Noaptea de păcat a pământului se va termina cu o dimineaţă de bucurie

Noaptea de păcat a pământului se va termina cu o dimineaţă de bucurie

O noapte de plâns şi o dimineaţă de bucurie — Două metode de căutare a adevărului — Metoda urmată aici — Scopul acestei lucrări — Diferenţa între studiul reverenţios al Scripturilor şi obiceiul periculos al speculaţiei — Obiectivul profeţiei — Starea religioasă prezentă a lumii, văzută din două puncte de vedere — Întunericul egiptean — Un curcubeu al făgăduinţei — Cărarea celui drept este progresivă — Cauza marii apostazii — Reforma — Aceeaşi cauză împiedică Uarăşi progresul adevărat — Perfecţiunea cunoştinţei nu este un lucru al trecutului, ci al viitorului

Titlul acestui volum de studii — „Planul divin al veacurilor” — sugerează o progresie sistematică în aranjamentul divin, cunoscută mai dinainte Dumnezeului nostru. Noi credem că din acest punct de vedere, şi nu din altul, se poate vedea că învăţăturile revelaţiei divine sunt atât frumoase cât şi armonioase. Perioada de permisiune a păcatului a fost pentru omenire o noapte întunecoasă care nu va fi uitată niciodată; dar ziua glorioasă a dreptăţii şi favorii divine, ce va fi introdusă prin Mesia, care, ca Soare al Dreptăţii, va răsări şi va străluci deplin şi clar în toţi şi peste toţi, aducând vindecare şi binecuvântare, va fi mai mult decât contrabalansarea nopţii îngrozitoare de plâns, suspin, durere, boală şi moarte, în care a fost atâta vreme creaţia care suspină. „Seara vine plânsul, iar DIMINEAŢA vine veselia.” Psalmul 30:5.

((10))

Ca din instinct, toată creaţia, în timp ce suspină şi suferă durerile naşterii, aşteaptă, speră şi tânjeşte după ZIUĂ, pe care oamenii o numesc Epoca de Aur; totuşi ei bâjbâie orbeşte, fiindcă nu sunt conştienţi de scopurile îndurătoare ale marelui Iehova. Dar nici chiar cele mai înalte concepţii ale lor despre o astfel de epocă nu corespund nici pe departe cu ceea ce va fi realitatea. Marele Creator pregăteşte „un ospăţ de lucruri grase”, care va uimi creaturile Sale şi va fi excesiv mai mult, mai abundent decât ceea ce în mod rezonabil puteau ele cere sau aştepta. Şi creaturilor Sale uimite, care privesc lungimea, lăţimea, înălţimea şi adâncimea iubirii lui Dumnezeu care întrece toate aşteptările, El le explică: „Gândurile Mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice DOMNUL. Ci, cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre”. Isaia 55:8, 9.

Deşi noi ne vom strădui în această lucrare, cu succes credem, să punem planul lui Dumnezeu în faţa cititorului interesat şi nepărtinitor într-un mod mai armonios, mai frumos şi mai raţional decât se înţelege în general, aşa cum el se raportează la trecutul, prezentul şi viitorul procedurilor Sale şi cum le explică, totuşi cu hotărâre negăm că acesta este rezultatul înţelepciunii sau capacităţii extraordinare din partea scriitorului. Lumina de la Soarele Dreptăţii, în aceste zori ale Zilei Milenare, este cea care descoperă aceste lucruri ca „adevăr prezent”, cuvenit să fie apreciat acum de către cei sinceri — cei curaţi cu inima.

Deoarece scepticismul este în floare, însăşi temelia religiei adevărate şi a adevărului este pusă adesea la îndoială chiar de către cei sinceri. Noi ne-am străduit să descoperim suficient din temelia pe care trebuie zidită toată credinţa — Cuvântul lui Dumnezeu — pentru a da încredere şi siguranţă în mărturia lui chiar şi celui necredincios. Şi ne-am străduit să facem acest lucru într-un mod care va apela la raţiune şi va putea fi acceptat ca temelie. Apoi pe această temelie ne-am străduit să zidim învăţăturile Scripturii în aşa manieră încât, ((A11)) pe cât posibil, chiar simpla judecată umană să-i poată încerca laturile şi unghiurile după cele mai exigente reguli de dreptate pe care ea le poate cere.

Crezând că Scripturile revelează un plan consecvent şi armonios, care, dacă este văzut, trebuie să se recomande pe sine fiecărei conştiinţe sfinţite, această lucrare este publicată în speranţa că va ajuta pe cei care studiază Cuvântul lui Dumnezeu, sugerând linii de gândire care se armonizează unele cu altele şi cu Cuvântul inspirat. Cei care recunosc Biblia ca revelaţia planului lui Dumnezeu — şi acestora ne adresăm în special — vor fi de acord fără îndoială că, dacă este inspirată de Dumnezeu, învăţăturile ei, când sunt luate ca întreg, trebuie să descopere un plan armonios şi consecvent cu sine şi cu caracterul Autorului lui Divin. Ca şi căutători ai adevărului, obiectivul nostru trebuie să fie a obţine completul şi armoniosul întreg al planului revelat al lui Dumnezeu; şi, în calitate de copii ai lui Dumnezeu, avem motiv să aşteptăm acest lucru, deoarece este promis că spiritul adevărului ne va conduce în tot adevărul. Ioan 16:13.

Ca cercetători, avem două metode la dispoziţie. Una este să căutăm printre toate vederile sugerate de diferitele secte ale bisericii şi să luăm de la fiecare acel element pe care l-am putea considera adevăr — o sarcină fără sfârşit. O dificultate pe care am întâlni-o prin această metodă ar fi că, dacă judecata noastră ar fi denaturată şi deformată, sau prejudecăţile noastre înclinate în vreo direcţie — şi ale cui nu sunt? — aceste dificultăţi ar împiedica alegerea noastră corectă şi am putea alege eroarea şi respinge adevărul. Iarăşi, dacă am adopta această metodă am pierde mult, pentru că adevărul este progresiv pentru cei care-l caută şi umblă în lumina lui, luminând tot mai mult până la ziua perfectă, în timp ce diferitele crezuri ale diferitelor secte sunt fixate şi staţionare, şi aşa au fost întocmite cu secole în urmă. Şi fiecare din ele desigur conţine o proporţie mare de eroare, deoarece în anumite privinţe importante fiecare le contrazice pe celelalte. Această metodă ar conduce într-un labirint de ((A12)) dezorientare şi confuzie. Cealaltă metodă este să ne debarasăm minţile de orice prejudecată şi să ţinem minte că nimeni nu poate şti mai mult despre planurile lui Dumnezeu decât a revelat El în Cuvântul Său, şi că aceasta le-a fost dat celor blânzi şi umiliţi cu inima; şi ca atare, căutând serios şi sincer numai conducerea şi învăţătura Sa, vom fi conduşi de către marele lui Autor la o înţelegere a planului, pe măsură ce acesta devine cuvenit a fi înţeles, folosindu-ne de diferitele ajutoare pregătite divin. Vezi Efeseni 4:11-16.

Această lucrare este special destinată ca ajutor pentru această clasă de căutători ai adevărului. Se va remarca faptul că referinţele ei sunt numai la Scripturi, cu excepţia cazului în care se poate apela la istoria lumii pentru a dovedi împlinirea declaraţiilor Scripturii. Mărturiei teologilor moderni nu i s-a acordat nici o greutate, iar aceea a aşa-zişilor Primii Părinţi a fost omisă. Mulţi dintre ei au mărturisit în armonie cu gândurile exprimate aici, dar noi credem că o greşeală obişnuită la oamenii din prezent şi din toate timpurile este să creadă anumite doctrine fiindcă şi alţii, în care aveau încredere, le-au crezut. Aceasta este evident o cauză rodnică a erorii, pentru că mulţi oameni buni au crezut şi au învăţat pe alţii eroarea, cu o conştiinţă cu totul bună (Faptele 26:9). Căutătorii adevărului trebuie să-şi golească vasele de apele noroioase ale tradiţiei şi să le umple la fântâna adevărului — Cuvântul lui Dumnezeu. Nici o învăţătură religioasă nu trebuie să aibă greutate dacă nu-l conduce pe căutătorul adevărului la acea fântână.

Această lucrare este prea mică, chiar şi pentru o examinare generală şi rapidă a întregii Biblii şi a învăţăturilor ei; dar recunoscând graba zilelor noastre, ne-am străduit să fim atât de concişi pe cât ni s-a părut a permite importanţa subiectelor.

Celui care studiază cu interes i-am sugera că pentru el ar fi nefolositor să treacă în fugă peste această lucrare, sperând să obţină forţa şi armonia planului sugerat şi a dovezilor scripturale prezentate în ea. Noi ne-am străduit pe tot ((A13)) parcursul să prezentăm diferitele fragmente de adevăr, nu numai într-un astfel de limbaj, dar şi într-o astfel de ordine care să permită cât se poate de bine tuturor claselor de cititori să înţeleagă clar subiectul şi planul general. În timp ce studiul amănunţit şi ordonat este necesar pentru aprecierea oricărei ştiinţe, în mod special este aşa pentru ştiinţa revelaţiei divine. Şi în această lucrare el este dublu necesar prin faptul că, pe lângă că este un tratat asupra adevărurilor revelate divin, este şi o examinare a subiectului (după câte ştim noi) dintr-un punct de vedere complet diferit de acela al oricărei alte lucrări. Nu avem de oferit nici o justificare pentru tratarea multor subiecte de obicei neglijate de creştini — printre altele, venirea Domnului nostru şi profeţiile şi simbolismul Vechiului şi Noului Testament. Nici un sistem teologic care trece cu vederea sau omite cele mai importante trăsături ale învăţăturii scripturale nu trebuie să fie prezentat sau acceptat. Avem încredere totuşi că se va recunoaşte o deosebire mare între studiul serios, cumpătat şi reverenţios al profeţiei şi al altor scripturi în lumina faptelor istorice împlinite, pentru a obţine concluzii pe care judecata sănătoasă sfinţită le poate aproba, şi o practică prea obişnuită a speculaţiei generale care, atunci când se aplică la profeţia divină, este gata să dea frâu liber teoriei nesăbuite şi fanteziei vagi. Cei care cad în acest obicei primejdios, în general se transformă în profeţi (?) în loc de studenţi ai profeţiei.

