Timpul sfârşitului — Începutul lui, 1799 d. Cr. — Sfârşitul lui, 1914 d. Cr. — Ce trebuie să se pregătească şi cu ce scop — Istoria lumii trasată profetic prin conducătorii ei principali — De la 405 Î. Cr. până în această zi a pregătirii — Începutul timpului sfârşitului marcat precis, dar fără nume sau date
„TIMPUL sfârşitului”, o perioadă de o sută şi cincisprezece (115) ani, de la 1799 d. Cr. până la 1914 d. Cr., este marcat în mod deosebit în Scripturi. „Ziua pregătirii Sale” este un alt nume dat aceleiaşi perioade, pentru că creşterea generală a cunoştinţei din această perioadă, având ca rezultat descoperiri, invenţii etc., pregăteşte calea Mileniului de favoare care vine, pregătind mijloacele mecanice care vor economisi forţa de muncă şi care vor da lumii în general timp şi comodităţi, care sub domnia de dreptate a lui Cristos vor fi o binecuvântare pentru toţi şi un ajutor pentru umplerea pământului de cunoştinţa Domnului. Aceasta este o zi sau o perioadă de pregătire şi în alt sens, fiindcă prin creşterea cunoştinţei în rândul maselor, dându-le tuturor un gust al libertăţii şi al luxului înainte ca domnia lui Cristos să fie stabilită ca să reglementeze în mod corect lumea, aceste binecuvântări vor deveni treptat mijloace ale puterii de clasă şi vor avea ca rezultat ridicarea maselor şi răsturnarea trusturilor corporative etc., cu care vor cădea şi toate stăpânirile actuale ale pământului, civile şi eclesiastice. Şi astfel prezentul este o zi de pregătire (printr-o asemenea ((24)) răsturnare) pentru stabilirea stăpânirii universale a Împărăţiei lui Dumnezeu cerute de atâta timp în rugăciune.
Ultimii patruzeci de ani ai Timpului Sfârşitului sunt numiţi „Sfârşitul” sau „Secerişul” Veacului Evanghelic, aşa cum citim: „seceriŞul este sf<rŞitul veacului” (Mat. 13:39). Asupra caracterului prezis şi a evenimentelor generale din această perioadă vom atrage în curând atenţia în mod deosebit, rezervând însă aspectele speciale ale secerişului pentru un capitol următor.
Deşi informaţia care indică data acestei perioade este dată în profeţia lui Daniel, noi ştim că el n-a înţeles nimic cu privire la ea, după cum a spus: „am auzit dar n-am înţeles” (Dan. 12:8). Ca răspuns la întrebările sale nerăbdătoare i sa spus că acele cuvinte erau închise şi pecetluite până la Timpul Sfârşitului. Rezultă, prin urmare, că nimeni n-a putut înţelege profeţia înainte de 1799; şi înainte de a părăsi acest subiect vom arăta că profeţia indică faptul că ea nu va începe să fie înţeleasă înainte de 1829, nici nu va ajunge la o dezvăluire clară până în 1875.
Capitolul 11 al profeţiei lui Daniel este dedicat evenimentelor remarcabile care duc la această perioadă, Timpul Sfârşitului, în timp ce capitolul 12 continuă de atunci până la Sfârşit sau Seceriş. Cei care studiază profeţia vor observa felul deosebit în care este prezentată data începutului Timpului Sfârşitului — un fel remarcabil atât pentru exactitate în fixarea datei, cât şi pentru tăinuirea ei până la timpul stabilit pentru ca ea să fie înţeleasă. Şi după ce acest punct al timpului este astfel în mod deosebit marcat în capitolul 11, fără ca vreun nume sau vreo dată să fie menţionate, capitolul 12 dă trei perioade de timp, 1260, 1290 şi 1335 de zile profetice, care confirmă şi stabilesc lecţia capitolului 11, că începutul Timpului Sfârşitului a fost în anul 1799.
Şi, deşi capitolul 11 menţionează în treacăt câteva dintre cele mai proeminente personaje şi evenimente ale istoriei, după cum vom arăta, totuşi mărturia lui este încă pecetluită ((25)) pentru foarte mulţi dintre cei care studiază profeţia, din cauză că subiectul central al profeţiei, de care multe depind, a avut deja o împlinire aparentă. Acest mod de a acoperi sau a ascunde o profeţie până la timpul cuvenit ca să fie descoperită nu este nicidecum neobişnuit. Şi unii dintre cei care au studiat profeţia în trecut au fost atât de încrezători că acest subiect central se împlinise deja, încât în Bibliile englezeşti, versiunea comună, referinţa marginală spune — „împlinită de la 171 până la 168 î. Cr.” Textul (Dan. 11: 31) spune: „Nişte oşti trimise de el vor veni şi vor profana sfântul locaş, cetăţuia, vor face să înceteze jertfa necurmată
[literal neîntreruptă] şi vor aşeza [sau stabili] urâciunea care pustieşte [sau urâciunea pustiitoare]”.
Se pretinde că această profeţie a fost împlinită prin Antiohus Epifanes, un rege sirian, când a intrat forţat în Ierusalim şi a oprit sacrificiile pentru Dumnezeu în Templu, şi a pus în templu idolul lui Jupiter Olimpianul.
Această împlinire aparentă a profeţiei este suficientă pentru a-l satisface pe cercetătorul obişnuit, mulţumit să creadă ce i se spune; şi aceasta îl face să-şi piardă interesul pentru profeţie, ca una împlinită în trecutul îndepărtat şi fără vreun interes special pentru el. Dar cel care va studia cu seriozitate va observa că a fost prezis (versetul 14) că jefuitorii poporului lui Daniel vor încerca într-adevăr să împlinească viziunea (sau o vor împlini aparent), dar nu vor reuşi; şi, mai departe, că Timpul Sfârşitului a fost un timp stabilit (versetul 35); şi că nu se putea da o interpretare deplină şi corectă până atunci. Ca atare, unii ca aceştia nu vor aştepta interpretări corecte din trecut. Şi cel care studiază cu grijă nu va trece cu vederea nici faptul că Domnul nostru a atras atenţia chiar asupra acestei profeţii cu două sute de ani după pretinsa ei împlinire şi ne-a spus să aşteptăm împlinirea ei în viitor, zicând: „Veţi vedea [în viitor] «urâciunea pustiirii … aşezată în locul sfânt»” (Mat. 24:3, 15). Domnul nostru chiar a adăugat o atenţionare, că trebuie să ((26)) luăm aminte şi să nu greşim în privinţa adevăratei urâciuni, spunând: „Cine citeşte să înţeleagă”.
Avem încredere că dovezile prezentate în volumul precedent au clarificat faptul că marele sistem papal este urâciunea pustiitoare care de secole a jefuit atât lumea cât şi Biserica în numele împărăţiei lui Cristos. Într-adevăr, ea stă de mult în „locul sfânt” — în templul lui Dumnezeu, Biserica creştină. Mulţumim lui Dumnezeu pentru privilegiul de a vedea tot mai clar caracteristicile ei oribile, ca să putem fugi de toate erorile ei. Mulţumim lui Dumnezeu că zilele ei sunt numărate şi că Sfântul Locaş curăţat (Dan. 8:14) va fi în curând înălţat şi umplut de slava lui Dumnezeu.
Cu această introducere continuăm să examinăm Daniel 11 în ordine succesivă.
Versetul 2 începe cu imperiul medo-persan, al patrulea şi ultimul împărat fiind Darius al III-lea Codomanus.
Puternicul împărat din versetul 3 este Alexandru cel Mare al Greciei, despre care citim cu interes următorul fragment din istoria lui Willard. El spune:
„Alexandru cel Mare, după ce a invadat Iudeea, a trimis la Ierusalim un mandat pentru a se furniza armatei sale provizii şi trupe. Jaddus, marele preot de atunci, i-a răspuns că el jurase supunere faţă de împăratul Persiei şi nu-i putea abandona cauza cât timp trăia. De îndată ce asediul Tirului a fost încheiat, Alexandru a înaintat spre Ierusalim ca să se răzbune pentru acest refuz. Înştiinţat de scopul lui şi cu totul incapabil să se lupte cu el, în strâmtorarea sa marele preot a strigat spre cer după protecţie. Fiind îndrumat printro viziune de noapte, el a deschis larg porţile cetăţii şi a presărat calea cu flori. Îmbrăcându-se în splendidele veşminte ale preoţiei levitice, a ieşit să-l întâmpine pe cuceritor, urmat de toţi preoţii îmbrăcaţi în alb. Alexandru l-a întâlnit, i s-a plecat şi i s-a închinat. Fiind întrebat de prietenul său uimit pentru ce el, pe care alţii l-au adorat, lar adora pe marele preot, el a răspuns: «Nu-l ador pe el, ci ((27)) pe Dumnezeul al cărui slujitor este. L-am cunoscut imediat ce i-am văzut veşmântul, că este acelaşi pe care l-am văzut într-o viziune în Macedonia când făceam planuri pentru cucerirea Persiei; şi el m-a asigurat atunci că Dumnezeul lui va merge înaintea mea şi-mi va da izbândă». Apoi Alexandru i-a îmbrăţişat pe preoţi, mergând în mijlocul lor şi intrând astfel în Ierusalim, unde, în modul cel mai solemn, a oferit sacrificii în templu. Atunci marele preot i-a arătat profeţia lui Daniel şi a interpretat-o în sensul că prezicea că puterea persană va fi răsturnată de el”.
Cu toate că Alexandru a cucerit lumea în scurta perioadă de treisprezece ani, împărăţia n-a continuat după moartea sa ca o singură naţiune în familia sa, ci a fost împărţită de către cei patru generali ai săi şi fărâmiţată în bucăţi, după cum se afirmă în versetul 4.
