„Taina ţinută ascunsă de veacuri şi de generaţii, dar
descoperită acum sfinţilor Săi.”
Coloseni 1:26
În timp ce omenirea
era sub disciplina răului şi incapabilă să-i înţeleagă necesitatea, Dumnezeu
Şi-a exprimat în mod repetat scopul de a o restabili şi a o binecuvânta
printr-un viitor eliberator. Dar cine va fi acel eliberator, a fost o taină
timp de patru mii de ani, şi ea a început să se descopere clar numai după
învierea lui Cristos, la începutul Veacului Creştin sau Evanghelic.
Privind în urmă la timpul când primii noştri
părinţi au pierdut viaţa şi fericirea edenică, îi vedem plini de tristeţe sub
pedeapsa justă a păcatului şi fără nici o altă rază de speranţă, în afara celei
scoase din declaraţia nedesluşită că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui.
Deşi pentru noi aceasta este plină de semnificaţii în lumina evenimentelor
ulterioare, pentru ei n-a fost decât o lumină slabă şi pâlpâitoare. Aproape
două mii de ani s-au scurs fără nici o dovadă de împlinire.
După aproape două mii de ani, Dumnezeu l-a
chemat pe Avraam şi i-a promis că sămânţa lui va binecuvânta toate familiile
pământului. Aceasta părea ca şi cum Dumnezeu ţinea încă la scopul Său exprimat
anterior, iar acum era gata să-l împlinească. Timpul zbura mai departe; ţara
făgăduită a Canaanului încă nu era în posesia lui; ei încă ((A78)) nu
aveau urmaşi, iar Avraam şi Sara îmbătrâneau. Avraam s-a gândit că trebuie să-L
ajute pe Dumnezeu să-Şi împlinească făgăduinţa; astfel s-a născut Ismael. Dar
ajutorul lui n-a fost necesar, pentru că la timpul cuvenit s-a
născut Isaac, copilul speranţei şi făgăduinţei. Atunci părea că făgăduitul
conducător şi binecuvântător al neamurilor venise. Dar nu; anii treceau şi
aparent făgăduinţa lui Dumnezeu eşuase, deoarece Isaac a murit şi moştenitorul
său, Iacov, de asemenea. Însă credinţa unora puţini se ţinea încă ferm de făgăduinţă
şi era susţinută de Dumnezeu; deoarece „legământul pe care l-a făcut cu Avraam”
a fost asigurat de Dumnezeu prin „jurământul Său lui Isaac”, pe care „l-a
aşezat ca o lege pentru Iacov, un legământ veşnic pentru Israel”. 1 Cronici
16:16, 17.
La moartea lui Iacov, când descendenţii lui au
fost pentru prima dată numiţi CELE DOUĂSPREZECE SEMINŢII ALE LUI ISRAEL şi
recunoscuţi de Dumnezeu ca un „popor . . . ales” (Geneza 49:28; Deuteronomul
26:5), aşteptarea că acest popor ca întreg, ca sămânţă făgăduită a lui Avraam,
va poseda Canaanul, va domni şi va binecuvânta lumea, părea să fie aproape de
realizare; pentru că deja sub favoarea Egiptului ei deveneau o naţiune
puternică. Dar speranţa aproape s-a spulberat şi făgăduinţa aproape s-a uitat
când egiptenii, câştigând control asupra lor, i-au ţinut ca sclavi o perioadă
lungă.
Făgăduinţele lui Dumnezeu erau cu adevărat
învăluite în mister şi căile Lui păreau că nu se pot descoperi. Totuşi, la
timpul cuvenit a venit Moise, un mare eliberator prin a cărui mână Dumnezeu i-a
scos din robie, făcând mari minuni pentru ei. Acest mare eliberator a murit
înainte de a intra în Canaan; dar ca purtător de cuvânt al Domnului el a
declarat: „DOMNUL Dumnezeul tău îţi va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii
tăi, un Proroc ca mine” (Deuteronomul 18:15; Faptele 3:22). Aceasta a permis o
pătrundere mai adâncă în planul lui Dumnezeu, arătând ((A79)) nu
numai că naţiunea lor ca întreg va fi într-un fel asociată cu lucrarea viitoare
de conducere şi binecuvântare, dar şi că acela care va fi ales dintre ei va
conduce la victorie şi la împlinirea făgăduinţei. Apoi Iosua, al cărui nume
înseamnă eliberator sau mântuitor, a devenit conducătorul lor şi sub el au
câştigat mari victorii şi au intrat de fapt în ţara făgăduită prin legământ. Atunci
părea sigur că adevăratul conducător venise şi că făgăduinţa era pe cale să-şi
aibă complet împlinirea.
Dar Iosua a murit şi ei n-au mai avansat ca
naţiune până când David şi apoi Solomon le-au fost daţi ca regi. Atunci au
ajuns la însăşi culmea gloriei lor; dar curând, în loc să-şi vadă făgăduinţa
realizată, au fost privaţi de putere şi au devenit tributari altor neamuri.
Totuşi, unii s-au ţinut strâns de făgăduinţa lui Dumnezeu şi au căutat încă pe
marele eliberator pentru care Moise, Iosua, David şi Solomon au fost numai
tipuri.
Cam pe timpul când S-a născut Isus toţi
oamenii erau în aşteptarea lui Mesia, viitorul rege al lui Israel şi prin
Israel al lumii. Dar speranţa lui Israel, legată de gloria şi onoarea
viitorului lor rege, aşa cum era inspirată din tipurile şi profeţiile despre
mărirea şi puterea lui, i-a făcut să le scape din vedere o altă grupă de tipuri
şi profeţii, care arătau că era necesară o lucrare de suferinţă şi moarte ca
răscumpărare pentru păcătoşi, înainte ca binecuvântările să poată veni. Aceasta
a fost prefigurată prin Paşti înainte de a fi eliberaţi din Egipt, prin
sacrificarea animalelor la darea Legământului Legii (Evrei 9:11-20; 10:8-18) şi
prin jertfele de ispăşire făcute de către preoţime an de an, în mod continuu.
De asemenea le-a scăpat din vedere declaraţia profeţilor care „au vestit mai
dinainte patimile lui Hristos şi slava de care aveau să
fie urmate” (1 Petru 1:11). Deci, când Isus a venit ca jertfă, ei nu
L-au recunoscut; n-au cunoscut vremea cercetării lor (Luca 19:44). Chiar şi
urmaşii Lui cei mai apropiaţi au fost teribil ((A80)) de
dezorientaţi când a murit Isus, şi ei cu tristeţe au spus: „Noi nădăjduiam că
EL este Acela care va răscumpăra pe Israel” (Luca 24:21). După cum se vede,
încrederea lor în El fusese greşit plasată. Ei n-au putut vedea că moartea
conducătorului lor era o garanţie pentru Noul Legământ sub care urmau să vină
binecuvântările, o îndeplinire parţială a legământului făgăduinţei. Totuşi,
când au aflat că înviase din mormânt, speranţele lor veştejite au început să
reînvie (1 Petru 1:3), şi când era pe cale să-i părăsească au întrebat în
legătură cu speranţa lor de mult nutrită şi mereu amânată, spunând: „Doamne, în
acest timp vei restabili Tu împărăţia lui Israel?” Faptul că speranţele lor
erau în principal corecte, chiar dacă nu puteau cunoaşte timpul când vor fi
împlinite, este evident din răspunsul Domnului nostru: „Nu este treaba voastră
să ştiţi timpurile sau perioadele; pe acestea Tatăl le-a pus sub stăpânirea
Sa”. Faptele 1:6-7.
Ce întorsătură a luat acum planul lui
Dumnezeu? trebuie să fi fost întrebarea ucenicilor când Isus S-a înălţat la
cer; fiindcă trebuie să ne amintim că învăţăturile Domnului nostru referitoare
la Împărăţie au fost în principal în pilde şi cuvinte misterioase. El le spusese:
„Mai am să vă spun încă multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta. Când va
veni Mângâietorul, Duhul adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul”. „Vă va
învăţa toate şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu” (Ioan 16:12, 13;
14:26). Aşa că ei n-au putut înţelege înainte de a veni binecuvântarea de la
Cincizecime.