Nici o activitate nu este mai nobilă, mai înnobilatoare decât studiul reverenţios al scopurilor revelate ale lui Dumnezeu — „lucruri . . . în care chiar îngerii doresc să privească” (1 Petru 1:12). Faptul că înţelepciunea lui Dumnezeu a dat profeţii despre viitor, ca şi declaraţii privind prezentul şi trecutul, este de la sine o mustrare de către Iehova a nechibzuinţei unora dintre copiii Săi, care-şi scuză ignoranţa şi neglijează studiul Cuvântului Său zicând: „Există destul în Matei capitolul 5 pentru a mântui pe oricine”. Nici să nu presupunem că profeţia a fost dată numai pentru a satisface curiozitatea legată de viitor. Obiectivul ei evident este de a-l ((A14)) face pe copilul consacrat al lui Dumnezeu familiar cu planurile Tatălui său, pentru ca în acest fel să-şi înroleze interesele şi simpatia în aceste planuri, şi să i se permită să privească atât prezentul cât şi viitorul din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Când astfel este interesat în lucrarea Domnului, el poate servi atât cu spiritul cât şi cu înţelegerea; nu numai ca un serv, ci şi ca un fiu şi moştenitor. Revelând acestora ceea ce va fi, contracarează influenţa a ceea ce este acum. Efectul studiului atent nu poate fi altfel decât întăritor pentru credinţă şi stimulator pentru sfinţenie.

În ignoranţă de planul lui Dumnezeu pentru recuperarea lumii din păcat şi urmările lui, şi sub ideea falsă că biserica nominală în condiţia ei prezentă este singurul mijloc pentru realizarea acestui plan, astăzi, după ce Evanghelia a fost propovăduită timp de aproape nouăsprezece secole, starea lumii este astfel încât trezeşte îndoieli serioase în orice minte gânditoare atât de greşit informată. Astfel de îndoieli nu sunt învinse uşor cu nimic ce nu este adevăr. De fapt, fiecărui observator care cugetă, din două lucruri trebuie să-i fie evident unul: ori Biserica a făcut o mare greşeală presupunând că în veacul prezent şi în condiţia ei prezentă slujba ei a fost să convertească lumea, ori, altfel, planul lui Dumnezeu a fost un eşec jalnic. Pe care alternativă a dilemei o vom accepta noi? Mulţi au acceptat şi fără îndoială mai mulţi încă o vor accepta pe cea din urmă şi vor umfla rândurile necredinţei în ascuns sau deschis. Unul din obiectivele acestui volum este de a ajuta pe unii ca aceştia care cad astfel în mod nevinovat.

La pagina 16 prezentăm o diagramă publicată de „Societatea misionară londoneză” („London Missionary Society”) şi după aceea în Statele Unite de „Consiliul pentru misiuni a femeilor prezbiteriene” („Women’s Presbyterian Board of Missions”). Se numeşte „Un apel mut în favoarea misiunilor externe”. Ea spune o poveste tristă de întuneric şi ignoranţă despre singurul nume dat sub ceruri sau printre oameni prin care trebuie să fim mântuiţi. ((A15)) „Veghetorul” („The Watchman”) — ziarul „Asociaţiei creştine a tinerilor” („Y.M.C.A.”) din Chicago a publicat aceeaşi diagramă şi comentând-o a spus:

„Ideile unora sunt foarte ceţoase şi nedefinite în legătură cu starea spirituală a lumii. Acasă şi în străinătate auzim despre glorioasa lucrare de reînsufleţire, despre noi eforturi misionare în diferite direcţii, despre deschiderea una după alta a ţărilor spre Evanghelie şi despre sume mari care sunt dedicate răspândirii ei; şi ajungem la ideea că se fac eforturi adecvate pentru evanghelizarea naţiunilor pământului. Se estimează astăzi că populaţia lumii este de 1.424.000.000 (în 1886 — n.e.), şi, studiind diagrama, vom vedea că mult mai mult de jumătate — aproape două treimi — sunt încă complet păgâni, iar restul sunt în cea mai mare parte fie urmaşi ai lui Mahomed, fie membri ai acelor biserici apostate a căror religie este practic o idolatrie creştinizată şi despre care cu greu se poate spune că ţine sau învaţă Evanghelia lui Cristos. Chiar cu privire la cei o sută şaisprezece milioane de protestanţi nominali trebuie să ne amintim ce mare proporţie în Germania, Anglia şi în această ţară (S.U.A.–n.e.) au căzut în necredinţă — un întuneric mai adânc, dacă este posibil, chiar decât cel al păgânismului — şi ce mulţi sunt orbiţi de superstiţie sau sunt îngropaţi în extremă ignoranţă; aşa încât, în timp ce opt milioane de evrei resping încă pe Isus din Nazaret şi în timp ce mai mult de trei sute milioane care-I poartă numele au căzut de la credinţa Lui, mai mult de o sută şaptezeci milioane se închină lui Mahomed, iar restul enorm al omenirii se închină până în ziua de astăzi la animale şi pietre, la propriii lor străbuni, la eroi morţi sau la diavol însuşi; toţi, într-un fel sau altul, adorând şi servind creatura în locul Creatorului, care este Dumnezeu peste toţi, veşnic binecuvântat. Nu este aceasta îndeajuns pentru a întrista inima creştinilor cugetători?”

Cu adevărat acesta este un tablou trist. Şi, deşi diagrama prezintă nuanţe de diferenţă între păgâni, mahomedani şi evrei, toţi sunt la fel, în ignoranţă totală de Cristos. Unii ar putea presupune la început că această vedere referitoare la proporţia de creştini este prea întunecată şi mai curând exagerată, dar noi credem contrariul. Ea arată creştinătatea nominală în cele mai luminoase culori posibile. ((A16))

---

---

((A17))

De exemplu, cei 116.000.000 puşi ca protestanţi sunt cu mult peste numărul adevărat. Şaisprezece milioane, credem noi, exprimă mai apropiat numărul membrilor adulţi declaraţi ai bisericii, şi un milion, ne temem, ar fi o estimare prea liberală a „turmei mici”, a celor „sfinţiţi în Isus Hristos”, care „umblă nu potrivit firii păcătoase, ci potrivit Duhului”. Trebuie ţinut minte că o proporţie mare a membrilor bisericii, întotdeauna puşi la socoteală, sunt copiii şi pruncii. Acesta este cazul în special în ţările Europei. În multe dintre acestea copiii sunt socotiţi membri ai bisericii din cea mai fragedă pruncie.

Dar întunecat cum pare, acesta nu este cel mai întunecat tablou pe care-l prezintă omenirea decăzută. Decupajul de mai sus prezintă numai generaţiile prezente în viaţă. Când considerăm faptul că în cei şase mii de ani trecuţi, secol după secol au măturat alte mulţimi vaste, care aproape toţi au fost învăluiţi în aceeaşi ignoranţă şi păcat, cât de întunecată este scena! Văzut din acest popular punct de vedere, acesta este cu adevărat un tablou îngrozitor.

Diferitele crezuri de astăzi învaţă că toate aceste miliarde ale omenirii, neştiutoare de singurul nume dat sub ceruri prin care trebuie să fim mântuiţi, sunt pe drumul care duce drept spre chinul veşnic; şi nu numai atât, dar toţi cei 116.000.000 de protestanţi, exceptând foarte puţini sfinţi, sunt siguri de aceeaşi soartă. Nu-i de mirare dar, ca aceia care cred astfel de lucruri îngrozitoare despre planurile şi scopurile lui Iehova să fie zeloşi în promovarea proiectelor misionare — mirare este că nu sunt înnebuniţi după ele. A crede cu adevărat aşa, şi a aprecia astfel de concluzii, ar lipsi viaţa de orice plăcere şi ar învălui în tristeţe orice perspectivă luminoasă a naturii.

Pentru a arăta că în subiectul despre soarta păgânilor nu am făcut declaraţii false despre „ortodoxie”, cităm din broşura „Un apel mut în favoarea misiunilor externe”, în ((A18)) care a fost publicată diagrama. Propoziţia de încheiere este: „Evanghelizaţi marile generaţii de peste hotare — cele o mie de milioane suflete care mor în disperare fără Cristos, într-o proporţie de 100.000 pe zi”.

Dar, deşi aceasta este trista privelişte din punctul de vedere al crezurilor umane, Scripturile prezintă o vedere mai luminoasă, ceea ce aceste pagini au ca scop să arate. Instruiţi de Cuvânt, nu putem crede că marele plan de mântuire al lui Dumnezeu a fost sau va fi vreodată menit să fie un astfel de eşec. Va fi o uşurare pentru copilul dezorientat al lui Dumnezeu, să remarce că profetul Isaia prezice tocmai această stare de lucruri şi remediul ei, zicând: „Căci iată, întunericul va acoperi pământul şi negură mare popoarele; dar DOMNUL va răsări peste tine şi slava Lui se va arăta peste tine. Şi neamuri [păgânii] vor umbla în lumina ta” (Isaia 60:2, 3). În această profeţie, negura mare este luminată de curcubeul făgăduinţei: „Neamuri [popoarele pământului în general] vor umbla în lumina ta”.

Neîntrerupta mizerie şi întunecime a lumii, şi progresul lent al adevărului, nu numai că au fost o taină pentru Biserică, dar şi lumea şi-a cunoscut şi simţit starea. A fost un întuneric ce se putea simţi, asemenea întunericului care a învăluit Egiptul. Ca dovadă la aceasta, remarcăm spiritul rândurilor următoare, extrase dintr-o revistă din Filadelfia. Îndoiala şi tristeţea, intensificate de crezurile conflictuale ale diferitelor şcoli, n-au fost încă risipite din mintea scriitorului prin razele adevărului divin emanate direct din Cuvântul lui Dumnezeu:

„Viaţă! Taină adâncă! Cine poate să spună
Ce trebuinţă are El de-acest slab lut?
Format de a Sa mână cu minunată măiestrie —
Materie, minte, voinţă şi suflet hotărât;
Născut doar ca să moară; moartea — sigur destin.
Unde-i atuncea acea boare, acea suflare trecătoare?
Căci unul măcar din numărul cel mare,

((A19))

Care-au trăit, au murit şi mult au suferit,
Nu se întoarce să spună planul măreţ —
Acel viitor, care-i al tău şi al meu.
Te rugăm, o, Doamne, încă o rază trimite,
Lumină ce calea să ne arate;
Nu pe credinţă bazată, ci o vedere mai clară,
Ai nopţii nori întunecaţi să-i facă să dispară;
Această îndoială, frică şi spaimă cutremurătoare
Şi gândul ce ne strică prezenta binecuvântare.
Această minte fără de-ncetare,
Mereu cu un avânt mai mare
Respinge dogmele prezente,
Învăţate de secte şi şcoli disonante,
Ca să-ncătuşeze raţiunea cu-a lor reguli şi legi.
Vrem să Te cunoaştem aşa precum eşti —
Al nostru loc la Tine — şi rolul ce-l avem
În planul acesta fără egal
Creator infinit, şi om.
Ridică vălul acesta care vederea acoperă dar,
«Să fie lumină!» dă poruncă iar;
Dezvăluie taina tronului Tău,
Căci noi necunoscutul în beznă căutăm.”

La aceasta noi răspundem:

A vieţii taină desigilată va spune curând
Ce bucurie are El în acest slab lut,
Format de a Sa mână cu minunată măiestrie,
Marcat cu al Său chip: voinţă şi gândire;
Născut nu ca să moară, ci o naştere nouă
Urmează sentinţei — „pământul în pământ”.
Căci Unul din numărul cel mare,
Care-a trăit, care-a murit şi mult a suferit,
A înviat şi-a dovedit planul măreţ al lui Dumnezeu —
Viitorul acela, al tău şi al meu.
Al Său Cuvânt dezvăluie acum
O rază de lumină nouă, ce ne conduce pe drum;
Ce-acum pe credinţă se sprijină,
Dar ca şi vederea este de sigură;
Şi-ai nopţii nori întunecaţi alungă:
De îndoială, frică, spaimă cutremurătoare
Şi gândul ce stricat-a prezenta binecuvântare.

((A20))

Acum, o, Doamne, când fără de-ncetare
Această minte cu avânt mai mare
Respinge dogmele prezente,
Învăţate de secte şi şcoli disonante,
Ca să-ncătuşeze raţiunea cu-a lor reguli şi legi,
Te poate căuta şi cunoaşte aşa precum eşti;
Al nostru loc la Tine şi rolul ce-l avem
În planul acesta fără egal,
Creator infinit, şi om.
Ridică vălul, descoperă-n măsură deplină,
Celor care păşesc în a cerului lumină,
A tronului Său taină slăvită
Ascunsă de veacuri, însă acum descoperită.

Astfel de binecuvântare vine acum pentru lume prin dezvăluirea scopului divin şi prin deschiderea Cuvântului divin, binecuvântare şi revelare din care suntem încredinţaţi că acest volum este o parte.

Cei care se vor întoarce de la simplele speculaţii ale oamenilor şi-şi vor dedica timpul spre cercetarea Scripturilor, neexcluzând raţiunea, pe care Dumnezeu ne invită s-o folosim (Isaia 1:18), vor afla că un binecuvântat curcubeu al făgăduinţei se întinde pe cer. Este o greşeală a presupune că aceia fără credinţă şi fără îndreptăţirea care urmează credinţei ar putea înţelege clar adevărul: nu este pentru ei. Psalmistul spune: „Lumina [adevărul] este semănată pentru cel drept” (Psalmul 97:11). Pentru copilul lui Dumnezeu se dă o candelă care risipeşte mult din întunericul de pe cărarea lui. „Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea” (Psalmul 119:105). Dar numai „cărarea celor drepţi este ca lumina strălucitoare, care merge mereu crescând până la miezul zilei” (Proverbe 4:18). În realitate, nu este nici unul drept, „nici un om drept, nici unul măcar” (Romani 3:10); clasa la care se face referire aici este „îndreptăţită prin credinţă”. Numai această clasă are privilegiul să umble pe cărarea care străluceşte tot mai mult — să vadă nu numai dezvăluirea prezentă a planului lui ((A21))Dumnezeu, dar şi lucrurile viitoare. Este adevărat că deşi cărarea fiecărei persoane credincioase este strălucitoare, totuşi aplicarea specială a acestei declaraţii este la cei drepţi (îndreptăţiţi) ca şi clasă. Patriarhii, profeţii, apostolii şi sfinţii trecutului şi prezentului au umblat în lumina ei crescândă; şi lumina va continua să crească dincolo de prezent — „până la miezul zilei”. Este o singură cărare continuă, şi acea lumină continuă şi crescândă este Mărturia Divină, luminând pe măsură ce devine cuvenită.

De aceea, „Voi, cei drepţi, bucuraţi-vă în DOMNUL”, aşteptând împlinirea acestei făgăduinţe. Mulţi au atât de puţină credinţă încât nu caută mai multă lumină, şi din cauza necredincioşiei şi lipsei lor de preocupare se permite ca ei să stea în întuneric, în timp ce ar fi putut umbla în lumina crescândă.

Spiritul lui Dumnezeu, dat să îndrumeze Biserica în adevăr, va lua din lucrurile scrise şi ni le va arăta; dar în afară de ceea ce este scris noi nu avem nevoie de nimic, deoarece Sfintele Scripturi pot să înţelepţească spre mântuire, prin credinţa care este în Isus Cristos. 2 Timotei 3:15.

Deşi încă este adevărat că „întunericul acoperă pământul şi negură mare popoarele”, lumea nu va rămâne întotdeauna în această stare. Suntem asiguraţi că „vine dimineaţa” (Isaia 21:12). După cum Dumnezeu face acum ca soarele natural să răsară peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi, tot aşa, în ziua Milenară Soarele Dreptăţii va străluci în folosul întregii lumi şi „va scoate la lumină lucrurile ascunse ale întunericului” (1 Corinteni 4:5). El va risipi aburii nocivi ai răului şi va aduce viaţă, sănătate, pace şi bucurie.

Privind în trecut, aflăm că atunci lumina n-a strălucit decât plăpând. Promisiunile veacurilor trecute erau vagi şi nedesluşite. Promisiunile făcute lui Avraam şi altora, şi reprezentate tipic în legea şi ceremoniile Israelului trupesc, au fost doar umbre şi au dat numai o idee vagă despre scopurile minunate şi îndurătoare ale lui ((A22)) Dumnezeu. Ajungând în zilele lui Isus lumina a crescut. Până atunci speranţa cea mai înaltă fusese că Dumnezeu va aduce un eliberator pentru a salva pe Israel de vrăjmaşi şi pentru a-l înălţa ca naţiune de căpetenie a pământului, poziţie de putere şi influenţă în care Dumnezeu îl va folosi ca mijloc pentru binecuvântarea tuturor familiilor pământului. Oferta făcută lor, de moştenire în împărăţia lui Dumnezeu pe condiţiile cerute, a fost atât de diferită de ceea ce aşteptaseră ei, iar perspectivele clasei în alegere ca să ajungă cândva la mărirea promisă, considerate din exterior şi omenesc, erau atât de puţin probabile încât toţi, în afară de puţini, au fost orbiţi astfel faţă de mesaj. Orbirea şi ostilitatea lor faţă de mesaj a crescut în mod natural când, în desfăşurarea planului lui Dumnezeu, a venit timpul cuvenit pentru a-l extinde şi a face ca invitaţia de a participa la Împărăţia promisă să se poată aplica la fiecare creatură de sub ceruri, care prin exercitarea credinţei să fie socotită un copil al credinciosului Avraam şi moştenitor al făgăduinţei făcute lui.

Dar după Cincizecime, când Evanghelia prezentată de Isus a ajuns să fie înţeleasă, Biserica a văzut că binecuvântările pentru lume urmau să aibă un caracter durabil, şi că pentru realizarea acestui scop Împărăţia va fi spirituală şi va fi compusă din israeliţi adevăraţi, o „turmă mică” aleasă atât dintre evrei cât şi dintre neamuri, pentru a fi înălţată la natură şi putere spirituală. De aceea citim că Isus a adus la lumină prin Evanghelie viaţa şi nemurirea (2 Timotei 1:10). Şi din zilele lui Isus străluceşte încă mai multă lumină, după cum El a prezis că va fi, spunând: „Mai am să vă spun încă multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta. Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul . . . şi vă va vesti lucrurile viitoare”. Ioan 16:12, 13.

Totuşi, după ce apostolii au adormit, a venit un timp când majoritatea Bisericii a început să neglijeze candela şi să caute conducerea învăţătorilor omeneşti; iar învăţătorii, umflaţi de mândrie, şi-au însuşit titluri şi funcţii şi au ((A23)) început să domnească peste moştenirea lui Dumnezeu. Apoi gradual a luat fiinţă o clasă specială numită „cler”, care s-au privit pe ei înşişi şi au fost priviţi de alţii ca îndrumători cuveniţi spre credinţă şi practică, separat de Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, în timp s-a dezvoltat marele sistem al papalităţii, printr-un respect necuvenit faţă de învăţăturile oamenilor failibili şi printr-o neglijare a Cuvântului infailibilului Dumnezeu.

Grave au fost într-adevăr rezultatele rele produse de această neglijare a adevărului. După cum toţi ştiu, ambele, biserica şi lumea civilizată, au fost aproape cu totul înrobite de acest sistem şi conduse spre a adora tradiţiile şi crezurile oamenilor. Pentru a ieşi din această robie, s-a dat o îndrăzneaţă şi binecuvântată lovitură pentru libertate şi pentru Biblie, prin ceea ce este cunoscut ca Reformă. Dumnezeu a ridicat luptători îndrăzneţi pentru Cuvântul Său, printre care au fost: Luther, Zwingli, Melanchthon, Wycliffe, Knox şi alţii. Aceştia au atras atenţia asupra faptului că papalitatea a dat la o parte Biblia şi a pus în loc decretele şi dogmele bisericii, şi au scos în relief câteva din învăţăturile şi practicile ei eronate, arătând că erau construite pe tradiţii contrare adevărului şi Cuvântului lui Dumnezeu. Aceşti reformatori şi aderenţii lor au fost numiţi protestanţi, pentru că au protestat împotriva papalităţii şi au pretins Cuvântul lui Dumnezeu ca singura normă corectă de credinţă şi practică. În zilele Reformei multe suflete credincioase au umblat în lumină, atât cât strălucea atunci. Dar din zilele lor încoace protestanţii au făcut puţin progres, deoarece, în loc să umble în lumină s-au oprit în jurul conducătorilor lor favoriţi, dornici să vadă cât vedeau ei, dar nimic mai mult. Ei au pus hotare progresului lor în calea adevărului, îngrădind împreună cu puţinul adevăr pe care-l aveau multă eroare adusă de la biserica „mamă”. Majoritatea creştinilor au un respect superstiţios pentru crezurile formulate astfel cu mulţi ani în urmă, presupunând că ((A24)) acum nu se poate cunoaşte mai mult decât au cunoscut reformatorii despre planurile lui Dumnezeu.

Această greşeală a fost costisitoare, deoarece, pe lângă faptul că atunci numai puţine principii mari ale adevărului au fost recuperate din gunoiul erorii, există caracteristici speciale ale adevărului care-şi au timpul cuvenit în mod constant, şi creştinii au fost lipsiţi de acestea prin gardurile crezurilor lor. Pentru a ilustra: A fost un adevăr în zilele lui Noe, şi unul care cerea credinţă de la toţi cei care voiau să umble în lumina de atunci, că venea un potop, în timp ce Adam şi alţii nu ştiuseră nimic despre el. N-ar fi propovăduire de adevăr a propovădui acum un potop viitor, dar sunt alte adevăruri dispensaţionale care devin în mod constant cuvenite, despre care vom şti dacă umblăm în lumina candelei; astfel, dacă avem toată lumina care a fost cuvenită cu câteva sute de ani în urmă şi numai aceea, suntem într-o anumită măsură în întuneric.

Cuvântul lui Dumnezeu este un mare depozit de hrană pentru peregrinii flămânzi de pe cărarea strălucitoare. Există lapte pentru prunci şi hrană tare pentru cei mai dezvoltaţi (1 Petru 2:2; Evrei 5:14); şi nu numai atât, dar el conţine hrană adaptată şi pentru diferite anotimpuri şi condiţii; şi Isus a spus că servul credincios va scoate din depozit hrană la timp potrivit pentru casa credinţei — „lucruri noi şi lucruri vechi” (Luca 12:42; Matei 13:52). Ar fi imposibil ca astfel de lucruri să se aducă de la orice crez sau depozit sectar. Am putea aduce unele lucruri vechi şi bune de la fiecare, dar nimic nou. Adevărul conţinut în crezurile diferitelor secte este atât de acoperit şi amestecat cu eroarea, încât frumuseţea lui inerentă şi valoarea lui adevărată nu se pot discerne. Diferitele crezuri se contrazic şi se ciocnesc continuu; şi cum fiecare pretinde o bază biblică, confuzia de gândire şi discordia evidentă sunt puse pe seama Cuvântului lui Dumnezeu. Aceasta a dat naştere la obişnuitul proverb: „Biblia este ca o vioară veche la care se poate cânta orice melodie”.

((A25))

Ce expresiv este acest proverb pentru necredinţa vremurilor noastre, pricinuită de denaturările Cuvântului şi caracterului lui Dumnezeu prin tradiţii omeneşti, ca şi pentru creşterea inteligenţei care nu se va mai închina cu respect orb şi superstiţios în faţa opiniilor semenilor, ci va cere socoteală pentru speranţa care este în noi. Căutătorul credincios al Cuvântului trebuie să fie totdeauna în stare să dea un argument pentru speranţa lui. Numai Cuvântul lui Dumnezeu poate da înţelepciune şi este folositor pentru doctrină, instruire etc., „pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul pregătit” (1 Petru 3:15; 2 Timotei 3:15-17). Numai acest singur depozit conţine o rezervă nesecată de lucruri, atât noi, cât şi vechi — hrană la timp potrivit pentru casă. Desigur că nici unul care crede declaraţia scripturală „cărarea celor drepţi este ca lumina strălucitoare care merge mereu crescând până la miezul zilei” nu va pretinde că miezul zilei a venit în timpul lui Luther; şi dacă nu, facem bine să dăm atenţie candelei noastre „ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, PÂNĂ SE VA CRĂPA DE ZIUĂ”. 2 Petru 1:19.

Nu este nici suficient că acum ne găsim pe cărarea luminii; trebuie „să umblăm în lumină”, să continuăm să facem progres, altfel lumina, care nu se opreşte, va trece mai departe şi ne va lăsa în întuneric. Dificultatea multora este că şed, şi nu urmează pe cărarea luminii. Luaţi o concordanţă şi examinaţi textele de sub cuvintele şed şi stau, apoi comparaţi-le pe acestea cu cele găsite sub cuvintele umblă şi aleargă, şi veţi găsi un mare contrast. Oamenii „şed (locuiesc) în întuneric” şi cu cei „batjocoritori”, şi stau (se opresc) printre păcătoşi, dar „umblă” în lumină şi „aleargă” pentru premiu. Isaia 42:7; Psalmul 1:1; Evrei 12:1.

Perfecţiunea cunoştinţei nu este un lucru al trecutului, ci al viitorului — al viitorului foarte apropiat, suntem încredinţaţi; şi până când nu recunoaştem acest fapt nu ((A26)) suntem pregătiţi să apreciem şi să aşteptăm noi dezvăluiri ale planului Tatălui. Este adevărat, noi încă ne întoarcem la cuvintele profeţilor şi apostolilor pentru toată cunoştinţa prezentului şi viitorului; dar nu pentru că ei au înţeles totdeauna mai bine decât noi planurile şi scopurile lui Dumnezeu, ci pentru că Dumnezeu i-a folosit ca purtători de cuvânt ai Săi, ca să ne comunice nouă şi întregii Biserici de-a lungul Veacului Creştin, adevărul referitor la planurile Sale imediat ce el devine cuvenit. Acest fapt este dovedit cu prisosinţă de apostoli. Pavel ne spune că Dumnezeu a făcut cunoscut Bisericii creştine taina (secretul) voinţei Sale, lucru pe care Şi-l propusese în Sine şi pe care nu-l descoperise niciodată înainte, deşi îl consemnase în cuvinte tainice care n-au putut fi înţelese până când le-a sosit timpul, pentru ca ochii înţelegerii noastre să se deschidă ca să aprecieze „chemarea de sus” destinată exclusiv credincioşilor Veacului Creştin (Efeseni 1:9, 10, 17, 18; 3:4-6). Aceasta ne arată clar că nici profeţii, nici îngerii n-au înţeles sensul profeţiilor rostite. Petru spune că atunci când ei cu nerăbdare au întrebat pentru a le cunoaşte sensul, Dumnezeu le-a spus că adevărurile cuprinse în profeţiile lor nu erau pentru ei înşişi, ci pentru noi, cei din Veacul Creştin. El îndeamnă Biserica să spere încă la mai mult har (favoare, binecuvântare) în această direcţie — încă la mai multă cunoştinţă despre planurile lui Dumnezeu. 1 Petru 1:10-13.

Deşi Isus a promis că Biserica va fi condusă în tot adevărul, este evident că dezvăluirea lui urma să fie treptată. Cu toate că în zilele apostolilor Biserica era liberă de multe erori care au apărut sub şi în papalitate, totuşi nu putem presupune că Biserica timpurie a văzut aşa de adânc sau aşa de clar în planul lui Dumnezeu, cum este posibil să se vadă astăzi. Este de asemenea evident că apostoli diferiţi au avut grade diferite de pătrundere în planul lui Dumnezeu, deşi toate scrierile lor au fost şi ele îndrumate şi inspirate de Dumnezeu, cum au fost şi cuvintele profeţilor. Pentru a ilustra diferenţele de ((A27)) cunoştinţă, trebuie doar să ne amintim cursul pentru un timp şovăitor al lui Petru şi al altor apostoli, cu excepţia lui Pavel, când Evanghelia începea să meargă la neamuri (Faptele 10:28; 11:1-3; Galateni 2:11-14). Nesiguranţa lui Petru era în contrast vizibil cu siguranţa lui Pavel, inspirat de cuvintele profeţilor, de procedurile din trecut ale lui Dumnezeu şi de descoperirile directe făcute lui.

Pavel evident a avut revelaţii mai bogate decât oricare alt apostol. Lui nu i-a fost îngăduit să facă cunoscute aceste revelaţii Bisericii, nici chiar celorlalţi apostoli în mod complet şi clar (2 Corinteni 12:4; Galateni 2:2), totuşi, în acele viziuni şi revelaţii date lui Pavel putem vedea o valoare pentru întreaga Biserică; pentru că, deşi nu i-a fost permis să spună ceea ce a văzut, nici să prezinte în amănunt tot ceea ce ştia despre tainele lui Dumnezeu în legătură cu „veacurile viitoare”, totuşi ceea ce a văzut a dat forţă, nuanţă şi adâncime de sens cuvintelor lui, pe care, în lumina faptelor ulterioare, a împlinirilor profetice şi a conducerii Spiritului, noi le putem aprecia mai deplin decât Biserica timpurie.

Ca întărire pentru declaraţia anterioară, ne amintim ultima carte a Bibliei — Apocalipsa, scrisă prin anul 96 d. Cr. Cuvintele introductive o anunţă ca pe o descoperire specială de lucruri neînţelese înainte. Aceasta dovedeşte în concluzie că, până la timpul acela cel puţin, planul lui Dumnezeu nu fusese complet revelat. Această carte n-a fost vreodată, până acum, tot ceea ce numele ei implică — o descoperire, o REVELAŢIE. În ceea ce priveşte Biserica timpurie, probabil că nimeni n-a înţeles vreo parte a cărţii. Chiar Ioan, care a avut viziunile, a fost probabil neştiutor de semnificaţia celor văzute. El a fost atât profet cât şi apostol; şi în timp ce în calitate de apostol a înţeles şi a arătat ceea ce atunci era „hrană la timp potrivit”, ca profet a rostit lucruri care vor furniza „hrană” pentru casă în vremurile viitoare.

În timpul Veacului Creştin unii dintre sfinţi, examinând această carte simbolică, au căutat să înţeleagă viitorul ((A28)) Bisericii, şi fără îndoială că toţi care au citit şi au înţeles chiar şi numai o parte din învăţăturile ei au fost binecuvântaţi aşa cum a fost promis (Apocalipsa 1:3). Pentru unii ca aceştia cartea a continuat să se deschidă, şi în zilele Reformei a fost un ajutor important pentru Luther în a decide că papalitatea, căreia i-a fost serv conştiincios, era într-adevăr „Anticristul” menţionat de apostol, a cărui istorie vedem acum că ocupă o parte atât de mare din acea profeţie.

Astfel Dumnezeu dezvăluie treptat adevărul şi revelează nemărginitele bogăţii ale harului Său; şi ca urmare acum este cuvenită mult mai multă lumină decât în oricare alt timp trecut din istoria Bisericii.

„Şi noi splendori vom mai vedea,
Lumină care creşte încă.”