Remarcaţi aici asemănarea acestei profeţii cu cea din Daniel 8:3-9, 20-25. Aici este arătat că dintr-una din diviziunile imperiului lui Alexandru (compară versetele 8, 9 şi 21) va ieşi un „corn mic” sau o putere care va deveni extrem de mare. Aceasta se referă în mod evident la Roma, care s-a ridicat în influenţă pe ruinele Greciei. Din starea de supus neînsemnat, ai cărui ambasadori se grăbeau să recunoască supremaţia greacă şi să devină parte din imperiu la picioarele lui Alexandru cel Mare, Roma s-a ridicat treptat la supremaţie.
Istoria spusă în puţine cuvinte în Daniel 8:9, 10 este relatată cu mai multe detalii în capitolul 11:5-19. În această relatare detaliată, Egiptul este menţionat ca împăratul de la miazăzi; în vreme ce grecii şi după aceea romanii, succesorii lor la putere sau noul corn ieşit din Grecia, sunt numiţi împăratul de la miazănoapte. Împletită între aceştia, legată când de unul când de altul, este istoria poporului lui Dumnezeu — poporul lui Daniel — în a cărui binecuvântare finală, aşa cum a fost promisă de Dumnezeu, Daniel s-a încrezut. Este anevoios şi inutil a urmări această istorie în ((28)) multele ei detalii ale conflictelor dintre generalii lui Alexandru şi succesorii lor, până la versetul 17, care se referă la Cleopatra, împărăteasa Egiptului. Şi deoarece până aici toate sunt stabilite, nu este nevoie să mergem mai departe în trecut.
Cei care pretind că versetul 31 se aplică la Antiohus Epifanes continuă să aplice profeţia din versetul 18 la micile încăierări şi lupte dintre Seleucus, Filopater, Antiohus Epifanes şi Ptolemeus Filomater până la sfârşitul capitolului — aşa cum evreii erau în mod evident obişnuiţi s-o aplice. Evreii, continuând această interpretare în capitolul 12, aveau temeiuri puternice să aştepte eliberarea grabnică prin Mesia; astfel citim că pe timpul naşterii Domnului nostru „tot poporul era în aşteptarea” Lui, şi prin El a eliberării lor de sub jugul roman. Însă de la versetul 18 încolo, noi care vedem adevărata „urâciune”, avem o părere diferită de a lor şi înţelegem că profeţia numai atinge personajele proeminente până la papalitate; şi apoi referindu-se în treacăt la ea şi identificând-o, trece mai departe până la sfârşitul puterii ei de a persecuta şi marchează acea dată printr-o relatare detaliată a unuia dintre cele mai remarcabile personaje ale istoriei — Napoleon Bonaparte.
Dar se poate pune întrebarea, de ce această schimbare a metodei amănunţite din versetele anterioare, de a se atinge numai aspectele proeminente ale istoriei? Răspundem că aceasta a fost o parte din metoda lui Dumnezeu de a pecetlui şi a închide profeţia. În plus, totul în profeţie a fost aranjat astfel încât să nu poticnească pe Israel la prima venire. Dacă amănuntele şi detaliile a douăzeci de secole ar fi fost expuse cum este acea profeţie din versetele 3-17 ale acestui capitol, ele ar fi fost lungi, obositoare şi în afara înţelegerii, şi ar fi dat evreilor şi bisericii creştine timpurii o idee despre lungimea timpului înainte de venirea Împărăţiei lui Dumnezeu; şi nu acesta a fost scopul lui Dumnezeu.
Continuând deci, înţelegem că versetele 17-19 se aplică la timpurile şi la întâmplările în care au figurat Marc ((29)) Antoniu şi Cleopatra, când Antoniu a căzut şi Egiptul („împăratul de la miazăzi”) a fost înghiţit de imperiul roman. Versetul 20 îl aplicăm la Cezar August, care a fost vestit pentru colectarea sistematică de impozite mari de la toate naţiunile tributare, şi ale cărui perceperi de impozite în Iudea şi în toată lumea civilizată de atunci sunt amintite în Scriptură în legătură cu naşterea Domnului nostru (Luca 2:1). Declaraţia, „În timpul acela a ieşit o poruncă de la Cezar August: să se facă recensământ în toată lumea”, corespunde exact cu descrierea — „în locul său se va ridica unul care va face să treacă un colector de taxe prin podoaba împărăţiei” îTrad. lit. nouă — n. e.ş. Această parte din urmă a descrierii se potriveşte şi ea cu exactitate, pentru că perioada domniei lui Cezar August este consemnată în istorie ca epoca cea mai slăvită a marelui Imperiu Roman şi este numită „vârsta de aur a Romei”.
O altă traducere a versetului 20 spune: „În locul lui se va ridica unul care va face ca perceptorul de impozite să treacă prin ţinutul glorios al împărăţiei”. Aceasta ar părea să se aplice în mod special la Palestina şi ar face ca ea să se potrivească exact cu relatarea din Luca. Dar ambele aplicări sunt corecte: A fost timpul glorios al Imperiului Roman, şi perceptorilor de impozite li s-a cerut să treacă prin ţinutul Palestinei — ţinutul glorios al împărăţiei. Mai mult, să se remarce că Cezar August a fost cel dintâi conducător care a instituit în lume o impozitare sistematizată.
Citim mai departe despre acest conducător proeminent — „dar în câteva zile va fi zdrobit şi anume nu prin mânie, nici prin război”. Despre Cezar August este consemnat că a murit de moarte liniştită, în timp ce predecesorul său şi cei şapte succesori ai săi la puterea imperială au murit de moarte violentă. Moartea sa a survenit la câţiva ani după ce atinsese culmea puterii şi făcuse „ca perceptorul de impozite să treacă prin ţinutul glorios al împărăţiei”.
Versetul 21 îl descrie în mod potrivit pe Tiberiu Cezar, succesorul lui August: „În locul lui se va ridica un om ((30)) dispreţuit, căruia nu-i vor da cinstea împărăţiei; dar el se va ridica într-un timp de linişte şi va obţine împărăţia prin intrigi”. Să remarcăm aici cum relatarea istorică despre Tiberiu este în acord cu cea de mai sus făcută de profet.
White spune: „Tiberiu avea cincizeci şi şase de ani când a urcat pe tron, declarând mare lipsă de dorinţă de a-şi asuma grijile importante ale acestuia. … Toate restricţiile fiind acum înlăturate, tiranul a dat frâu liber patimilor sale crude şi senzuale”.
Willard spune: „La început s-a prefăcut şi părea că domneşte cu moderaţie; dar masca a căzut curând. … Senatul, căruia el i-a transferat toate drepturile politice ale poporului, devenise degradat şi astfel îi aproba slugarnic faptele şi oferea tămâia linguşirii neîncetate omului care le umplea străzile cu sânge. Sub administraţia acestuia, cel mai degradat dintre oameni, Domnul nostru Isus Cristos a fost răstignit în Iudeea”.
Aceste imagini se potrivesc exact cu descrierea profetului şi sunt confirmate în continuare de versetul următor — 22: „Oştile [toţi împotrivitorii] se vor revărsa ca un râu [potop] înaintea lui, dar vor fi zdrobite, împreună cu căpetenia legământului”. Această ultimă afirmaţie pare să se refere negreşit la Domnul nostru Isus, care, aşa cum s-a remarcat mai sus de către istoric, a fost răstignit sub administraţia lui Tiberiu de către reprezentantul său, Pilat, guvernatorul roman al Iudeii, şi de soldaţii romani.
„După ce se vor uni cu el [Senatul recunoscându-l ca împărat], el va lucra cu viclenie; va porni şi va deveni puternic cu puţină lume. [Tiberiu a organizat garda pretoriană, la început de 10.000, apoi dublată. Acest mic număr de oameni, ca gardă de corp a împăratului, era în permanenţă la Roma şi sub controlul său. Prin ea, el a terorizat poporul şi Senatul, a abolit alegerile populare, adunările etc.] În timp de pace va intra în locurile cele mai roditoare ale ţinutului, va face ce nu făcuseră nici părinţii ((31)) lui, nici părinţii părinţilor lui: va împărţi prada, jafurile şi bogăţiile; va urzi planuri împotriva cetăţuilor, dar aceasta pentru un timp.” Versetele 23, 24.
Politica lui August şi a succesorilor lui a fost să păstreze în mod paşnic stăpânirea domeniilor câştigate înainte, mai degrabă decât să caute noi anexări prin cucerire; şi pentru a-şi asigura această stăpânire, politica lor a fost să împartă prada prin numirea de guvernatori locali, cu demnitate şi autoritate, al căror mandat a fost făcut să depindă de păstrarea ordinii în provinciile lor, de loialitatea lor faţă de cezari şi de colectarea neîntârziată a impozitelor. Ei n-au mai continuat ca la început politica de jefuire şi prădare a lumii numai ca să ducă prăzile ca trofee la Roma. Prin această politică diplomată, astfel „urzind planuri”, Roma conducea acum lumea mai deplin şi cu mai mare prestigiu decât atunci când armatele sale mergeau încoace şi încolo.
Trebuie recunoscut că în timp ce profeţia a detaliat relatarea, şi în cazul lui August şi Tiberiu aproape că a individualizat-o, totuşi acesta a fost doar un mijloc pentru un scop. Scopul care trebuia atins era să marcheze timpul transferării stăpânirii universale de la Grecia la Roma, de la cei patru generali ai lui Alexandru cel Mare, reprezentând patru diviziuni ale acelui imperiu (cele „patru coarne” ale „ţapului” grec, menţionate în Daniel 8:8) către Imperiul Roman, care în acea vreme şi mai înainte era o parte din Grecia. Cei patru generali care i-au urmat lui Alexandru cel Mare sunt la fel de clar marcaţi în istorie ca şi în profeţie*. Istoricul** spune:

*În Daniel 8:8 şi 11:4, 5 se face în mod distinct referire la diviziunea între aceştia patru.
**Universal History (Istoria Universală) de Willard, pagina 100.

„Imperiul [grec] era acum divizat în patru părţi şi fiecăruia dintre generalii care formau alianţa i-a fost încredinţată câte o parte. Ptolemeu şi-a asumat puterea regală în Egipt((32)) Seleucus în Siria şi în Asia de Sus, Lisimah în Tracia şi în Asia Mică până la Taurus, iar Casandru şi-a luat ca parte Macedonia”.
În această divizare Italia aparţinea de administraţia lui Casandru, care era diviziunea nordică, numită „împăratul de la miazănoapte”, în timp ce Egiptul era diviziunea sudică sau „împăratul de la miazăzi”. Treptat influenţa romană a predominat şi bucată cu bucată teritoriile deţinute iniţial de Seleucus, Lisimah şi Casandru au fost aduse în supunere Romei, care era parte a diviziunii nordice, şi a rămas numai Egiptul, diviziunea sudică. Acest împărat de la miazăzi, Egiptul, a devenit supus puterii diviziunii nordice, cum s-a amintit mai sus, în zilele Cleopatrei, ale lui Antoniu şi August Cezar, în parte prin voia tatălui Cleopatrei, care, murind în timp ce copiii erau mici, a lăsat împărăţia sub protecţia Senatului roman, şi în parte datorită înfrângerii lui Marc Antoniu. Pentru o vreme, într-adevăr, „împăratul de la miazăzi”, Egiptul, a fost cam la fel de puternic ca şi „împăratul de la miazănoapte”, Roma. Istoricii ne spun că „era cea mai mare naţiune comercială existentă atunci”, că avea „33.000 de cetăţi” şi că venitul lui anual „se ridica la 14.800 talanţi de argint”, cam 20.000.000 de dolari.
Recunoscând sensul şi scopul profeţiei, nu trebuie să ne aşteptăm la relatări detaliate, personale despre monarhii acestor împărăţii, dar prin „împăratul de la miazănoapte” trebuie să înţelegem reprezentantul Imperiului Roman, iar prin „împăratul de la miazăzi” un reprezentat al împărăţiei Egiptului. Cu această explicaţie continuăm cu profeţia.
Versetul 25: „Apoi [Roma] va porni cu puterea şi curajul lui, împotriva împăratului de la miazăzi [Egiptul], cu o armată mare. Şi împăratul de la miazăzi va porni la război cu o armată şi mai mare şi foarte puternică; dar nu va putea să ţină piept, căci se vor urzi [cu înşelăciune] planuri rele împotriva lui”.
((33))
Din anul 30 î. Cr., când Cezar August a făcut Egiptul o provincie romană, n-a avut loc nici o ostilitate între cele două ţări până când împărăteasa Zenobia, o urmaşă a Cleopatrei, cam pe la anul 269 d. Cr., a pretins şi a exercitat control asupra lui. Domnia ei a fost scurtă; Aurelian, împăratul roman, învingând-o în anul 272 d. Cr. Istoricul spune: „Siria, Egiptul şi Asia Mică au recunoscut stăpânirea Zenobiei, regina Palmirei. Dar ea a trebuit să facă faţă forţei superioare a imperiului şi iscusinţei militare a celui mai de seamă comandant al vremii. Totuşi Aurelian scrie despre ea: «Poporul roman vorbeşte cu dispreţ despre războiul pe care îl duc împotriva unei femei. Ei nu cunosc nici caracterul, nici faima Zenobiei. Este imposibil să descrii pregătirile ei de război şi curajul ei disperat»”. Firmus, aliatul Zenobiei în Egipt, a fost repede învins şi ucis, iar Aurelian s-a întors la Roma acoperit de onoare şi cu mare bogăţie, aşa cum este descris în versetul 28 — „Când se va întoarce în ţara lui cu mari bogăţii, în inima lui va fi vrăjmaş legământului sfânt, va lucra [diferite fapte vitejeşti] şi se va întoarce în ţara lui”.
Ca dovadă a bogăţiilor acumulate de el, să remarcăm un fragment din relatarea lui Gibbon, despre marşul lui triumfal pe străzile Romei. El spune:
„Bogăţia Asiei, armele şi drapelurile popoarelor cucerite, platoşa şi garderoba magnifică a reginei siriene, erau dispuse în simetrie exactă sau în dezordine artistică. … Frumoasa figură a Zenobiei era restrânsă în lanţuri de aur; un sclav susţinea lanţul de aur care îi încercuia gâtul şi ea aproape leşina sub greutatea de nesuportat a bijuteriilor. Ea mergea pe jos înaintea carului magnific în care odată spera să intre pe porţile Romei”.
Cât despre afirmaţia profetului, că la întoarcere inima lui va fi împotriva legământului sfânt (creştinismului), Mosheim spune:
((34))
„Aurelian, deşi dedat excesiv la idolatrie şi având o puternică aversiune faţă de creştini, totuşi timp de patru ani n-a luat nici o măsură pentru a le face rău. Dar în cel de-al cincilea an al domniei sale, fie din propria sa superstiţie, fie îndemnat de superstiţia altora, el s-a pregătit să-i persecute: şi dacă ar fi trăit, atât de crudă şi feroce îi era firea şi atât de mult a fost influenţat de preoţii şi admiratorii zeilor, încât persecuţia lui ar fi fost mai crudă decât oricare din cele anterioare. Dar înainte ca noile sale edicte să ajungă în toate provinciile, a fost asasinat; şi de aceea numai puţini creştini au suferit sub el pentru evlavia lor.”*

*History of Christianity (Istoria Creştinismului), Vol. II, pag. 101.

Acest spirit de persecuţie împotriva creştinismului s-a manifestat după întoarcerea sa din expediţia de cucerire, aşa cum este arătat în profeţie. Aurelian a fost un adorator al soarelui şi a atribuit Soarelui victoria sa asupra Zenobiei; şi imediat după bătălie s-a îndreptat spre magnificul templu dedicat Soarelui să recunoască favoarea. Întrucât creştinii socoteau Soarele nedemn de închinare, se presupune că refuzul lor de a participa la această adorare a Soarelui a provocat împotrivirea sa neaşteptată şi violentă.
Versetul 26: „Aceia care vor mânca bucate alese de la masa lui îl vor zdrobi; armatele lui se vor împrăştia şi morţii vor cădea în mare număr”. Aurelian a fost asasinat de propriii săi generali, armata lui a avut izbândă, deşi mulţi au fost ucişi.
Versetul 27 nu se aplică la Roma şi la Egipt, ci la doi împăraţi sau două puteri din Imperiul Roman — puterea imperială stingându-se treptat, iar puterea clericală ajungând încet la viaţă şi la ambiţie. Fiecare căuta să-l folosească pe celălalt pentru propriile sale scopuri egoiste, deşi negau astfel de intenţii. Este scris: „Cei doi împăraţi nu vor căuta decât să-şi facă rău unul altuia, vor sta la aceeaşi masă şi vor vorbi cu viclenie. Dar nu vor reuşi [atunci], căci sfârşitul nu va veni decât la timpul hotărât”.
((35))
Sau, pentru a exprima gândul mai clar, o anumită perioadă, de 1260 de ani, fusese stabilită de Dumnezeu ca durata puterii de persecuţie a papalităţii; de aceea, uniunea sau alianţa dintre cler şi puterea civilă nu putea „reuşi” atunci, deoarece cei 1260 de ani socotiţi de la acea dată ar fi adus „sfârşitul” prea curând; de aceea, ea trebuia să fie amânată sau reţinută, şi îngăduită să vină treptat prin decăderea imperiului în Italia. Vedem în paginile istoriei eclesiastice intrigile episcopilor creştini pentru putere în Imperiul Roman; şi evident împăraţii au dezbătut mult dacă nu era în avantajul lor să recunoască noua religie. Se pare că Constantin a pus doar în practică, la un timp mai potrivit, ceea ce alţii gândiseră mai mult sau mai puţin. Însă chiar şi Constantin a fost împiedicat de atitudinea poporului să realizeze dintr-o dată şi pe cât de repede se dorea o unire a forţelor bisericii şi statului.
Privim versetele 29 şi 30 ca o paranteză, pusă aici pentru a ascunde înţelesul pentru o vreme, prin întreruperea ordinii relatării, şi credem că se aplică la o ciocnire atunci încă departe în viitor, între reprezentanţii Imperiului Roman şi ai Egiptului. Nici un conflict ulterior între aceştia nu avea să se petreacă cu excepţia unuia, şi acesta avea să fie chiar la „timpul stabilit” — timpul sfârşitului, 1799. Pentru acest motiv vom lăsa examinarea acestor versete până când vom analiza acea ultimă bătălie dintre ei, cum este detaliată în versetele 40-45.
Versetul 31 este legat de ideea din versetul 27, şi noi recunoaştem că se referă la cea mai plină de succes dintre cele două puteri ale Imperiului Roman — papalitatea. După ce am urmărit istoria prin conducători individuali remarcabili până la Aurelian şi după ce ni s-au prezentat cele două conduceri opuse — civilă şi eclesiastică — care sau ridicat la scurt timp după aceea, sunt indicate predominanţa papalităţii, caracterul şi lucrarea ei, aşa cum se raportează la adevărul şi la Biserica lui Dumnezeu — fiind reprezentată ca un împărat sau ca o putere, neţinând seama de diferiţii ei papi sau capi care se ((36)) schimbau. Ştim că în rivalitatea dintre conducătorii civili şi religioşi papalitatea a fost victorioasă; şi profeţia spune: „Nişte oşti trimise de el vor veni [sau „cei puternici ai lui se vor ridica” — traducerea Young] şi vor profana sfântul locaş, cetăţuia, vor face să înceteze jertfa necurmată şi vor aŞeza urâciunea care pustieşte”.
În interpretarea noastră aceasta înseamnă că, deşi nici biserica nici puterea civilă n-au reuşit să se înghită una pe alta, cum părea odată posibil, totuşi „cei puternici” s-au ridicat, care au profanat principiile fundamentale atât ale guvernului civil cât şi ale religiei adevărate. „Sfântul locaş, cetăţuia”, limitele sacre ale autorităţii civile pe care Dumnezeu o dăduse pentru un timp neamurilor, împărăţiilor acestei lumi, au fost subminate de către aceia din Biserică ce au însetat după dominaţie actuală, şi care au căutat prin orice mijloc să obţină putere civilă pentru a ajuta la propăşirea uneltirilor lor eclesiastice; şi sanctuarul lui Dumnezeu (locaşul Său sfânt — Biserica) a fost pângărit şi degradat de eforturile susţinute ale acestor „puternici” de a obţine putere la conducătorii civili şi număr şi influenţă la popor. Aceasta a fost papalitatea în embrion, uneltind să se ridice la putere ca un imperiu sacerdotal.
Nu ne putem mira că aceşti „puternici”, încrezuţi, nesocotind planul lui Dumnezeu, care prevede pentru prezentul nostru supunere faţă de „autorităţile care sunt” (care sunt rânduite de Dumnezeu pentru încercarea noastră actuală şi pentru pregătirea în vederea înălţării viitoare la putere, glorie şi stăpânire a lumii), şi hotărând să domnească, dacă este posibil, înainte de timpul lui Dumnezeu, au fost atât de mult în dezacord cu planul lui Dumnezeu, încât au pierdut însăşi esenţa şi miezul adevărului, şi au reţinut numai forma, aparenţa exterioară. Un pas foarte hotărâtor al apostaziei a fost acela de a „face să înceteze jertfa necurmată”. Pe acesta, apogeul degenerării doctrinare, reprezentat în doctrinele papale ale Transsubstanţierii şi ((37)) Jertfei Liturghiei, doar îl amintim aici, lăsându-l pentru o examinare mai completă într-un capitol următor în legătură cu altă profeţie. De la introducerea acestei erori fatale şi blasfematoare, Dumnezeu numeşte sistemul o urâciune; şi înălţarea lui ulterioară la putere este numită aici „aşezarea urâciunii care pustieşte”. Cât de bine şi-a câştigat papalitatea acest nume şi cât de vătămătoare a fost influenţa ei otrăvitoare este bine atestat de istoria „veacurilor întunecate”, despre care am dat o mică idee în volumul anterior.
Versetul 32: „Va ademeni prin linguşiri pe cei care rup legământul”. Aceia din biserică ce n-au trăit la înălţimea legământului lor cu Domnul au căzut pradă uşoară linguşirilor, onorurilor, titlurilor etc. puse în faţa lor de ierarhia papală când aceasta a început să aibă influenţă. Dar, deşi mulţi au cedat în faţa erorilor, nu toţi au făcuto, căci citim: „Dar aceia din popor care vor cunoaşte pe Dumnezeul lor vor rămâne tari şi vor acţiona. Înţelepţii poporului vor învăţa pe mulţi”. Astfel este arătată o divizare a Bisericii în două clase distincte, diferenţiate în Daniel 8:11-14 ca locaşul sfânt şi oştirea: o clasă, coruptă de onorurile măgulitoare ale lumii, şi-a încălcat legământul cu Dumnezeu, în timp ce cealaltă clasă a fost de fapt întărită de persecuţiile la care a expus-o loialitatea faţă de Dumnezeu. În clasa din urmă au fost unii care au înţeles situaţia şi i-au învăţat pe credincioşi că aşa a fost scris în Scripturi, că Anticristul sau Omul Păcatului se va dezvolta dintr-o mare lepădare de credinţă în Biserică.
Numărul şi puterea erau în mâinile celor care au părăsit legământul, care s-au unit cu imperiul; şi cei credincioşi, puţini, au fost persecutaţi — vânaţi, întemniţaţi, schingiuiţi, torturaţi şi omorâţi în sute de forme revoltătoare, aşa cum atestă clar paginile istoriei şi cum a fost prezis aici prin profet, care a spus: „Unii vor cădea, loviţi de sabie şi de flacără, de captivitate şi de jaf, multe zile” (aici se întrerupe cu o altă paranteză din versetul 34 şi cu o parte din 35), ((38)) „până la timpul sfârşitului; căci sfârşitul nu va fi decât la timpul hotărât [în viitor]”. Lungimea timpului în care această persecuţie trebuia să continue nu este declarată aici, decât că aceasta se va încheia aşa cum a fost hotărât, la Timpul Sfârşitului. Din alte Scripturi aflăm că aceasta a fost o perioadă de 1260 de ani, care s-a sfârşit cu 1799 d. Cr., o dată remarcată în mod deosebit de Daniel şi de Revelator, precum şi în istorie.
Versetele 34, 35: „Când vor cădea, vor fi ajutaţi puţin”. Întreaga perioadă a puterii persecutorului (a papalităţii), 1260 de ani, nu se va sfârşi până în 1799; dar înainte de sfârşitul ei Dumnezeu a acordat puţin ajutor prin mişcarea Reformei, care, deşi la început mai degrabă a intensificat persecuţia, mai apoi a dat oarecare mângâiere şi protecţie celor care cădeau din cauza credincioşiei faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Reforma a împiedicat zdrobirea completă a adevărului din lume. Dar, vai! Odată cu puţinul ajutor au venit iarăşi „linguşitorii”. De îndată ce persecuţia a început să slăbească, adversarul a recurs la aceeaşi stratagemă prin care reuşise înainte să corupă şi să degradeze biserica, pentru ca acum să biruiască mişcările de reformă. Regii şi prinţii au început să dea onoruri şi titluri protestanţilor şi să se unească cu protestantismul; iar aceasta a dus la rezultate deosebit de rele şi la devierea de la legământ, după cum citim: „Dar mulţi se vor uni cu ei din făţărnicie. Chiar şi dintre cei înţelepţi [lideri, reformatori, învăţători, care au fost în stare să informeze pe mulţi în privinţa erorilor papalităţii] vor cădea, ca [puţinii credinicioşi] să fie încercaţi, curăţiţi şi albiţi”.
Urmărind mai departe profeţia, găsim că în vreme ce versetele precedente descriu cu precizie personajele principale în mod proeminent legate de transferul stăpânirii la Grecia şi apoi la Roma, iar apoi cu viclenie, treptat, pe furiş, la papalitate ca o putere care a crescut din Roma civilă, tot aşa, când se ajunge la punctul foarte important de a ((39)) remarca unde a fost sfărâmată* dominaţia papală, nu este decât rezonabil să ne aşteptăm să fie evidenţiat Napoleon, personajul principal asociat cu această schimbare; şi acest lucru, de asemenea, nu printr-o descriere a înfăţişării sale personale, ci printr-o descriere a caracteristicilor sale specifice, întocmai cum au fost indicaţi August şi Tiberiu Cezar. Găsim într-adevăr astfel de descriere; şi cariera lui Napoleon Bonaparte corespunde exact cu acea descriere. Versetele 31-35 descriu papalitatea, erorile şi urâciunile ei, Reforma şi „puţinul ajutor” din partea ei, deşi un eşec parţial din pricina linguşirilor; şi aceste versete ne duc până la „timpul sfârşitului” şi ne arată că, în ciuda puţinului ajutor acordat, unii vor cădea prin persecuţie până la Timpul Sfârşitului. Şi aşa s-a şi întâmplat: în toate ţările supuse papalităţii — Spania, Franţa etc. — persecuţia prin groaznica Inchiziţie a continuat până când a fost efectiv zdrobită de Napoleon.

*Este potrivit să spunem că dominaţia papală s-a terminat la începutul secolului actual; căci după Revoluţia Franceză autoritatea Romei peste conducători şi peste împărăţii (şi chiar peste propriul ei teritoriu în Italia) a fost numai cu numele, nu reală. Să ne amintim de asemenea că până atunci Franţa a fost, dintre toate naţiunile, cea mai credincioasă şi mai supusă autorităţii papale. Regii, prinţii, nobilii şi poporul ei au fost cei care s-au supus cel mai prompt la poruncile papei — au organizat cruciade, au mers la război etc., în ascultare de porunca papei, şi au fost atât de loiali încât să nu permită nici unui protestant să trăiască pe solul ei după masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu. Prin urmare, nici o altă naţiune nu putea să-i dea papalităţii o lovitură atât de uluitoare şi distructivă ca naţiunea franceză.

Urmează apoi versetele care îl descriu pe Napoleon, instrumentul folosit de Providenţă ca să zdrobească puterea papalităţii şi să înceapă chinuirea ei, care se va sfârşi în nimicire completă, pentru a fi realizată mai târziu, aşa cum este scris: „Pe care Domnul Isus îl va … desfiinţa cu strălucirea prezenţei Sale”. 2 Tes. 2:8.
((40))
Cariera publică a lui Napoleon Bonaparte, care a fost recunoscut chiar în timpul său ca „omul destinului”, este atât de clar zugrăvită de afirmaţia profetică încât fixează în mod categoric data „timpului hotărât”. Această metodă de a fixa o dată este corectă. Şi dacă vom arăta că evenimentele menţionate aici în profeţie sunt în acord cu cariera lui Napoleon în istorie, putem determina data la fel de sigur cum am putut determina începutul domniei lui August Cezar, sau a lui Tiberiu, sau a Cleopatrei — descrise în versetele 17, 20 şi 21. Cariera lui Napoleon, în lumina profeţiei, a marcat anul 1799 d. Cr. ca încheierea celor 1260 de ani ai puterii papale şi începutul perioadei numite „Timpul Sfârşitului”. Descrierea profetică continuă astfel:
Versetul 36: „Împăratul va face ce va voi; se va înălţa, se va slăvi mai presus de toţi dumnezeii şi va spune lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor; şi va prospera până va trece mânia, căci ce este hotărât se va împlini”. Napoleon nu era împărat, dar termenul împărat este unul general pentru a indica un conducător puternic. El a făcut poate „ce a voit”, cât de mult a putut face vreun om care a trăit vreodată; el s-a remarcat prin voinţa şi hotărârea sa care au învins dificultăţi aproape de neînvins. Pentru a obţine înţelesul potrivit al versetului de mai sus, trebuie să ne amintim că cuvântul „dumnezeu” înseamnă puternic şi că este des folosit în Scriptură cu referire la regi şi la conducători, ca şi în acest verset: „dumnezeul dumnezeilor”*. Aici cuvântul „dumnezei” se referă la conducători, împăraţi şi prinţi, iar expresia „dumnezeul dumnezeilor” sau conducătorul conducătorilor se referă la papa. Cei mai mulţi oameni au recunoscut vreun superior religios, dar Napoleon n-a recunoscut nici unul. El a avut propria sa voinţă, propriul său plan, care era să se înalţe deasupra oricărui alt conducător. Chiar şi „dumnezeului dumnezeilor” (adică, conducătorului conducătorilor — papa) i s-a adresat într-un fel uimitor, ((41)) ordonându-i supunere ca servitor al său într-un fel care a zguduit atât superstiţiile lumii la acea vreme, cât şi demnitatea ierarhiei papale. Şi după cum este declarat aici, el a prosperat până când şi-a îndeplinit misiunea de biciuire a papalităţii şi de zdrobire a influenţei sale asupra minţii oamenilor. Ca dovadă la aceasta, istoria** spune:

*Vezi Studii În Scripturi, Vol. II, paginile 274 şi 275.
**Campaigns of Napoleon (Campaniile lui Napoleon), paginile 89, 95, 96.

„În timp ce prinţii laici care încheiaseră tratate cu francezii au rămas fideli acestora în bună credinţă şi au plătit contribuţiile stipulate, suveranul pontif s-a făcut vinovat de cele mai nechibzuite încălcări ale angajamentelor sale. Înconjurat de preoţi care erau singurii lui sfătuitori, papa a recurs la vechile sale practici de viclenie şi de înşelăciuni pioase; şi s-au făcut mari eforturi de a aţâţa minţile poporului împotriva francezilor. … Preoţii au pretins că cerul intervenise şi s-a afirmat clar că se făcuseră felurite miracole în diferite biserici pentru susţinerea sfintei credinţe catolice, a supremaţiei papale, arătând nemulţumirea cerului faţă de conduita francezilor. Bonaparte, înţelegând că infatuarea curţii de la Roma era aşa încât toate eforturile sale pentru pace vor fi zadarnice, a luat imediat măsuri ca să-i vină «Sfinţiei Sale» minţile la cap.
El a ordonat generalului Victor să invadeze teritoriile papale, care a împrăştiat armata papei ca «pleava înaintea vântului» şi care a răspândit o panică generală printre statele eclesiastice. … «Sfinţia Sa», aflând că Sfântul Petru nu i-a acordat nici un sprijin în această împrejurare critică … a trimis de urgenţă plenipotenţiari la Bonaparte să-l implore pentru pace. Pacea a fost obţinută, dar în condiţii destul de umilitoare. Pe lângă conformarea la tratatul provizoriu încheiat anterior şi încălcat de papa, el a fost obligat să cedeze o parte din teritoriul său şi să plătească o sumă de bani care s-a ridicat la aproape treizeci de milioane de livre franceze [cam şase milioane de dolari] ca ispăşire pentru ultima neînţelegere”.
((42))
Aceasta, adăugată la prima evaluare, făcea în total peste zece milioane de dolari, pe care papa i-a plătit Franţei în aur şi argint, pe lângă alte lucruri de preţ — statui, picturi etc. Un scriitor romano-catolic declară că „îndeplinirea acestor condiţii l-a dus pe papă în pragul ruinei”. Acest tratat a fost încheiat la 19 februarie 1797.
Se poate crede că această scurtă şi reuşită răsturnare a puterii papale ar fi suficientă ca să dovedească lumii că pretenţiile ei la dreptul divin de a conduce pe regi etc. au fost numai presupuneri; dar dacă nu, în mod sigur lovitura finală a fost adăugată în anul următor, când generalul francez Berthier a intrat în Roma, a organizat acolo o republică la 15 februarie 1798, şi cinci zile mai târziu l-a dus pe papa prizonier în Franţa unde a murit în anul următor. De atunci până în prezent, dominaţia papală asupra regatelor pământului a fost numai o umbră a ceea ce era odată. De atunci abia mai menţionează presupusul ei drept de a numi şi a demite pe regi. De fapt, papa care a urmat, în 1800, cu titlul de Pius al VII-lea, „a dat un comunicat în care a declarat că toţi trebuie să asculte de guvernele stabilite, aceasta fiind doctrina evangheliei”, ceea ce, desigur, îl încludea şi pe el.
Versetul 37: „Nu va ţine seama nici de Dumnezeul [conducătorul] părinţilor săi, nici de dorinţa femeilor; nu va ţine seama de nici un dumnezeu [conducător], căci se va slăvi pe sine mai presus de toţi”.
Nu numai că Napoleon n-a respectat pe dumnezeul părinţilor săi, papalitatea, dar el n-a privit favorabil pe nici una dintre sectele protestante, reprezentate aici ca femei*. De fapt, nu la stăpânit nimic altceva decât propria sa ambiţie.

*După cum singura Biserică adevărată este numită simbolic Mireasa lui Cristos, şi după cum Biserica Romei în alianţa ei necredincioasă cu imperiul pământesc este numită desfrânată, tot aşa sectele protestante sunt numite „femei”.

Versetul 38: „În schimb [în locul tuturor acestor dumnezei], va cinsti pe dumnezeul fortăreţelor [puterea militară]; acestui ((43)) dumnezeu, pe care nu-l cunoşteau părinţii săi, îi va aduce cinste cu aur şi argint, cu pietre scumpe şi lucruri plăcute”.
Alţi războinici mari dădeau vreun fel de cinste unor puteri supranaturale pentru victoriile obţinute. Alexandru cel Mare a vizitat templele păgâne şi aşa a sărbătorit victoriile; aşa au făcut şi Cezarii; şi mai târziu, sub papalitate, obiceiul ambelor părţi dintr-un război era să apeleze la Dumnezeu, la sfinţi, la Fecioara şi la papi pentru binecuvântări şi victorie, şi cel puţin să pretindă că acceptau victoria ca dată de Dumnezeu. Dar Napoleon n-a făcut nimic de felul acesta: el şi-a atribuit succesul sieşi şi propriului său geniu. Armatele erau sprijinul său; în oamenii viteji, în manevre rapide şi în generali abili şi-a pus el încrederea şi acestora le-a adresat cererile sale. Forma jurământului său faţă de „Consiliul de bătrâni” francez, când a preluat comanda armatelor Franţei la întoarcerea sa din Egipt, arată că încrederea i-a fost în el însuşi şi în armatele sale. N-a jurat nici pe Dumnezeu, nici pe Biblie, nici pe papă, nici pe Franţa, ci a spus: „Jur! Jur în numele meu şi în numele vitejilor mei camarazi!” În timp ce îşi servea propria sa ambiţie, el pretindea că serveşte poporul; şi comorile Romei şi ale altor oraşe şi ţări pe care le-a jefuit au fost predate poporului Franţei din care el şi soldaţii săi făceau parte.
Versetul 39: „Cu ajutorul acestui dumnezeu străin [nou] va lucra împotriva locurilor întărite; cui îl va recunoaşte, îi va da mare cinste, îl va face să domnească peste mulţi şi le va împărţi ţara ca răsplată”.
Napoleon şi-a pus prietenii şi generalii de încredere în poziţii de putere în toate naţiunile cucerite ale Europei. Aceste funcţii au fost darurile lui, dar erau menţinute cu condiţia loialităţii faţă de el. Ele erau „ca răsplată”, şi totuşi preţul loialităţii lor faţă de el. Despre aceasta istoria* spune:

*Universal History (Istoria Universală) de Willard, pagina 452.

((44))
„Ideile ambiţioase ale lui Napoleon au devenit şi mai evidente. Cu un an înainte, Olanda se constituise în regat peste care a fost pus rege fratele său, Ludovic Bonaparte. Neapole i-a fost dat acum lui Joséph Bonaparte, fratele mai mare, care a fost învestit şi cu titlul de rege al celor două Sicilii. Câteva provincii au fost constituite ducate sau mari feude ale imperiului şi date rudelor şi favoriţilor împăratului. Sora sa, Paulina, a fost făcută prinţesă de Guastalla; cumnatul său, Murat, mare duce de Berg şi Clèves, în timp ce Eugène Beauharnais, fiul împărătesei Joséphine dintr-o căsătorie anterioară, a fost trimis vicerege în Italia. Patrusprezece provincii din sudul şi vestul Germaniei au format Confederaţia Rinului. Ele au fost despărţite de corpul germanic şi l-au recunoscut pe Napoleon drept cap al lor, sub titlul de Protector. … Elveţia a fost şi ea adusă sub dominaţia Franţei, Napoleon declarându-se «Mediatorul» ei”.
Politica lui Napoleon l-a dus şi la instituirea diferitelor ordine distinse şi onorifice în rândul ofiţerilor şi soldaţilor, cum ar fi, de exemplu, „Legiunea de Onoare”, „Ordinul Coroana de Fier” etc., etc.
După ce dă astfel baze pentru stabilirea identităţii acestui personaj (Napoleon), ale cărui fapte marchează începutul „Timpului Sfârşitului”, profeţia continuă să arate care anume eveniment din acel timp trebuie înţeles că marchează clar data exactă a începutului „Timpului Sfârşitului”. Acest eveniment este arătat a fi invadarea Egiptului de către Napoleon, care s-a întins pe o perioadă de un an şi aproape cinci luni. S-a îmbarcat în mai 1798, şi întorcându-se a debarcat în Franţa la 9 octombrie 1799. Această campanie este descrisă expresiv în câteva cuvinte în versetele 40-44.
Versetul 40: „Şi la timpul sfârşitului [fixat], împăratul de la miazăzi [Egipt] se va împunge cu el. Şi împăratul de la miazănoapte [Anglia] se va năpusti ca o furtună peste el, cu ((45)) care şi cu călăreţi [mamelucii egipteni etc.] şi cu multe corăbii; [Forţele engleze erau alcătuite dintr-o flotă condusă de amiralul Nelson.] [Napoleon] va înainta asupra ţărilor lui, se va revărsa şi va trece prin ele [victorios]”.
Istoria ne informează că armata egipteană condusă de Murat Bey „a fost respinsă după o bătălie foarte înverşunată; … succesul francezilor a răspândit groaza până departe în Asia şi Africa; şi triburile înconjurătoare s-au supus cuceritorului. … Dar soarta îi pregătea o lovitură teribilă. Flota sa, alcătuită din treisprezece vase de linie [vase de război], în afară de fregate, a fost găsită în Golful Abukir de către Nelson, amiralul englez, care o urmărea de multă vreme, şi a fost atacată în seara de 1 august 1798, cu un grad de forţă şi energie [„ca o vijelie”] care n-a fost întrecută niciodată în lupta pe mare”.
Versetele 41-43: „Va intra şi în ţara cea minunată [Palestina] şi mulţi vor cădea. Dar Edomul, Moabul şi căpetenia fiilor lui Amon vor scăpa din mâna lui [Napoleon a mers de-a lungul coastei şi n-a intrat în aceste ţinuturi, ci a trecut pe lângă ele]. Îşi va întinde mâna peste felurite ţări; şi nici ţara Egiptului nu va scăpa. Şi el se va face stăpân peste vistieriile de aur şi de argint şi peste toate lucrurile scumpe ale Egiptului. Libienii şi etiopenii îi vor urma paşii”.
Versetele 44-45: „Îşi va întinde corturile palatului său [corturile sale somptuoase] între mare şi muntele frumuseţii sfinte”. Această afirmaţie s-ar putea referi la unul din cei doi munţi — muntele Tabor sau muntele Sinai — ambii ar putea fi numiţi glorioşi şi sfinţi. Pe muntele Tabor, glorios şi sfânt, fiind locul schimbării la faţă a Domnului nostru şi numit de către Petru „muntele sfânt”, au fost ridicate corturile lui Napoleon, una dintre cele mai importante bătălii ale sale dându-se aici. Muntele Sinai, sfânt şi glorios, fiind locul unde a fost ratificat Legământul Legii între Dumnezeu ((46)) şi Israel, a fost vizitat de Napoleon şi de „corpul său ştiinţific” şi garda sa aleasă.
„Dar nişte zvonuri, venite de la răsărit şi de la miazănoapte, îl vor tulbura şi atunci va porni cu o mare mânie, ca să extermine şi să distrugă pe mulţi [naţiuni]. … Apoi îşi va ajunge sfârşitul şi nimeni nu-i va fi în ajutor”.
În timp ce era în Egipt, lui Napoleon i-au ajuns veştile despre o nouă alianţă împotriva Franţei şi el a pornit imediat spre Franţa. În legătură cu aceasta istoria* spune: „Veştile din Europa l-au făcut acum să abandoneze Egiptul; şi, lăsându-şi armata sub Kleber, s-a întors în Franţa în secret şi de urgenţă. … O inversare a soartei avusese loc în afacerile franceze, o a doua coaliţie se formase împotriva Franţei, alcătuită din Anglia, Rusia, Neapole, Poarta Otomană şi Austria”. Comparaţi aceste cuvinte ale istoriei cu cele ale profeţiei: „Dar nişte zvonuri, venite de la răsărit şi de la miazănoapte, îl vor tulbura şi atunci va porni cu o mare mânie, ca să extermine şi să distrugă pe mulţi [naţiuni]”. Marea mânie a lui Napoleon şi încercarea lui de a nimici toate naţiunilor Europei sunt prea bine cunoscute pentru a mai necesita să fie repetate aici. Aproape că a reuşit în planurile sale ambiţioase; dar, aşa cum a fost prezis prin profet, după câţiva ani acest om, foarte renumit în vremea sa, a murit în exil, părăsit de toţi.

*Universal History (Istoria Universală) de Willard, pag. 446

După cum versetul 40 declară că această invazie a Egiptului va fi la „Timpul Sfârşitului” sau (cum redă versiunea Douay) „la timpul prestabilit”, tot aşa declară şi versetele 29 şi 30, care se referă la acelaşi eveniment şi care au fost prezentate mai înainte ca o paranteză. Ne vom aminti că am găsit că versetele 25-28 se referă la o invazie anterioară a Egiptului; şi în versetele 29 şi 30 se sugerează că următoarea mare invazie a Egiptului va fi la „timpul hotărât”, adică la „Timpul Sfârşitului”, aşa cum este descris în versetele 40-45.
((47))
„La timpul hotărât, va porni din nou împotriva împăratului de la miazăzi; dar de data aceasta lucrurile nu vor mai merge ca mai înainte”, ca la invaziile anterioare. Invadarea Egiptului de către Napoleon nu s-a sfârşit nici ca aceea din zilele Cleopatrei, nici ca aceea din zilele descendentei sale, împărăteasa Zenobia. Napoleon, deşi victorios ca general în Egipt, n-a obţinut aşa victorii ca predecesorii săi; iar motivul este descris în versetul următor — „căci nişte corăbii din Chitim [„ale romanilor” — Douay] vor înainta împotriva lui”. Flota engleză l-a hărţuit pe Napoleon şi i-a împiedicat cucerirea. Deoarece atât Anglia cât şi Franţa făcuseră parte din vechiul Imperiu Roman şi deoarece Franţa era în război cu rămăşiţa acelui imperiu, străduindu-se s-o cucerească, vedem că este potrivit ca acestea să fie numite corăbii romane. „Şi, mânios împotriva legământului sfânt, el [Napoleon] va lucra, se va reîntoarce şi îşi va îndrepta atenţia spre cei care vor părăsi legământul sfânt.”
La întoarcerea din Egipt, Napoleon şi-a abandonat politica anterioară de opoziţie violentă faţă de papalitate, şi a semnat un Concordat sau o înţelegere cu papa, prin care a fost restabilită religia romano-catolică în Franţa. Aceasta a fost o acţiune împotriva adevărului; dar el părea să vadă că prin această politică putea reuşi cel mai bine să răstoarne Republica şi să se instaleze la putere ca împărat. Şi într-adevăr a „reuşit”. Dar această politică n-a durat mult după ce a obţinut puterea imperială: curând a început iarăşi să lucreze împotriva acelui sistem numit „Omul Păcatului”, aşa cum descrie profeţia în următoarele cuvinte: „Şi … el [Napoleon] … se va reîntoarce [se va schimba în această privinţă] şi îşi va îndrepta atenţia spre cei care vor părăsi legământul sfânt”; adică a început să plănuiască şi să acţioneze împotriva bisericii apostate a Romei. A reuşit şi în aceasta.
Astfel Daniel 11 trasează în esenţă istoria lumii, prin personajele ei cele mai remarcabile, de la împărăţia Persiei până la răsturnarea stăpânirii papale. Deşi acoperă lunga ((48)) perioadă de 2400 de ani, ea îşi realizează scopul de a marca în mod clar chiar anul de început al Timpului Sfârşitului — 1799. Cu acel an s-a încheiat limita celor 1260 ani ai puterii asupritoare a papalităţii şi a început Timpul Sfârşitului. Şi să nu se treacă cu vederea că acest an a fost şi ultimul an al mileniului papalităţii, sau al domniei de 1000 de ani care a început, aşa cum a fost arătat în volumul anterior, cu anul 800. Dar 1799 a fost numai începutul perioadei cunoscute ca „Timpul Sfârşitului”, în limitele căreia orice rămăşiţă a acestui sistem va dispărea.
Remarcaţi cum în puţinele cuvinte din versetele 34 şi 35 sunt descrise declinul Reformei şi cauza acestuia. Iubirea de lume şi dorinţa de a fi în putere, influenţă şi comoditate au fost capcanele care mai întâi au sedus biserica şi au dat naştere papalităţii; aceleaşi dorinţe şi străduinţe au întrerupt Reforma. La început Luther şi tovarăşii lui au denunţat cu îndrăzneală, printre alte erori ale papalităţii, unirea bisericii cu statul; dar atunci când, după câţiva ani de rezistenţă curajoasă la puternica opoziţie, Reforma a început să aibă ceva influenţă datorită numărului, când regii şi prinţii au început să-i măgulească pe reformatori şi când înaintea lor s-au deschis căi de avansare socială şi politică, relele unirii dintre biserică şi stat, pe care ei odată le văzuseră în papalitate şi cărora li se împotriviseră, au fost pierdute din vedere. Bisericile reformate din Germania, Elveţia etc. au călcat chiar pe urmele Romei şi au fost gata să se unească şi să favorizeze orice partid politic, sau prinţ sau guvern doritor să le admită şi să le recunoască. Astfel, unii dintre cei care au înţeles au căzut, şi din conducători ai reformei au devenit conducători în ispită. Astfel mişcarea reformei, bine începută, a fost în mare măsură oprită.
Dar toate acestea n-au putut stânjeni planul lui Dumnezeu. Prin înţelepciunea Lui, acesta a fost condus pentru bine. Aceasta a servit, aşa cum făcuse eroarea ((49)) papalităţii, să încerce mai departe pe adevăraţii sfinţi, să dovedească dacă erau într-adevăr urmaşi ai oamenilor sau ai lui Dumnezeu. A servit acestui scop tot timpul, de atunci până acum — „să-i încerce, să-i curăţească şi să-i albească”.
Dacă suntem corecţi în plasarea începutului Timpului Sfârşitului în 1799, trebuie să ne aşteptăm ca atunci să înceteze în mare măsură căderea în eroarea unirii bisericii cu statul, cu toate că ar putea cere mulţi ani pentru deplina recuperare din acea capcană a diavolului. Uitându-ne înapoi, aflăm că faptele corespund exact cu aceasta. De la acea dată au avut loc despărţiri între imperii şi biserici, dar nu uniri noi. Într-adevăr, această dată marchează o nouă reformă pe o bază mai solidă. Influenţa papalităţii asupra regatelor Europei fusese înainte atât de mare încât naţiunile se temeau de blestemele ei ca de o nenorocire nimicitoare şi doreau binecuvântările ei pentru prosperitate naţională. Când protestanţii s-au despărţit de papalitate, ei au fost acceptaţi de lume doar ca un înlocuitor al papalităţii mai puţin corupt; şi favoarea lor, sfatul sau aprobarea lor au fost adeseori căutate în mod foarte asemănător. Dar când Napoleon a nesocotit cu îndrăzneală atât binecuvântările cât şi blestemele papalităţii, şi totuşi a prosperat nemaipomenit, cursul lui nu numai că a slăbit mult influenţa papală asupra guvernelor civile, dar a slăbit şi influenţa diferitelor sisteme protestante în chestiuni civile şi politice — influenţă care devenise foarte puternică în două secole şi jumătate.
Noua reformă care datează din vremea lui Napoleon n-a fost mai puţin profundă decât reforma produsă de Luther şi de asociaţii săi, chiar dacă n-a fost o mişcare religioasă şi în nici un fel n-a fost însufleţită de un zel religios; nici participanţii la ea n-au fost conştienţi de faptul că îndeplineau o lucrare trasată pentru ei în profeţie cu secole în urmă. Napoleon şi colaboratorii săi erau oameni fără ((50)) Dumnezeu, însufleţiţi de propriile lor ambiţii egoiste după putere; dar Dumnezeu, necunoscut lor, le-a condus calea şi a făcut-o să îndeplinească propriile Sale scopuri, ceea ce de fapt a şi făcut. Dacă reforma pe care mai întâi Dumnezeu a început-o în Biserică ar fi continuat, dacă reformatorii şi urmaşii lor ar fi continuat credincioşi Adevărului, marile Sale scopuri ar fi putut să fie împlinite prin mijlocirea lor onorată. Dar când ei au cedat măgulirilor lumii, Dumnezeu a arătat că avea alte căi şi mijloace pentru aŞi împlini scopurile.
Lucrarea lui Napoleon împreună cu Revoluţia Franceză au rupt vraja superstiţiei religioase, au umilit mândria domnilor religioşi înălţaţi de ei înşişi, au trezit lumea la o mai deplină înţelegere a puterilor şi prerogativelor condiţiei de om şi au zdrobit stăpânirea papală, căreia Reforma religioasă îi dăduse mai înainte o lovitură de moarte, dar pe care cursul ei de după aceea o vindecase (Apoc. 13:3). Era care s-a încheiat cu 1799 d. Cr., marcată de campania egipteană a lui Napoleon, a pecetluit şi definit limita stăpânirii papale asupra naţiunilor. Atunci, timpul stabilit (1260 de ani de putere) fiind expirat, a început judecata prezisă împotriva acelui sistem, care trebuie în cele din urmă să fie „prăbuşită şi nimicită pentru totdeauna”. Dan. 7:26.
Această dată marchează clar şi începutul unei noi ere de libertate a gândirii şi de înţelegere a drepturilor şi privilegiilor individuale, şi ea s-a distins deja prin paşii ei rapizi de progres spre deplina înfăptuire a lucrării trasate pentru acest Timp al Sfârşitului. Ca o singură ilustraţie, remarcaţi creşterea şi lucrarea diferitelor societăţi biblice — „blestematele societăţi biblice”, cum le numeşte Roma, cu toate că acum nu le mai poate opri. Şi cartea sfântă pe care ea odată o ţinea închisă în lanţuri, era ţinută acoperită în limbi moarte şi interzicea supuşilor ei înşelaţi s-o citească, este acum răspândită cu milioanele în fiecare naţiune şi ((51)) limbă. Societatea de Biblii Britanică şi Străină a fost înfiinţată în 1803, Societatea de Biblii din New York în 1804; Societatea de Biblii Berlineză-Prusacă în 1805; Societatea de Biblii din Filadelfia în 1808; Societatea de Biblii Americană în 1817. Întinderea lucrării făcute de aceste societăţi de-a lungul acestui secol este minunată. Milioane de Biblii sunt publicate în fiecare an şi sunt vândute la preţuri mici, şi multe mii sunt distribuite săracilor. Este greu de estimat larga influenţă a acestei opere. Deşi fără îndoială se pierde mult, rezultatul în general este de a rupe lanţurile sclaviei şi superstiţiei, politice şi eclesiastice. Învăţătura ei tăcută — şi anume că papii, preoţii şi laicii, precum şi regii, generalii, cerşetorii trebuie cu toţii să dea socoteală unui singur Domn — este cel mai mare dintre toţi nivelatorii şi egalizatorii.
Deşi mişcarea de reformă religioasă din toată Europa a zdruncinat grav influenţa papalităţii, totuşi bisericile reformate au imitat atât de îndeaproape politica ei de diplomaţie, de afiliere la imperiile pământeşti, şi pretenţiile de autoritate clericală asupra poporului (că „clerul” constituie o stăpânire specială şi stabilită divin în lume), încât primul efect al acelei reforme a ajuns să fie foarte modificat şi a lăsat poporul şi pe conducătorii civili în mare măsură sub teamă superstiţioasă şi subordonare faţă de orice lucru numit autoritate bisericească. Reforma a împărţit între câteva secte mult din veneraţia superstiţioasă şi nesănătoasă concentrată înainte doar asupra papalităţii. Dar reforma politică desfăşurată de-a lungul secolului al nouăsprezecelea, datând mai ales din 1799, „timpul sfârşitului”, deşi foarte deosebită de prima, este cu toate acestea o reformă. Revoluţia şi independenţa coloniilor americane — stabilirea încununată de succes a unei Republici prospere, a unei guvernări de către popor şi pentru popor, fără amestecul regalităţii sau al preoţimii — a pus o nouă lecţie în faţa ((52)) oamenilor care acum se trezeau, şi care de atâtea veacuri dormiseră în ignoranţă de drepturile date lor de Dumnezeu, presupunând că Dumnezeu orânduise biserica pentru conducerea supremă a pământului şi că ei erau obligaţi să se supună acelor regi şi împăraţi aprobaţi de biserică, indiferent cât de nedrepte le erau cerinţele, pentru că ea îi declarase a fi rânduiţi de Dumnezeu, prin ea însăşi.
Pentru un popor îndelung călcat în picioare şi stăpânit de preoţi, America a devenit o sursă de uimire. Într-adevăr ea era „libertatea care lumina lumea”. În cele din urmă, asuprit de preoţime, de extravaganţă regală etc., la care s-au adăugat recolte slabe repetate care au sărăcit şi aproape au înfometat poporul Franţei, acesta s-a ridicat în disperare şi a săvârşit acea cumplită revoluţie care a ţinut patrusprezece ani, de la 1789 la 1804.
Îngrozitoare cum au fost acele scene de anarhie şi violenţă, ele au fost doar rodul legitim, efectul reacţiei trezirii unui popor îndelung oprimat la o înţelegere a ruşinii şi degradării sale. A fost secerarea unei furtuni de către puterile civile şi religioase, care în numele lui Dumnezeu şi al adevărului orbiseră şi legaseră, pentru propria lor mărire, oameni pentru care a murit Cristos.
Desigur că o asemenea reacţie dintr-o astfel de cauză ar fi spre necredinţă. Franţa a devenit deodată cu totul necredincioasă sub influenţa lui Voltaire şi a asociaţilor săi, care au inundat ţara cu scrierile lor, aruncând dispreţ şi ridicol asupra creştinismului, sau mai degrabă asupra bisericii apostate a Romei, care era singurul creştinism pe care-l cunoştea poporul francez. Ei i-au arătat falsităţile, absurdităţile, ipocriziile, imoralităţile, cruzimile şi toate răutăţile, până când poporul francez a devenit tot atât de aprins în zelul de a extermina catolicismul şi orice religie, pe cât de zelos fusese înainte să le susţină. Şi nefericita, înşelata Franţă, timp de o mie de ani complet sub influenţa papalităţii, presupunând că Cristosul adevărat şi nu Anticristul ((53)) îi fusese stăpânul vrednic de dispreţ, a strigat în cuvintele lui Voltaire: „Jos mizerabilii!”; şi eforturile lor de a-l da jos pe mizerabilul Anticrist au dus la toate ororile Revoluţiei Franceze — o uimitoare ilustraţie a justiţiei retributive, când este văzută în comparaţie cu înfiorătoarele masacre din ziua Sfântului Bartolomeu şi cu situaţiile asemănătoare aţâţate şi privite cu bucurie de către papalitate.
Franţa necredincioasă s-a ridicat dintr-o dată cu puterea ei, a distrus Bastilia, şi-a emis declaraţia drepturilor omului, i-a executat pe rege şi pe regină şi a declarat război împotriva tuturor regilor şi simpatie cu revoluţionarii de pretutindeni. Între timp conducătorii lumii, cu răsuflarea tăiată ca nu cumva molima revoluţionară să izbucnească printre supuşii lor şi temători de anarhie mondială, au organizat alianţe pentru protecţia lor reciprocă împotriva supuşilor lor, care într-adevăr de-abia erau ţinuţi în frâu. Francezii au renunţat la creştinism şi au confiscat toate marile domenii şi venituri ale Bisericii Romano-Catolice, precum şi domeniile regelui şi ale nobilimii. Pe străzile Parisului curgea iarăşi sânge, dar era sângele preoţilor, al nobililor şi al susţinătorilor lor, în loc de cel al protestanţilor. Numărul celor executaţi este estimat la 1.022.000. Aceştia au pierit prin sute de procese inventate cu acea ocazie. În timpul vânătorii şi uciderii, preoţilor li se reproşa amintindu-li-se procedeele asemănătoare ale papiştilor faţă de protestanţi, şi propria lor doctrină — că „scopul scuză mijloacele”. Revoluţionarii au pretins că scopul urmărit era libertatea umană, politică şi religioasă; şi că moartea celor care se opuneau acesteia era necesară, ca singurul mijloc sigur.
Ca toate lucrurile de acest fel, Revoluţia Franceză a fost un mare rău şi a cauzat multă suferinţă pentru milioane de oameni; totuşi, ca şi alte câteva revoluţii, aceasta a fost o corectare parţială a unui mare rău; şi ca altele, a fost condusă de Dumnezeu spre bine, pentru creşterea cunoştinţei şi pentru înaintarea planurilor Sale, aşa cum se arată în profeţie. ((54)) Introducem aici observaţia că Revoluţia Franceză este arătată proeminent în cartea Apocalipsei, care arată clar că necazul de la sfârşit asupra tuturor naţiunilor „Creştinătăţii” a fost ilustrat în acea domnie a terorii. Acea molimă a Necredinţei şi Anarhismului care s-a răspândit din Franţa în lumea întreagă a fost hrănită şi îngrăşată pe doctrinele şi practicile false, nescripturale ale „Creştinătăţii”, reprezentată nu numai de papalitate, dar şi de „ortodoxie” în general. Creştinătatea nominală n-a vindecat această boală şi nu are putere să-i evite mai departe izbucnirea, prezisă în Scripturi a fi cel mai mare necaz cunoscut vreodată pe pământ.
Influenţa necredincioşilor francezi a fost dusă în Europa de armatele lui Napoleon şi a subminat mult puterea atât a regilor cât şi a preoţilor. Dar tratarea aspră a papalităţii de către Napoleon, care a servit drept cap şi reprezentant al Franţei necredincioase, a pus capac la toate şi a ajutat mai mult decât orice la zdrobirea cătuşelor veneraţiei superstiţioase, prin care clasa „clerului” ţinuse de atâta timp „poporul de rând” subjugat. Dar când cutezătorul Napoleon nu numai că a sfidat anatemele papei Pius al VI-lea, ci şi a pus pedepse asupra lui pentru încălcarea ordinelor sale (ale lui Napoleon), şi în cele din urmă l-a obligat să retrocedeze Franţei teritoriile papale acordate cu o mie de ani în urmă de către Carol cel Mare (al cărui succesor Napoleon pretindea că este), aceasta a deschis ochii atât ai poporului cât şi ai monarhilor Europei în privinţa falsităţii pretenţiei papalităţii la autoritate. Marea revoluţionare a opiniei publice din acel timp, în privinţa autorităţii papale, poate fi văzută în faptul că Napoleon, asumându-şi titlul şi proclamându-se Împărat Roman ca succesor al lui Carol cel Mare*, n-a mers la Roma ca să-l încoroneze papa, cum au făcut Carol cel Mare şi alţii, ci i-a ordonat papei să vină în Franţa să fie de faţă la încoronarea ((55)) sa. Şi chiar şi atunci, conducătorul de succes, care nu o dată jefuise, sărăcise şi umilise papalitatea, n-a consimţit să fie încoronat de papa şi astfel să accepte demnitatea imperială cu vreo recunoaştere a autorităţii papale, ci doar să fie papa de faţă (Pius al VII-lea), să aprobe şi să recunoască ceremonia, şi să binecuvânteze coroana pe care Napoleon a luat-o atunci de pe altar şi şi-a pus-o singur pe cap. Istoricul spune: „A pus apoi diadema pe capul împărătesei sale, ca şi cum ar arăta că autoritatea sa era vlăstarul acţiunilor sale” — rezultatul propriilor sale succese civile şi militare. De atunci papei nu i sa mai cerut niciodată să acorde coroana Imperiului Roman. Un scriitor** romano-catolic spune despre această încoronare:

*Marile războaie europene ale lui Napoleon au fost numai încercările sale de a reuni acel imperiu aşa cum a existat sub Carol cel Mare.
**Chair of St. Peter (Scaunul Sf. Petru), pagina 433

„Acţionând diferit de Carol cel Mare şi de alţi monarhi, care s-au dus la Roma în situaţii asemănătoare, el [Napoleon] a insistat în aroganţa sa ca sfântul părinte să vină la Paris să-l încoroneze. Papa a simţit o extremă repulsie să se îndepărteze astfel de vechiul obicei. De fapt l-a considerat dăunător pentru înalta sa funcţie”.
Privitor la umilirea îngrămădită peste papalitate de către Napoleon, istoria*** spune:

***Campaigns of Napoleon (Campaniile lui Napoleon), pag. 89, 90.

„A fost încheiat un armistiţiu [23 iunie 1796] cu papa [Pius al VI-lea], ale cărui condiţii au fost destul de umilitoare pentru capul bisericii, cândva cel mai puternic suveran din Europa. Pontiful, care odată călca pe gâtul regilor, instala şi destituia suverani, dispunea de state şi de împărăţii, şi, ca înaltul mare preot şi locţiitorul Celui Atotputernic pe pământ, şi-a stabilit o autoritate ca domn suprem şi a domnit peste capetele altor suverani, a fost silit să bea chiar până la drojdie paharul umilinţei. Dacă înghiţitura a fost amară, a fost o înghiţitură pe care înaintaşii săi o dăduseră cu dărnicie altora. A fost obligat să-şi deschidă porturile vaselor franceze şi să excludă pavilioanele înavale — n. e.ş tuturor naţiunilor aflate în război ((56)) cu acea Republică; să permită armatei franceze să continue în posesia legaţiilor din Bologna şi Ferrara; să predea citadela Ancona; să dea francezilor o sută de picturi, busturi, vaze sau statui care să fie alese de către comisionari trimişi de la Paris la Roma; de asemenea cinci sute de manuscrise (vechi şi valoroase) care să fie alese în acelaşi fel; şi ca să pună capac la toate, sfinţia sa a trebuit să plătească Republicii 21.000.000 de livre franceze, din care majoritatea trebuia să fie în monedă sau în lingouri de aur şi de argint.”
Pentru neîndeplinirea promptă a acestor penalităţi, amenda în bani a fost ridicată la 50.000.000 de livre şi a trebuit ca anumite teritorii papale să fie cedate Franţei; şi în cele din urmă papa a fost făcut prizonier şi dus în Franţa, unde a murit.
Chiar şi Pius al VII-lea, care fusese restabilit la onoruri pontificale şi care în 1804 a fost de faţă la încoronarea lui Napoleon, a fost după aceea lipsit de orice fărâmă de putere laică printr-un decret al lui Napoleon (1808-1809); iar monumentele şi comorile de artă ale Romei au fost luate sub protecţie franceză. Cuvintele folosite de Napoleon au fost: „Teritoriile donate de către ilustrul nostru predecesor Carol cel Mare către Sfântul Scaun … Urbino, Ancona, Macerata, să fie unite pentru totdeauna cu Regatul Italiei”.
Importanţa acestui lucru este arătată de către un scriitor romano-catolic* astfel:

*Chair of St. Peter (Scaunul Sf. Petru), paginile 439, 440

„La aceasta s-a adăugat faptul ca papa să continue să fie episcopul Romei, exercitându-şi funcţiile spirituale cum făcuseră şi predecesorii săi în veacurile timpurii, până la domnia lui Carol cel Mare. În anul următor, îmboldit de succesele armatelor sale, împăratul a hotărât ca papa să fie privat de suveranitatea sa acum numai cu numele — o simplă umbră de putere laică, ce-i mai rămăsese în capitala sa şi în districtele înconjurătoare. [Papalitatea le deţinuse pe acestea ani de-a rândul înainte de darul lui Carol cel Mare — de la ((57)) 539 d. Cr.]. În consecinţă el a emis un nou decret din palatul cezarilor austrieci, ca Roma să fie un Oraş Imperial Liber; ca administraţia ei civilă să fie condusă de un consiliu numit atunci de împărat, ca monumentele şi comorile ei de artă să fie luate sub protecţie franceză; şi ca papa, deoarece încetase să domnească, să aibă stabilit un venit pentru sfinţia sa”.
După aceasta, Pius al VII-lea a emis o bulă de excomunicare împotriva lui Napoleon şi acesta a fost luat prizonier în Franţa, unde în cele din urmă a semnat Concordatul de la Fontainebleau, datat 25 ianuarie 1813, în care a pus în mâinile lui Napoleon numirea de episcopi şi arhiepiscopi, şi efectiv şi-a anulat propria sa autoritate de a interzice asemenea numiri. Astfel el a dat de fapt lui Napoleon autoritatea unui papă, ceea ce Napoleon îşi dorise de mult.
Nici romano-catolicilor nu le-a scăpat din vedere importanţa evenimentelor care au inaugurat secolul actual. Ei nu numai că admit pierderile şi înjosirile impuse, cum sa citat mai sus, dar şi pretind că domnia milenară a papalităţii (mia de ani de la timpul darului lui Carol cel Mare către papalitate a statelor menţionate mai înainte — 800 d. Cr.) s-a încheiat cu luarea domeniilor sale de către Napoleon, de atunci nemaiavând niciodată decât un schelet de putere. Pretenţia papalităţii este că ea, ca Împărăţia lui Cristos, a îndeplinit domnia prezisă peste neamuri, menţionată în Apocalipsa 20:1-4, şi că actuala perioadă de necaz asupra acestui sistem este „puţina vreme” în care Satan este dezlegat, menţionată în versetele 7 şi 9. Numai cei care văd în papalitate contrafacerea de către Satan a adevăratului Cristos, şi care recunosc adevărata Biserică şi adevărata domnie, pot aprecia pe deplin aceasta.
Am citat probabil îndeajuns spre a convinge pe cititor că perioada Revoluţiei Franceze şi a puterii lui Napoleon a fost o perioadă foarte însemnată în istoria papalităţii, şi că influenţa papală zdrobită atunci n-a mai fost niciodată ((58)) recâştigată. Deşi câteodată s-au acordat unele favoruri, ele au fost numai pentru puţin timp şi au fost urmate de noi înjosiri, până când în 1870 toată autoritatea laică a papilor a încetat din nou — credem că pentru a nu mai fi însufleţită niciodată. Amintiţi-vă, de asemenea, că soldaţii lui Napoleon au fost cei care au deschis cu forţa inchiziţiile şi au pus capăt torturilor şi execuţiilor pentru convingeri religioase.
Efectul zdrobirii parţiale a clericalismului şi a superstiţiei, deşi a condus la o necredinţă mai deschisă, a dus de asemenea, prin astfel de răsturnare a reverenţei superstiţioase faţă de oameni, la o gândire mai inteligentă din partea poporului consacrat al lui Dumnezeu — dintre care mulţi de abia îndrăzneau înainte să gândească sau să studieze Scripturile pentru ei înşişi. Astfel, această revoluţie a fost favorabilă pentru dezvoltarea adevărului şi a adevăratului creştinism, prin stimularea studiului biblic. De fapt ea a dus mai departe lucrarea bună începută în Reforma din timpul lui Luther, care fusese oprită de ignoranţa şi servilismul maselor şi de iubirea de putere, demnitate, autoritate şi comoditate din partea „clerului”.
Am arătat astfel că în anul 1799 a început perioada denumită Timpul Sfârşitului, că în acest timp papalitatea trebuie să fie mistuită treptat; şi că Napoleon a retras nu numai darurile teritoriale ale lui Carol cel Mare (la o mie de ani după ce fuseseră făcute), ci după aceea şi jurisdicţia civilă a papalităţii în oraşul Roma, care a fost recunoscută nominal de la promulgarea decretului lui Iustinian, în 533 d. Cr., dar în realitate de la răsturnarea monarhiei ostrogote, în 539 d. Cr. — chiar cu 1260 de ani înainte de 1799. Aceasta a fost limita exactă a timpului, timpurilor şi jumătăţii de timp a puterii sale, aşa cum este precizat în mod repetat în profeţie. Şi cu toate că într-o oarecare măsură a fost pretinsă din nou de atunci încoace, papalitatea este astăzi fără urmă de autoritate pământească sau civilă, aceasta fiind în întregime „mistuită”. Omul Păcatului, lipsit de putere civilă, ((59)) încă îşi dă aere şi se laudă; dar fără putere civilă îl aşteaptă distrugerea totală în viitorul apropiat, din partea maselor înfuriate (agentul neştiutor al lui Dumnezeu), cum este clar arătat în Apocalipsa.
Acest Timp al Sfârşitului sau ziua pregătirii lui Iehova, care începe în 1799 d. Cr. şi se încheie în 1914 d. Cr., deşi caracterizat printr-o mare creştere a cunoştinţei mai presus de toate veacurile trecute, va culmina în cel mai mare timp de necaz pe care l-a cunoscut lumea vreodată; dar, cu toate acestea, el pregăteşte şi duce la acel timp binecuvântat promis de atâta vreme, când adevărata Împărăţie a lui Dumnezeu, sub controlul adevăratului Cristos, va stabili pe deplin o ordine de guvernare chiar opusă celei a lui Anticrist. Deoarece această perioadă pregăteşte şi duce la Împărăţie, ea duce şi la marele conflict dintre vechea şi noua ordine de lucruri prin care va fi introdusă aceasta din urmă. Şi deşi vechea ordine de lucruri trebuie să treacă şi cea nouă trebuie să-i ia locul, schimbarea va avea împotrivire violentă din partea celor avantajaţi de ordinea actuală. Rezultatul va fi revoluţia în întreaga lume, care va duce la distrugerea finală şi completă a vechii ordini şi la introducerea şi stabilirea celei noi.
Toate descoperirile, invenţiile şi avantajele care fac ziua noastră superioară oricărei alte zile, nu sunt decât tot atâtea elemente care lucrează împreună în această zi de pregătire pentru Veacul Milenar care intră, când reforma adevărată şi sănătoasă şi progresul real şi rapid în toate direcţiile vor fi pe ordinea de zi, către toţi şi pentru toţi.
((60))
Vie Împărăţia Ta
Din necaz scoală
Fiica Sionului, din necaz scoală,
Căci vrăjmaşii tăi mai mult nu te apasă;
Steaua bucuriei peste munţi în zori străluce
Şi noaptea tristeţii tale s-a terminat.
Tari fost-au vrăjmaşii, dar braţul ce-i supuse,
Mai tare a fost, şi oştile le-a risipit;
Ca pleava-n vânt fugit-au sub biciul ce le-a urmărit,
Zadarnice le-au fost carele şi caii de război.
Fiica Sionului, puterea ce te-a mântuit
Să fie preamărită în harfe şi timpane;
Strigă, căci distrus este vrăjmaşul care te-a robit,
Asupritorul este biruit şi Sionul are eliberare.