Chiar şi atunci, a trecut un anumit timp până
au căpătat o înţelegere clară, deplină, a lucrării care se făcea şi a legăturii
ei cu legământul originar (Faptele 11:9; Galateni 2:2, 12, 14). Totuşi, s-ar
părea că ei au fost folosiţi ca purtători de cuvânt ai lui Dumnezeu chiar
înainte de a înţelege deplin şi clar, şi cuvintele lor inspirate au fost
probabil expresii ale adevărului mai clare şi mai adânci ((A81)) decât
ei înşişi înţelegeau pe deplin. De exemplu, citiţi discursul lui Iacov în care
spune: „Simon a spus cum, mai întâi, Dumnezeu Şi-a aruncat privirile ca să ia
dintre neamuri un popor pentru Numele Său
[o mireasă]. Şi cu aceasta se potrivesc cuvintele prorocilor,
după cum este scris: «După aceea [după ce s-a luat dintre neamuri acest popor],
Mă voi întoarce şi voi ridica din nou cortul [domnia pământească] cel căzut al
lui David, îi voi rezidi dărâmăturile şi-l voi înălţa»”. Faptele 15:14-16.
Iacov a început să citească în providenţa lui
Dumnezeu, în trimiterea Evangheliei prin Petru la primul convertit dintre
neamuri şi prin Pavel la neamuri în general, că în timpul acestui veac cei care
credeau, evrei şi neamuri, urmau să fie la fel favorizaţi. Atunci el a căutat
profeţiile şi aşa a găsit scris; şi că după ce lucrarea acestui Veac Evanghelic
se va completa, se vor împlini făgăduinţele pentru Israelul natural. Treptat
marea taină, atât de multă vreme ascunsă, a început să fie înţeleasă de puţini
— de sfinţi, „prietenii” speciali ai lui Dumnezeu.
Pavel declară (Coloseni 1:27) că această taină
ascunsă de veacuri şi de generaţii, dar descoperită acum sfinţilor Săi, este
„Hristos în voi, nădejdea slavei”.
Aceasta este marea taină a lui Dumnezeu, care
a fost ascunsă de toţi în veacurile trecute şi este încă ascunsă de toţi, în
afară de o clasă specială — sfinţii, sau credincioşii consacraţi. Dar ce
înseamnă „Hristos în voi?” Am învăţat că Isus a fost uns cu Spiritul sfânt
(Faptele 10:38) şi astfel recunoaştem că El este Cristosul — Unsul — deoarece
cuvântul Cristos înseamnă uns.Şi apostolul Ioan
spune că ungerea pe care noi (credincioşii
consacraţi) am primit-o rămâne în noi (1 Ioan 2:27). Astfel
sfinţii acestui Veac Evanghelic sunt o companie unsă — unşi să fie regi şi
preoţi ai lui Dumnezeu (2 Corinteni 1:21; 1 Petru 2:9); şi ((A82)) împreună
cu Isus, căpetenia şi Domnul lor, constituie Unsul lui Iehova — Cristosul.
În armonie cu această învăţătură a lui Ioan,
că şi noi suntem unşi, Pavel ne asigură că această taină,
ţinută ascunsă în veacurile trecute dar descoperită acum sfinţilor, este
că Cristosul (Unsul) „nu este un singur membru, ci mai mulţi”,
întocmai cum corpul uman este unul şi are multe membre; dar, după cum toate
membrele corpului, deşi multe, sunt un corp, tot aşa este şi Unsul — Cristosul
(1 Corinteni 12:12-28). Isus este uns să fie Capul sau Domnul Bisericii, care
este corpul Său (sau mireasa Sa, după cum este arătat într-o altă ilustraţie —
Efeseni 5:25-30); şi împreună constituie „Sămânţa” făgăduită —
Marele Eliberator: „Dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi «sămânţa» lui
Avraam, moştenitori potrivit făgăduinţei”. Galateni 3:29.
Plin de grijă apostolul pune Biserica în gardă
împotriva oricărei presupuse pretenţii, spunând despre Isus că Dumnezeu „I-a
pus totul sub picioare, şi L-a dat să fie Cap peste toate lucrurile Bisericii,
care este trupul Lui”, „pentru ca în toate să aibă cel dintâi loc” (Efeseni
1:22; Coloseni 1:18). Totuşi, prin ilustraţia corpului omenesc el arată frumos
şi convingător legătura noastră intimă. Isus de asemenea ne-a învăţat aceeaşi
unitate, spunând: „Eu sunt viţa, voi mlădiţele”. Ioan 15:5.
Unitatea noastră cu Domnul Isus, ca membri ai
Cristosului, ai companiei unse, este bine ilustrată prin figura piramidei.
Piatra din vârf este ea însăşi o piramidă
perfectă. Sub ea se pot zidi alte pietre, şi, dacă sunt în armonie cu toate
trăsăturile caracteristice ale pietrei din vârf, întreaga masă va fi o piramidă
perfectă. Cât de frumos ilustrează aceasta poziţia noastră ca membri ai
„Seminţei” — „Hristosul”. Îmbinaţi şi perfect în armonie cu Capul nostru, noi,
ca pietre vii, suntem perfecţi; despărţiţi de El nu suntem nimic. ((A83))
Isus cel perfect a fost mult înălţat, şi acum
noi ne prezentăm la El să fim formaţi şi modelaţi după exemplul Lui şi să fim
zidiţi ca o zidire a lui Dumnezeu. Într-o construcţie obişnuită nu există nici
o piatră unghiulară principală; dar în construcţia noastră
există o piatră unghiulară principală, „piatra din capul unghiului”, după cum
este scris: „Iată, pun în Sion o piatră din capul unghiului, aleasă, scumpă”; —
„apropiaţi-vă de El, piatra vie . . . şi voi, ca nişte pietre vii [care
trăiesc], sunteţi zidiţi ca o casă duhovnicească, o preoţie sfântă, ca să
aduceţi jertfe duhovniceşti*, plăcute lui Dumnezeu prin Isus Hristos” (1 Petru
2:4-6). Şi foarte curând, avem încredere că unirea între Isus, „Capul”, şi
„Biserica, corpul Său”, va fi completă.
*În manuscrisul Sinaitic lipseşte
cuvântul duhovniceşti
Şi, preaiubiţilor, multe lovituri şi multă
lustruire trebuie să suportăm — multă transformare trebuie să suferim, multă
conformare după exemplul Lui, sub conducerea marelui Maestru-constructor; şi
pentru a se manifesta în noi abilitatea şi caracterul ideal al constructorului
va trebui să căutăm a nu avea deloc propria voinţă îndărătnică, voinţă care să
se opună sau să împiedice realizarea voinţei Lui în noi; trebuie să fim foarte
asemănători copiilor şi umiliţi — ((A84)) „împodobiţi cu
smerenie; pentru că «Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le
dă har»”. De aceea, să ne smerim sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca la
timpul potrivit El să ne înalţe (1 Petru 5:5, 6), cum L-a înălţat pe Capul şi
Înainte-Mergătorul nostru. Filipeni 2:8, 9.
Acesta este într-adevăr un mesaj minunat, şi
când venim la Cuvântul lui Dumnezeu pentru a ne informa despre măreaţa noastră
chemare de sus, îi găsim pe toţi profeţii elocvenţi în vestirea harului
[favorii sau binecuvântării] care ne-a fost rânduit (1 Petru 1:10); iar
tipurile, pildele şi cuvintele, până acum misterioase, devin luminoase,
revărsându-şi lumina pe „calea îngustă”, pe care compania unsă [Cristos] este
chemată să alerge pentru premiul dezvăluit acum vederii. Aceasta a fost cu
adevărat o taină la care niciodată înainte nu s-a reflectat — că Dumnezeu
intenţionează nu numai să ridice un eliberator, ci un eliberator compus din
mulţi membri. Aceasta este „chemarea de sus” la care sunt
privilegiaţi să ajungă credincioşii consacraţi din Veacul Evanghelic. Isus n-a
încercat să le-o dezvăluie ucenicilor când erau oameni naturali, ci a aşteptat
până când la Cincizecime au fost unşi — concepuţi pentru natura nouă. Din
explicaţia lui Pavel ştim că acum nimeni în afară de „noile creaţii” nu poate
aprecia sau înţelege această chemare de sus. El spune: „Noi vorbim despre
înţelepciunea tainică [planul] a lui Dumnezeu, cea ţinută
ascunsă, pe care Dumnezeu a hotărât-o mai dinainte, spre slava noastră, înainte
de veacuri, şi pe care n-a cunoscut-o nici unul din mai-marii veacului acestuia
. . . Dar după cum este scris: «Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea
nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a
pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.» . . . Nouă însă Dumnezeu ni le-a
descoperit prin Duhul Său”. 1 Corinteni 2:6-14.
