DESPRE CREȘTINISMUL ADEVĂRAT ȘI DOCTRINA
RĂSCUMPĂRĂRII
Un adevăr fundamental din învăţătura creştină
este misterioasa doctrină a ispăşirii. Păcatul este un fapt indiscutabil. Este
recunoscut şi adeverit în mod general. El este propria lui dovadă. Mai mult,
este o barieră între om şi Dumnezeul lui. Sfinţenia divină şi păcatul, cu
caracterul lui dezgustător, cu răzvrătirea lui, cu degradarea lui oribilă şi cu
ruina lui fără speranţă, nu pot coexista în nici un sistem de guvernare morală.
Dumnezeu nu poate tolera păcatul sau să Se adapteze lui sau să facă un loc
pentru el în prezenţa Sa. El nu poate discuta cu el; trebuie să-l pedepsească.
Nu poate trata cu el; trebuie să-l judece la bara de justiţie. Nul poate trece
cu vederea; trebuie să-l biruie. Nu-i poate da un statut moral; trebuie să-i
dea condamnarea pe care o merită.
Ispăşirea este metoda minunată a
lui Dumnezeu de justificare, odată pentru totdeauna, înaintea universului, a
atitudinii Sale eterne faţă de păcat, prin preluarea de către El Însuşi, în
spirit de sacrificiu, a pedepsei lui. El face aceasta prin persoana lui Isus
Cristos. Faptele naşterii, vieţii, morţii şi învierii lui Cristos îşi au locul
lor în tărâmul istoriei adevărate, iar valoarea morală şi eficacitatea
ispăşitoare a ascultării Sale perfecte şi a morţii Sale de sacrificiu devin un
element misterios al valorii nelimitate în procesul reajustării relaţiei
păcătosului cu Dumnezeul său.
Cristos este recunoscut de către
Dumnezeu ca înlocuitor. Meritul ascultării Sale şi demnitatea înălţată a
sacrificiului Său sunt disponibile ambele pentru credinţă. Păcătosul, umilit,
pocăit şi conştient de nevrednicie, Îl acceptă pe Cristos ca răscumpărătorul
său, cel care intervine pentru sine, mântuitorul său, şi doar crede în El,
având încrederea în asigurările şi promisiunile Sale, bazate cum sunt pe
intervenţia Sa ispăşitoare, şi primeşte de la Dumnezeu, ca dar al iubirii
suverane, toate beneficiile lucrării mijlocitoare a lui Cristos. Acesta este
modul lui Dumnezeu de a ajunge la ţelul iertării şi reconcilierii. Este modul
Său de a fi drept şi totuşi să realizeze îndreptăţirea păcătosului. Şi aici
avem taina înţelepciunii în exemplificarea ei cea mai maiestuoasă.
Aceasta este inima Evangheliei. Ea
pulsează de iubire misterioasă; pulsează de chinurile inexprimabile ale
vindecării divine; poartă o legătură vitală cu tot planul de guvernare; este,
în activităţile ei ascunse, în afara examinării raţiunii umane; dar trimite
sângele vieţii care curge prin istorie şi-i dă creştinismului vitalitatea lui
superbă şi vigoarea lui nepieritoare. Fiindcă creştinismul elimină păcatul din
problemă, de aceea soluţia lui este completă şi finală.
Creştinismul trebuie să vorbească
în numele lui Dumnezeu. Lui îi datorează existenţa, şi secretul adânc al
demnităţii şi puterii lui este că Îl descoperă pe El. Ar fi neruşinare pentru
el să vorbească pur şi simplu pe propria sa răspundere, sau chiar în numele
raţiunii. Nu are de propus
nici o filosofie a evoluţiei. Are de dat un mesaj de la Dumnezeu. El însuşi
nu este o filosofie; este o religie. Nu este de orgine pământească; este făurit
de Dumnezeu. Nu vine de la om, ci de la Dumnezeu, şi este cu intensitate viu
prin puterea Lui, treaz prin iubirea Lui, benign prin bunătatea Lui, radiant de
lumina Lui, încărcat de adevărul Lui, trimis cu mesajul Lui, inspirat de
energia Lui, impregnat de înţelepciunea Lui, înnăscut cu darul vindecării
spirituale şi puternic prin autoritate supremă. Are o misiune printre oameni,
oricând sau oriunde îi găseşte, care este tot atât de sublimă ca şi creaţia,
tot atât de minunată ca şi existenţa spirituală şi tot atât de plină de sens
misterios ca şi
eternitatea. Îşi află focarul, precum şi centrul de radiere, în marele lui
descoperitor şi învăţător, către care, înainte de venirea Lui, au arătat toate
degetele luminii, şi de la care, de la încarnarea Sa, a strălucit toată
strălucirea zilei.
Spiritul lui este plin de
sinceritate simplă, demnitate înălţată şi altruism plăcut. El are ca scop să
împartă o binecuvântare mai degrabă decât să provoace o comparaţie. Nu este
atât de nerăbdător să se justifice pe sine cât să confere beneficiile lui. Nu
este atât de preocupat să-şi asigure onoarea supremă pentru sine cât să-şi
câştige calea spre inimă. Nu caută să ia în batjocură, să discrediteze sau să
umilească pe rivalul său, ci mai degrabă să supună prin iubire, să atragă prin
propria sa excelenţă şi să înlocuiască prin virtutea propriei sale superiorităţi
incomparabile. Este incapabil de un spirit de rivalitate, datorită dreptului
său indiscutabil de a domni. Nu are nevoie de zâmbet batjocoritor, se poate
lipsi de dispreţ, nu poartă nici o armă de violenţă, nu este dat să se certe,
este incapabil de trucuri sau înşelare şi respinge făţărnicia. Se bazează
întotdeauna pe meritul său intrinsec şi îşi bazează toate pretenţiile pe
dreptul său de a fi auzit şi onorat.
Dovada sa miraculoasă este mai
degrabă o excepţie decât o regulă. A fost un semn să ajute credinţa slabă. A
fost o concesie făcută în spiritul condescendenţei. Miracolele sugerează
îndurarea după cum anunţă şi maiestatea. Când ne gândim la sursele nelimitate
ale puterii divine şi la uşurinţa cu care semnele şi minunile puteau fi
înmulţite în uluitoare varietate şi măreţie, suntem conştienţi de o conservare
rigidă a puterii şi de o respingere clară a spectaculosului. Misterul istoriei
creştine este modul cruţător în care creştinismul şi-a folosit resursele. Este
o solicitare asupra credinţei, care adeseori este dureros de severă, să se
observe lipsa aparentă de energie, hotărâre şi forţă irezistibilă în înaintarea
aparent înceată a religiei noastre sfinte. [Neapărat aşa trebuie să fie pentru
cei care n-au ajuns încă să înţeleagă planul divin al veacurilor.]
Fără îndoială că Dumnezeu a avut
motivele Sale, dar între timp noi nu putem decât să recunoaştem în creştinism
un spirit de rezervă singulară, de răbdare minunată, de glas scăzut, de
reţinere intenţionată. El nu
«strigă, nu-şi ridică glasul şi nu-l face să se audă pe stradă». Secolele vin
şi se duc şi creştinismul atinge numai porţiuni din pământ, dar oriunde atinge,
transformă. El pare să dispreţuiască ajutoarele materiale şi socoteşte numai
acele victorii care merită să fie avute, care sunt câştigate prin contact
spiritual cu sufletul individului. Relaţia lui cu alte religii a fost
caracterizată prin rezervă unică, iar progresul lui a fost marcat printr-o
demnitate neostentativă care este în armonie cu atitudinea maiestuoasă a lui
Dumnezeu, autorul lui.
Avem dreptate deci, când vorbim
despre spiritul acestui mesaj ca fiind complet liber de banalitatea
sentimentului de rivalitate, cu totul deasupra metodelor spectaculoase sau
vulgare, infinit îndepărtat de toate mecanismele simple sau efectele dramatice,
cu totul liber de prefăcătorie sau făţărnicie, lipsit de nerăbdarea de a se
alia cu puterea lumească sau cu strălucirea socială, preocupându-se mai mult de
un loc de influenţă într-o inimă umilă decât de un loc de putere pe un tron
regal, în întregime concentrat ca să pretindă supunerea iubitoare a sufletului
şi asigurarea transformării morale a caracterului, pentru ca propriul său
spirit şi principii să poată stăpâni viaţa spirituală a oamenilor.
El vorbeşte deci altor religii cu
francheţe şi simplitate nelimitate, bazat pe propria sa pretenţie indiscutabilă
la audiere. El recunoaşte sinceritatea neîndoielnică a convingerii personale şi
seriozitatea intensă a străduinţei morale în cazul multor suflete serioase
care, asemenea atenienilor din vechime, «se închină în ignoranţă»; previne şi
convinge şi porunceşte, aşa cum are dreptul; vorbeşte, asemenea lui Pavel în
prezenţa păgânismului cultivat pe Colinele lui Marte, despre acea zi stabilită
în care trebuie să fie judecată lumea şi despre «acel om» prin care va fi
judecată; trimite şi retrimite ecoul chemării lui invariabile şi inflexibile la
pocăinţă; cere acceptarea standardelor lui morale; cere supunere, loialitate,
reverenţă şi umilinţă.
Toate acestea le face pe un ton
superb şi hotărât, de insistenţă calmă. Adesea el îşi impune cererea cu
argumentare, apel şi insistenţă tandră; totuşi în toate şi prin toate trebuie
recunoscut un ton clar, răsunător, predominant, de insistenţă necompromiţătoare, revelând acea
voinţă supremă care a iniţiat creştinismul şi în al cărui nume vorbeşte
întotdeauna. El îşi dă mesajul cu un aer de încredere netulburată şi de
autoritate calmă. Nu se află la el nici o nelinişte în privinţa întâietăţii,
nici o grijă nepotrivită în legătură cu aparenţele, nici o posibilitate de a fi
patronat, nici un spirit de concurenţă nedemn. Vorbeşte mai degrabă cu
conştiinţa acelei supremaţii simple, naturale, incomparabile, nemăsurate, care
dezarmează repede rivalitatea şi la urmă provoacă admiraţia şi obligă supunerea
inimilor libere de răutate şi prefăcătorie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu