia nutrită în general este că Cristos va veni pe pământ, pe un mare tron alb, şi va chema pe sfinţi şi păcătoşi pe rând înaintea Lui pentru a fi judecaţi, în mijlocul unor mari zguduiri ale naturii — cutremure de pământ, morminte deschizându-se, stânci despicându-se, munţi prăbuşindu-se; că păcătoşii tremurând vor fi aduşi din străfundurile de suferinţă veşnică să-şi audă repetate păcatele, doar pentru a se întoarce iarăşi la o osândă veşnică şi nemiloasă; şi că sfinţii vor fi aduşi din cer ca să fie martorii suferinţei şi disperării celor condamnaţi, ca să audă iarăşi hotărârea în propriile lor cazuri şi să se întoarcă. Conform teoriei predominante, toţi îşi primesc sentinţa şi răsplata la moarte, şi judecata aceasta, care, pentru a se deosebi, este numită în mod obişnuit judecată generală, este numai o repetare a acelei prime judecăţi, dar  fără vreun scop imaginabil, deoarece se pretinde că o hotărâre finală şi inalterabilă se dă la moarte.

Întregul timp care se presupune a fi destinat pentru această lucrare imensă de judecare a miliardelor este o zi de douăzeci şi patru de ore. Un discurs ţinut recent la o congregaţie din Brooklyn a exprimat opinia generală asupra acestui subiect. S-a ţinut să se facă o relatare detaliată asupra lucrării Zilei de Judecată, reprezentând-o ca terminată în limitele unei singure zile literale.

Aceasta este o concepţie foarte imatură şi cu totul lipsită de armonie cu Cuvântul inspirat. Este dedusă dintr-o interpretare prea literală a pildei Domnului nostru cu oile şi caprele (Matei 25:31-46). Ea ilustrează absurditatea încercării de a forţa o interpretare literală asupra unui limbaj figurativ. O pildă nu este niciodată o declaraţie exactă, ci numai o ilustraţie a unui adevăr prin ceva ce în multe privinţe se aseamănă cu el. Dacă această pildă ar fi o declaraţie literală a modului în care va fi condusă judecata, ea s-ar aplica la oi şi capre literale, întocmai cum scrie, şi nicidecum la omenire. Să vedem acum o opinie atât mai scripturală cât şi mai raţională despre lucrarea şi despre rezultatul marii Zile de Judecată pe care a hotărât-o Dumnezeu, opinie cu ale cărei concluzii raţionale şi scripturale trebuie să fie şi sunt de acord toate pildele şi ilustraţiile.

Termenul judecată înseamnă mai mult decât numai darea unui verdict. El include ideea unui proces, ca şi a unei hotărâri bazate pe acel proces. Şi acest lucru este adevărat nu numai despre cuvântul englezesc (ca şi despre cel românesc — n.e.) judecată, ci şi despre cuvântul grecesc din care este tradus.

Termenul zi, atât în Scripturi cât şi în utilizarea obişnuită, deşi cel mai adesea este folosit pentru a reprezenta o perioadă de douăsprezece sau douăzeci şi patru de ore, de fapt înseamnă orice perioadă de timp definită sau specială. Astfel, de exemplu, vorbim despre ziua lui Noe, ziua lui Luther, ziua lui Washington; şi astfel, unde citim în Biblie despre „ziua când Iehova Dumnezeu a făcut pământ şi ceruri”, întregul timp de creare este numit zi (Geneza 2:4) — o perioadă lungă, definită. Apoi citim despre „ziua ispitirii în pustie” — patruzeci de ani (Evrei 3:8, 9); „ziua mântuirii” (2 Corinteni 6:2); de asemenea „ziua răzbunării”, „ziua mâniei” şi „ziua de strâmtorare” — termeni aplicaţi la o perioadă de patruzeci de ani la încheierea Veacului Iudeu şi la o perioadă similară de strâmtorare la sfârşitul Veacului Evanghelic. Apoi iarăşi citim despre „ziua lui Hristos”, „ziua de judecată” şi „ziua Lui” — termeni aplicabili Veacului Milenar, în care Mesia va domni peste lume, o va conduce şi o va judeca după dreptate, atât încercând, cât şi dând sentinţă. Şi despre perioada aceea este scris: El va judeca lumea după dreptate, şi în ziua Lui va arăta cine este fericitul şi singurul stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor (Faptele 17:31; 1 Timotei 6:15). De ce unii ar presupune că această zi de judecată este doar de douăsprezece sau douăzeci şi patru de ore, deşi recunosc sensul mai larg al cuvântului zi în alte cazuri similare, este în afara înţelegerii noastre, exceptând presupunerea că au fost influenţaţi de tradiţie, fără o dovadă sau o investigaţie adecvată.

Cei care vor consulta cu grijă o concordanţă completă a Bibliei în legătură cu Ziua de Judecată şi vor remarca felul şi volumul de lucrare care trebuie să se realizeze în perioada aceea, vor vedea curând absurditatea opiniei generale şi necesitatea de a se da termenului zi semnificaţia lui mai largă.

În timp ce Scripturile vorbesc despre o zi mare de judecată sau de încercare încă viitoare şi arată că masele omenirii vor avea încercarea completă şi sentinţa finală în ziua aceea, ele de asemenea învaţă că au mai fost şi alte zile de judecată, în timpul cărora au fost în încercare anumite clase alese.

Prima mare judecată [încercare şi sentinţă] a fost la început în Eden, când întreaga omenire, reprezentată prin capul ei, Adam, a stat în încercare în faţa lui Dumnezeu. Rezultatul acelei încercări a fost verdictul: Vinovat, neascultător, nevrednic de viaţă; şi pedeapsa aplicată a fost moartea — „vei muri negreşit” (Geneza 2:17). Şi astfel, „în Adam toţi mor”. Încercarea aceea din Eden a fost prima zi de judecată a lumii; şi decizia Judecătorului (Iehova) a fost de atunci întotdeauna aplicată.

„Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei . . . nedreptăţi.” Ea se poate vedea în fiecare procesiune funerară. Fiecare mormânt este o mărturie a ei. Este simţită în fiecare durere şi suferinţă pe care o trăim — toate fiind rezultatul primei încercări şi sentinţe — sentinţa dreaptă a lui Dumnezeu, că suntem nevrednici de viaţă şi de binecuvântările asigurate omului la origine când era ascultător şi în asemănarea lui Dumnezeu. Dar omenirea va fi recuperată din sentinţa primei încercări prin acea jertfă pentru toţi, pe care o va acorda marele Răscumpărător. Toţi vor fi salvaţi din morminte şi de sentinţa morţii — nimicirea — care, în vederea acestei răscumpărări, nu mai este considerată moarte în sensul deplin al cuvântului, moarte veşnică, ci mai curând un somn temporar, deoarece în dimineaţa Milenară toţi vor fi treziţi de către Dătătorul de viaţă care i-a răscumpărat pe toţi. Până acum numai Biserica celor care cred în Cristos sunt într-un sens eliberaţi sau „scăpaţi” de această sentinţă şi pedeapsă originară, iar scăparea lor nu este încă reală, ci numai socotită astfel prin credinţă. „Suntem mântuiţi prin speranţă” numai. Eliberarea noastră reală de această pedeapsă cu moartea (venită prin Adam şi de la care scăpăm prin intrarea în Cristos) nu va fi trăită pe deplin până în dimineaţa învierii, când vom fi satisfăcuţi să ne trezim în asemănarea Răscumpărătorului. Dar faptul că noi care am ajuns la o cunoştinţă a planului îndurător al lui Dumnezeu în Cristos „am scăpat de stricăciunea care este  [încă] în lume”, departe de a dovedi că alţii nu vor avea nici o speranţă de scăpare viitoare, mai curând dovedeşte contrariul, pentru că noi suntem primele roade pentru Dumnezeu dintre creaturile Sale. Scăparea noastră de la moartea în Adam la viaţa în Cristos este doar o anticipare a eliberării oricărui va vrea să fie eliberat din robia stricăciunii [moartea] la libertatea vieţii, cuvenită tuturor celor pe care Dumnezeu îi va recunoaşte ca fii. Toţi care vreau pot fi eliberaţi din moarte la viaţă, indiferent de deosebirile de natură pe care Dumnezeu le-a prevăzut pentru fiii Săi pe diferitele planuri de fiinţă. Veacul Evanghelic este ziua de încercare pentru viaţă sau moarte a celor chemaţi la natură divină.

Dar Dumnezeu a hotărât o zi în care va judeca lumea. Cum se poate aceasta? S-a răzgândit Dumnezeu? A ajuns El la concluzia că hotărârea Lui în încercarea primului om şi sentinţa generală au fost nedrepte, prea aspre, că acum hotărăşte să judece lumea individual? Nu; dacă aşa ar fi cazul, n-am avea nici o garanţie că în încercarea viitoare va fi o hotărâre mai dreaptă decât în cea trecută. Nu fiindcă Dumnezeu consideră nedreaptă hotărârea Lui la prima judecată, ci fiindcă El S-a îngrijit de o răscumpărare din pedeapsa primei judecăţi, pentru ca să poată acorda o altă judecată (încercare) în condiţii mult mai favorabile pentru întreaga omenire — toţi având atunci experienţa cu păcatul şi cu urmările lui. Dumnezeu n-a schimbat nici o iotă din scopul Său originar, pe care l-a alcătuit înainte de a începe lumea. În mod clar ne informează că El nu Se schimbă şi că în nici un caz nu va achita pe cei vinovaţi. El va pretinde întreaga pedeapsă pe care în mod drept a pronunţat-o. Şi acea pedeapsă întreagă a fost plătită de Răscumpărătorul sau înlocuitorul pe care Dumnezeu Însuşi L-a dat — Isus Cristos, care, „prin harul [favoarea] lui Dumnezeu, a gustat moartea pentru toţi”. Dând o răscumpărare pentru rasa lui Adam, cu propria Sa viaţă, Domnul nostru poate în mod drept să facă tuturor o nouă ofertă de viaţă. Această ofertă pentru Biserică este sub Legământul de jertfă (Psalmul 50:5; Romani 12:1); pentru lume va fi sub Noul Legământ. Romani 14:9; Evrei 10:16; Ieremia 31:31.

Mai departe suntem informaţi că atunci când Dumnezeu va da lumii această încercare individuală, va fi sub Cristos ca Judecător, pe care Iehova Îl va onora astfel datorită ascultării Sale chiar până la moarte pentru răscumpărarea noastră. Dumnezeu L-a înălţat mult, chiar la natură divină, ca să poată fi Prinţ şi Mântuitor (Faptele 5:31), ca să-i poată răscumpăra din moarte şi să le acorde judecată tuturor celor pe care i-a cumpărat cu propriul Său sânge preţios. Dumnezeu a încredinţat toată judecata Fiului şi I-a dat toată puterea în cer şi pe pământ. Ioan 5:22. Deci, Cristos cel mult înălţat, glorificat, care aşa a iubit lumea încât Şi-a dat viaţa ca preţ de răscumpărare pentru ea, este cel care va fi Judecătorul lumii în încercarea ei viitoare promisă. Şi însuşi Iehova L-a numit în această funcţie, chiar pentru acest scop. Deoarece acestea sunt declaraţiile clare ale Scripturilor, nu există nimic de temut, ci, dimpotrivă, există mare pricină de bucurie pentru toţi în aşteptarea Zilei de Judecată. Caracterul Judecătorului este o garanţie suficientă că judecata va fi dreaptă, îndurătoare, şi va avea consideraţia corespunzătoare pentru slăbiciunile tuturor, până când cei dornici şi ascultători vor fi aduşi înapoi la perfecţiunea originară pierdută în Eden.

În vechime un judecător era unul care făcea dreptate şi uşura pe cei asupriţi. De exemplu, remarcaţi cum, atunci când erau asupriţi de vrăjmaşii lor datorită încălcărilor împotriva Domnului, Israel a fost tot mereu eliberat şi binecuvântat prin ridicare de judecători. Astfel citim: „Fiii lui Israel au strigat către DOMNUL, şi DOMNUL a ridicat un salvator . . . Otniel. Şi Duhul DOMNULUI a fost peste el. El a judecat pe Israel şi a pornit la război . . . şi mâna Lui a fost puternică . . . . Ţara a avut odihnă patruzeci de ani” (Judecătorii 3:9-11). Astfel, deşi lumea a fost de mult sub  puterea şi asuprirea adversarului Satan, totuşi Acela care plăteşte păcatele tuturor cu propriul Său sânge preţios, curând Îşi va lua marea putere şi va domni. El va elibera şi va judeca pe aceia pe care aşa i-a iubit, încât i-a răscumpărat.

Cu această concluzie sunt în acord toate declaraţiile profetice. Este scris: „El va judeca lumea cu dreptate şi popoarele cu nepărtinire”. Psalmul 98:9.

Această judecată viitoare va fi exact pe aceleaşi principii ca şi prima. Aceeaşi lege de ascultare va fi prezentată, cu aceeaşi răsplată de viaţă şi cu aceeaşi pedeapsă de moarte. Şi cum prima încercare a avut un început, a progresat şi a culminat cu o sentinţă, tot aşa va avea şi a doua; iar sentinţa va fi viaţă pentru cei drepţi şi moarte pentru cei nedrepţi. A doua încercare va fi mai favorabilă decât prima, datorită experienţei câştigate sub urmările primei încercări. Spre deosebire de prima, în a doua încercare fiecare om va sta la probă numai pentru sine, nu pentru altul. Nimeni nu va muri atunci din cauza păcatului lui Adam sau din cauza imperfecţiunilor moştenite. Nu se va mai spune: „Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii; ci oricărui om care va mânca aguridă i se vor străpezi dinţii”. „Sufletul care păcătuieşte acela va muri” (Ieremia 31:29, 30; Ezechiel 18:4). Şi atunci va fi adevărat despre lume cum este adevărat despre Biserică acum, că un om nu va fi judecat după ce nu are, ci după ce are (2 Corinteni 8:12). Sub domnia lui Cristos, omenirea va fi treptat educată, instruită şi disciplinată până va ajunge la perfecţiune. Şi când vor fi ajuns la perfecţiune, oamenilor li se va cere armonie perfectă cu Dumnezeu, şi oricine nu va da ascultare perfectă va fi înlăturat, fiind judecat nevrednic de viaţă. Păcatul care prin Adam a adus moarte rasei a fost pur şi simplu un act de neascultare; dar prin acel act el a căzut de la perfecţiune. Dumnezeu a avut dreptul să ceară de la el ascultare perfectă, deoarece a fost creat perfect; şi El va cere tot aşa de la toţi oamenii când marea lucrare de restabilire a lor va fi completă. Nici unuia, cărui în oricât de mic grad îi va lipsi perfecţiunea, nu i se va permite atunci să aibă viaţă veşnică. A nu ajunge atunci la perfecţiune, va însemna a păcătui cu voia împotriva luminii depline şi a capacităţii perfecte.

Şi cine va păcătui cu voia, împotriva luminii şi capacităţii depline, va pieri în moartea a doua. Şi dacă cineva, în timpul acelui veac de încercare, sub acea deplină revărsare de lumină, va dispreţui favorurile oferite şi nu va face nici un progres spre perfecţiune timp de o sută de ani, va fi socotit nevrednic de viaţă şi va fi „nimicit”, deşi la o sută de ani acesta va fi într-o perioadă de relativă copilărie. Astfel este scris despre ziua aceea: „Cine va muri la vârsta de o sută de ani va fi încă tânăr şi cel ce va muri în vârstă de o sută de ani va fi blestemat ca păcătos” (Isaia 65:20). Astfel toţi vor trebui să aibă cel puţin o sută de ani de încercare; şi dacă nu vor fi atât de îndărătnici încât să refuze a face progrese, încercarea lor va continua de-a lungul întregii zile a lui Cristos, ajungând la culme numai la încheierea ei.

Încheierea judecăţii viitoare a lumii este arătată clar în pilda cu oile şi caprele (Matei 25:31-46), în Apocalipsa 20:15; 21:8 şi în 1 Corinteni 15:25. Aceste scripturi şi altele arată că la sfârşitul ei cele două clase vor fi fost complet separate — ascultătorii şi neascultătorii; cei în armonie cu litera şi spiritul legii lui Dumnezeu şi cei care nu vor fi în armonie cu ele. Cei dintâi vor intra în viaţă veşnică, iar ceilalţi vor fi retrimişi în moarte, stingere („a doua moarte”), aceeaşi sentinţă ca şi la prima judecată, din care fuseseră socotiţi eliberaţi prin Cristos, care a câştigat dreptul de a-i elibera prin plătirea răscumpărării lor — prin moartea Sa. Aceasta va fi a doua moarte a lor. Nu se va mai da nici o răscumpărare pentru ei şi nu va mai exista nici o eliberare sau înviere pentru ei, păcatul lor fiind voit, păcat individual împotriva luminii şi posibilităţii depline, sub cea mai favorabilă încercare individuală.

Nu vrem să se înţeleagă că ignorăm responsabilitatea prezentă a lumii, pe care fiecare om o are conform măsurii de lumină de care se bucură, fie că este multă, fie că este puţină, fie că este lumina naturii, fie că este a revelaţiei. „Ochii DOMNULUI sunt în orice loc, văzând răul şi binele” şi „Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, împreună cu orice lucru ascuns, fie bun, fie rău” (Proverbele 15:3; Eclesiastul 12:14). Faptele bune şi faptele rele din prezent vor primi o răsplată dreaptă, fie acum, fie mai târziu. „Păcatele unor oameni sunt arătate dinainte, mergând înainte la judecată, iar ale altora vin pe urmă” (1 Timotei 5:24). Nimeni în afară de favorizaţii Domnului, „turma mică”, n-are până acum lumină suficientă ca să-şi atragă pedeapsa finală, moartea a doua. Aici doar aducem în discuţie subiectul responsabilităţii prezente a lumii, lăsând amănuntele pentru consideraţii ulterioare.

Între prima şi a doua zi de judecată a lumii intervine o perioadă de aproximativ şase mii de ani, şi în timpul acestei perioade lungi Dumnezeu a selecţionat dintre oameni două clase speciale, în mod special încercându-i, disciplinându-i şi pregătindu-i pentru a fi instrumentele Sale onorate în perioada sau în ziua de judecată a lumii.

Aceste două clase sunt numite de către Pavel (Evrei 3:5, 6) casa fiilor şi respectiv casa servilor, cea dintâi fiind compusă din învingătorii încercaţi şi găsiţi credincioşi în timpul dispensaţiei creştine, iar cea de-a doua fiind compusă din credincioşii învingători de dinaintea dispensaţiei creştine. Aceste alegeri speciale în nici un sens nu se suprapun peste judecata sau încercarea promisă lumii în veacul care urmează acestei Dispensaţii Evanghelice. Cei care trec cu succes încercarea pentru oricare din aceste clase speciale nu vor veni la judecată cu lumea, ci vor intra în răsplata lor când lumea va veni la judecată. Ei vor fi agenţii lui Dumnezeu în binecuvântarea lumii — dând oamenilor instrucţia şi pregătirea necesară pentru încercarea şi judecata lor finală. „Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?” 1 Corinteni 6:2.

Aceste clase special selecţionate au fost odată, ca şi restul omenirii, sub condamnarea adamică, dar prin credinţă au devenit părtaşi la beneficiile morţii lui Cristos. Întâi fiind îndreptăţiţi prin credinţă în făgăduinţele lui Dumnezeu şi apoi îndeplinind condiţiile care urmează respectivei lor chemări, ei sunt socotiţi vrednici de înălţare la starea de onoare şi autoritate.

Încercarea sau judecata ambelor acestor clase a fost mult mai severă decât va fi încercarea lumii în ziua ei de judecată, deoarece a trebuit ca aceştia să se împotrivească lui Satan, prinţul acestei lumi, cu toate uneltirile şi capcanele lui, pe când în ziua de judecată a lumii Cristos va domni şi Satan va fi legat ca să nu înşele neamurile (Apocalipsa 20:3). Aceştia au suferit persecuţie pentru dreptate, pe când atunci oamenii vor fi răsplătiţi pentru dreptate şi pedepsiţi numai pentru nedreptate. Aceştia au avut pe cale mari pietre de încercare şi capcane, care vor fi îndepărtate când lumea va fi pusă în încercare. Dar, dacă încercarea acestor două clase speciale a fost mult mai aspră decât va fi încercarea lumii, şi răsplăţile sunt corespunzător mai mari.

Sub denaturările marelui înşelător, Satan, atât lumea cât şi Biserica nominală au fost jefuite de asigurările binecuvântate ale timpului viitor de judecată dreaptă. Ei ştiu că Biblia vorbeşte despre o zi de judecată viitoare, dar o privesc numai cu frică şi spaimă; şi datorită acestei frici nu există pentru ei veşti mai nedorite decât aceea că ziua Domnului este aproape. Ei o plasează departe şi nu doresc să audă de ea, nici măcar să fie menţionată. Ei n-au nici o idee despre binecuvântările păstrate pentru lume sub acea domnie glorioasă a Celui pe care Dumnezeu L-a numit să judece lumea cu dreptate. Printre cele mai mari dintre influenţele orbitoare pe care Satan le-a născocit pentru a ţine pe oameni în ignoranţă în privinţa adevărului referitor la ziua de judecată au fost erorile care s-au strecurat în crezurile şi cărţile de cântări ale diferitelor secte religioase. Mulţi au ajuns să preţuiască aceste erori ca fiind de mai mare importanţă decât Cuvântul lui Dumnezeu.

Cât de diferit au privit profeţii şi apostolii acea zi de judecată promisă! Remarcaţi cuvintele profetice triumfătoare ale lui David (1 Cronici 16:31-34). El spune:

„Să se bucure cerurile
Şi să se înveselească pământul!
Să se spună printre neamuri că
DOMNUL împărăţeşte!
Să urle marea cu tot ce este în ea!
Câmpia să se înveselească împreună cu tot ce este pe ea!
Atunci copacii din pădure vor cânta de bucurie
înaintea DOMNULUI!
CĂCI EL VINE
SĂ JUDECE PĂMÂNTUL.
Lăudaţi pe DOMNUL, căci este bun,
Căci îndurarea Lui ţine în veac”.

Spre acea zi arată şi apostolul, asigurându-ne că va fi o zi glorioasă şi de dorit, şi că toată creaţia suspină după ea şi suferă împreună durerile naşterii — aşteptând pe marele Judecător să elibereze şi să binecuvânteze lumea, precum şi să înalţe şi să glorifice Biserica. Romani 8:21, 22.

În Ioan 5:28, 29, o preţioasă făgăduinţă a unei viitoare judecăţi-încercări de viaţă veşnică pentru lume, printr-o traducere greşită este transformată într-un blestem îngrozitor. Conform textului grecesc, cei care au făcut răul — care n-au avut aprobarea divină — vor veni la înviere [ridicându-se la perfecţiune] prin judecăţi, „lovituri”, disciplinări.