În Scrisoarea sa către Galateni, Pavel
dezvăluie întreaga taină şi arată cum va fi îndeplinit legământul avraamic. El
arată că Legea dată lui Israel nu intervine în legământul ((A85)) originar
(Galateni 3:15-18) şi că sămânţa lui Avraam care va binecuvânta toate neamurile
este Cristos (versetul 16). Apoi, ducând până la sfârşit ideea la care s-a
făcut deja aluzie, că Cristosul include pe toţi cei unşi de Spirit, el spune:
„Voi toţi care aţi fost botezaţipentru Hristos, v-aţi îmbrăcat cu
Hristos. . . . Şi dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi [împreună cu Isus] «sămânţa»
lui Avraam, moştenitori potrivit făgăduinţei” făcute lui Avraam
(versetele 27, 29). Urmând aceeaşi linie de gândire el arată (Galateni 4) că
Avraam a fost un tip al lui Iehova, Sara un tip al legământului sau făgăduinţei
şi Isaac un tip al lui Cristos (cap şi corp); iar apoi adaugă: „Şi voi,
fraţilor, ca şi Isaac, voi sunteţi copii ai făgăduinţei” (versetul 28). Astfel
planul lui Dumnezeu a fost ascuns în tipuri până când Veacul Evanghelic a
început dezvoltarea Cristosului.
A existat o necesitate pentru care această
taină a fost ţinută ascunsă, altfel n-ar fi fost ţinută aşa. A fost necesar
deoarece, să se fi descoperit omenirii planul complet, ar fi însemnat a-l
zădărnici. Dacă oamenii ar fi ştiut, n-ar fi răstignit nici pe Domnul slavei,
nici Biserica, corpul Lui (1 Corinteni 2:8). Dacă planul n-ar fi fost ţinut ca
taină pentru lume, nu numai că moartea lui Cristos ca preţ de răscumpărare a omului
ar fi fost împiedicată, dar prin aceasta şi încercarea credinţei Bisericii ca
părtaşi ai suferinţelor lui Cristos ar fi fost preîntâmpinată; căci „Lumea nu
ne cunoaşte [ca şi moştenitori împreună cu El], pentru că [pentru acelaşi motiv
că] nu L-a cunoscut nici pe El”. 1 Ioan 3:1.
Nu numai planul lui Dumnezeu şi Cristosul care
este însăşi întruchiparea acelui plan este o mare taină pentru lume, dar şi
felul special în care această turmă mică este chemată să umble îi marchează pe
membrii ei ca „popor al Său” special. A fost o taină pentru lume ca o persoană
cu aşa mare capacitate ca şi Isus din Nazaret să-Şi cheltuie timpul şi talentul
în felul în care a făcut-o, în timp ce, dacă ((A86)) Şi-ar fi
îndreptat atenţia spre politică, drept, comerţ sau religie populară, ar fi
putut deveni mare şi respectat. După părerea oamenilor El Şi-a irosit viaţa în
mod absurd, şi ei au spus: „Are demon, este nebun”. Viaţa şi învăţăturile Lui
au fost taine pentru ei. Nu L-au putut înţelege.
Apostolii şi tovarăşii lor de asemenea au fost
taine în lume, prin aceea că şi-au lăsat perspectivele în afaceri etc., pentru
a propovădui iertarea păcatelor prin moartea dispreţuitului şi răstignitului
Isus. Pavel a părăsit o poziţie înaltă şi influenţă socială pentru a lucra cu
mâinile sale şi a propovădui pe Cristos şi coroana nevăzută, ce este pentru
toţi credincioşii care vor merge pe urmele Lui. Aceasta a fost atât de tainic,
încât unii au spus: „Pavel, eşti nebun! Învăţătura ta cea multă te face să dai
în nebunie”. Şi toţi cei care astfel urmează în urmele Învăţătorului sunt, ca
şi Pavel, socotiţi nebuni pentru Cristos.
Dar planul lui Dumnezeu nu va fi întotdeauna
învăluit în taină: aurora Zilei Milenare aduce oamenilor o lumină mai deplină
de la Dumnezeu, şi „cunoştinţa de Domnul va umple întreg pământul”. Soarele
Dreptăţii, care va răsări cu vindecare sub razele sale, risipind întunericul
ignoranţei, este Cristosul în gloria Milenară — nu Capul singur, ci şi membrele
corpului Său; deoarece este scris: Dacă suferim împreună cu El, vom fi şi
slăviţi împreună cu El. „Când se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă
veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă” şi „Atunci cei
drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor”.
Romani 8:17; 2 Timotei 2:11, 12; Coloseni 3:4; Matei 13:43.
Acum, pentru toţi în afară de cei concepuţi la
o minte nouă, prin primirea „gândului lui Hristos”, făgăduinţele pe care le
credem şi speranţele pe care le nutrim par vizionare şi prea improbabile ca să
fie primite şi să se ţină seama de ele. În veacul viitor, când Dumnezeu „va
turna Duhul Său peste orice făptură”, după cum în veacul prezent îl toarnă
peste „robii şi roabele” Sale, atunci, fireşte, toţi vor înţelege ((A87)) şi
vor aprecia făgăduinţele care acum sunt înţelese de o „turmă mică”; şi se vor bucura
de ascultarea şi de înălţarea Bisericii, spunând: „Să ne bucurăm şi să ne
înveselim şi să-I dăm slavă, fiindcă nunta Mielului a venit şi soţia Lui s-a
pregătit” (Apocalipsa 19:7). Ei se vor bucura de glorificarea Bisericii, prin
care atunci vor curge binecuvântările către ei; şi în timp ce-şi vor da seama
că „făgăduinţele nespus de mari şi scumpe” moştenite de Unsul (cap şi corp) nu
sunt pentru ei, ci sunt împlinite în noi, vor fi binecuvântaţi prin lecţia
ilustrată în Biserică; şi în timp ce vor alerga după binecuvântările oferite
lor atunci, vor profita de exemplul Bisericii şi vor mări pe Dumnezeu
pentru ea. Dar această cunoştinţă nu va produce invidie, deoarece sub noua
ordine de lucruri chemarea lor la natură umană perfectă îi va satisface deplin şi
li se va părea mai de dorit decât o schimbare de natură.
Atunci „taina” se va sfârşi, pentru că lumea
va ajunge să vadă ceea ce până atunci n-a înţeles, că în Cristos era Spiritul
lui Dumnezeu şi în noi Spiritul lui Cristos — Dumnezeu manifestat în trup.
Atunci vor vedea că n-am fost nebuni, nici nechibzuiţi, ci ne-am ales partea
cea bună când am alergat după bogăţiile, onorurile şi coroana nevăzută de ei,
dar veşnică.
În ceea ce priveşte timpul, taina lui Dumnezeu
se va sfârşi în perioada sunării celei de a şaptea trâmbiţe [simbolice]
(Apocalipsa 10:7). Aceasta se aplică la taină în ambele sensuri în care se
foloseşte: taina sau trăsăturile secrete ale planuluilui Dumnezeu
se vor descoperi şi vor fi clar văzute, şi, de asemenea, „taina lui Dumnezeu”,
Biserica, întruchiparea acestui plan. Ambele se vor sfârşi. Planul secret,
ascuns, va fi ales numărul întreg, complet al membrilor corpului lui Cristos,
şi atunci CORPUL LUI CRISTOS va fi terminat. Planul va înceta să mai fie o
taină, pentru că nu va mai fi nici un alt obiectiv în a-i perpetua secretul.
Măreţia tainei, atât de mult ţinută secret şi ((A88)) ascunsă
în făgăduinţe, tipuri şi ilustraţii, ca şi minunatul har acordat celor chemaţi
la participare în această taină (Efeseni 3:9), ne sugerează că lucrarea care va
urma încheierii ei, pentru care Iehova a ţinut omenirea în aşteptare şi
speranţă timp de şase mii de ani, trebuie să fie o lucrare imensă, o lucrare
măreaţă, demnă de pregătiri aşa de mari. La ce binecuvântări nu ne putem
aştepta când vălul tainei va fi îndepărtat şi ploaia de binecuvântări va coborî
peste lume! Pentru aceasta toată creaţia împreună suspină şi suferă până acum
durerile naşterii, aşteptând încheierea tainei — descoperirea
fiilor lui Dumnezeu, „Sămânţa” făgăduită, în care toţi vor fi binecuvântaţi.
Romani 8:19, 21, 22.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu