O Rază de Speranță pe o Mare Înfuriată

O Rază de Speranță pe o Mare Înfuriată

“Opreşte-ţi plânsul, opreşte-ţi lacrimile din ochi”

Domnul trimite prin prorocul Ieremia un mesaj de mângâiere pentru inima fiecărui părinte mâhnit care-şi pune încrederea în El. Citim: “Un ţipăt se aude în Rama, plângeri şi lacrimi amare: Rahela îşi plânge fiii; şi nu vrea să fie mângâiată pentru fiii ei, căci nu mai sunt. Aşa vorbeşte DOMNUL: “Opreşte-ţi plânsul, opreşte-ţi lacrimile din ochi; căci munca îţi va fi răsplătită”, zice Domnul, “ei se vor întoarce iarăşi din ţara vrăjmaşului””. Ieremia 31:15, 16.

În textul nostru ne atrag atenţia cinci puncte:

Primul — întristarea după cei morţi, întristare care este generală; după cum declară apostolul, “toată creaţia suspină şi suferă durerile naşterii”.

Al doilea — natura mângâierii — speranţa unei învieri, speranţa unei întoarceri din morţi; “ei se vor întoarce”, vor fi readuşi la viaţă.

Al treilea — cei dragi ai noştri care au murit se află în “ţara vrăjmaşului”; în armonie cu declaraţia apostolului, “vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea”. 1 Corinteni 15:26.

Al patrulea — truda părinţilor de a-şi creşte copiii cum se cuvine nu este pierdută; “munca îţi va fi răsplătită”.

Al cincilea — ultimul punct, dar nu cel mai lipsit de importanţă, îl constituie afirmaţia că acesta este Cuvântul Domnului, care nu poate fi desfiinţat — Cuvântul care se va împlini în mod sigur, indiferent cât de diferit ar fi el de cuvântul omului cu privire la acest subiect.

Lacrimile nu înseamnă slăbiciune — “Isus plângea”

Întristarea după cei morţi nu este un semn de slăbiciune, ci tocmai dimpotrivă — este un semn de iubire şi compătimire. În cazul în care cineva ar căuta dovadă la aceasta, ea se găseşte în cel mai scurt verset din Biblie: “Isus plângea”. Şi Domnul nostru a vărsat lacrimi la o înmormântare, la cea a lui Lazăr, prietenul Său, fratele Martei şi al Mariei. Domnul nostru a înţeles pe deplin acel eveniment, a înţeles mai adânc decât ceilalţi din jurul Său groaznica semnificaţie a cuvântului “moarte”. El a apreciat mai mult decât oricine din rasa umană decăzută, aflată pe calea morţii,  marea binecuvântare şi marele privilegiu de a trăi, şi a înţeles  ce durere cumplită este moartea — nimicirea, distrugerea totală.

Pe de altă parte, El a înţeles mai clar decât oricare din ascultătorii Săi îndurătorul plan al lui Dumnezeu pentru salvarea rasei de la distrugere. Şi-a dat seama că pentru acest scop venise în lume — pentru a-Şi da viaţa ca preţ de răscumpărare pentru tatăl Adam şi în acelaşi timp pentru fiecare membru al rasei adamice implicat în moarte prin prima neascultare din Eden. Învăţătorul a înţeles prin credinţa Sa în planul Tatălui, prin voinţa Sa de a-Şi îndeplini partea în acest plan şi de a-Şi da viaţa ca preţul nostru de răscumpărare, că binecuvântările învierii vor veni pentru fiecare membru al omenirii.

 Nu a murit, ci doarme

Să remarcăm felul în care Domnul i-a mângâiat pe cei întristaţi din pricina morţii lui Lazăr. Să fim pe deplin încredinţaţi că Cel care a vorbit cum “niciodată n-a vorbit vreun om”, a dat mângâierea cea mai folositoare şi mai bună. Această mângâiere a fost afirmaţia că Lazăr nu era mort, “ci dormea”. El n-a spus şi nici nu s-a gândit că Lazăr era mort în sensul distrugerii totale, pentru că avea deplină încredere în planul divin de răscumpărare şi în binecuvântările învierii care rezultă din ea. Deci El a vorbit despre moarte ca despre un somn — un somn calm, liniştit, de aşteptare.

Ce minunată ilustraţie este aceasta, atât de des folosită în Scripturi de către toţi cei care au crezut în planul divin referitor la o dimineaţă a învierii. În Vechiul Testament citim adesea despre acest somn. Avraam a adormit cu părinţii săi, la fel Isaac, la fel Iacov, la fel profeţii, la fel întregul Israel.

În Noul Testament la fel. Nu numai Domnul nostru a spus despre Lazăr că dormea, ci şi apostolii au folosit adesea această ilustraţie a somnului pentru a reprezenta speranţa lor în înviere — că cei dragi care au murit nu sunt distruşi complet, ci, aşa cum declară textul nostru, “se vor întoarce iarăşi din ţara vrăjmaşului” — vor fi treziţi în dimineaţa învierii.

Despre Ştefan, primul martir creştin, este scris că, deşi a fost ucis cu pietre, “a adormit” liniştit, având încredere în Isus şi în marea putere pe care în cele din urmă El o va exercita ca să cheme afară din puterea morţii pe toţi cei răscumpăraţi prin sângele Său preţios. Ne amintim că aceasta a fost mângâierea pe care apostolul a pus-o în faţa bisericii timpurii, spunând: “Mângâiaţi-vă, deci, unii pe alţii cu aceste cuvinte” — “Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu El pe cei care au adormit în Isus” — (1 Tes. 4:14–18).

Dar să ne întoarcem la Isus şi la cele două surori întristate din Betania, şi să ascultăm cuvintele de mângâiere spuse cu acea ocazie. Nu putem spune mai bine decât marele Învăţător şi decât lecţiile prezentate de El. Să ascultăm conversaţia Lui cu Marta: “Fratele tău va învia”. Nu zice “fratele tău trăieşte acum”. El n-a spus, aşa cum unii învaţă astăzi în mod greşit, că fratele ei era mai viu în moarte decât a fost înainte de moarte. Nu, nu! Domnul nostru n-ar fi luat în derâdere bunul simţ şi raţiunea ascultătorilor şi nici n-ar fi putut încălca adevărul,  spunând că morţii nu sunt morţi.

Să ascultăm! Domnul a admis că nenorocirea a căzut peste acea casă. N-a spus nici un cuvânt că prietenul Său, Lazăr, ar fi mers în cer — nici măcar o aluzie de felul acesta. Dimpotrivă, El a avut lacrimi de compătimire, şi a oferit speranţa învierii ca soluţia cea mai puternică şi singura soluţie adevărată în necaz — “Fratele tău va învia”. “Eu sunt învierea şi viaţa!” Speranţa tuturor celor morţi este concentrată în Mine. Moartea Mea va realiza anularea condamnării adamice originare, şi atunci, în armonie cu planul Tatălui, voi avea dreptul să-i chem pe toţi cei morţi din marea închisoare a morţii, din mormânt. “Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele.” Ioan 5:28, 29.

Dimineaţa învierii

La sfârşitul conversaţiei Sale cu Marta, după ce îi explicase acesteia că speranţa ei trebuia să se bazeze pe învierea din morţi şi că El este centrul acestei speranţe a învierii, Domnul nostru a cerut să fie dus la mormânt, voind să dea o ilustraţie a puterii pe care o va exercita în curând faţă de întreaga omenire, în dimineaţa învierii. Stând la uşa mormântului, Domnul nostru a strigat cu glas tare: “Lazăre, vino afară!” şi cel mort a ieşit — adică cel care fusese mort a fost reînsufleţit prin puterea şi autoritatea Domnului nostru.

Despre această minune, ca şi despre altele făcute de iubitul nostru Răscumpărător la prima venire a Sa, ni se spune în mod special că a fost o manifestare a gloriei şi a puterii viitoare, o demonstraţie a lucrărilor pe care le va face la a doua venire, numai că lucrarea la a doua venire va fi generală, mai mare, mai largă, mai adâncă din toate punctele de vedere. “Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor”; toţi cei ce sunt în morminte vor ieşi afară din ele, nu doar pentru a recădea în orbire şi moarte, ci pentru o recuperare veşnică — va fi nu numai o redare a văzului şi auzului natural, ci li se vor deschide şi ochii şi urechile înţelegerii; nu vor fi doar sculaţi din somnul morţii pentru a trăi încă câţiva ani în condiţiile prezente, ci cu intenţia ca prin ascultare de aranjamentul divin din Veacul Milenar, toţi cei treziţi să poată ajunge la glorioasa perfecţiune intelectuală, morală şi fizică, pierdută prin neascultarea lui Adam.

“Timpurile de înviorare să poată veni”

Speranţă minunată în nişte timpuri minunate. Nu-i de mirare că apostolul le numeşte “timpuri de înviorare … prin prezenţa Domnului” când să fie trimis Isus Cristos. Nu-i de mirare că vorbeşte despre acei ani ai Veacului Milenar ca despre “timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime”. Fapte 3:19-21.

Lazăr a murit din nou, fiica lui Iair a murit din nou, fiul văduvei din Nain a murit din nou. Trezirea lor din mormânt a fost temporară, a fost numai o ilustrare a puterii Domnului, după cum este scris: Aceste lucruri le-a făcut Isus şi “Şi-a arătat slava”. Erau doar nişte licăriri ale puterii şi slavei viitoare, precum şi ale binecuvântatei lucrări a minunatului Profet, Preot şi Împărat pe care Dumnezeu L-a numit nu numai să răscumpere lumea, ci şi să acorde tuturor la timpul cuvenit ocaziile asigurate prin acea jertfă de răscumpărare.

Nu putem intra în amănunte acum, însă nu ne îndoim de faptul că majoritatea va fi în deplin acord că marea binecuvântare care este mai întâi pentru Biserică şi apoi penru omenire, se bazează pe venirea Domnului şi Învăţătorului nostru, a Răscumpărătorului şi Regelui nostru, şi că marile binecuvântări centrate în El nu sunt doar temporare, ci sunt plănuite de către Dumnezeu să dureze veşnic pentru cei care vor accepta favorurile divine într-un spirit potrivit, cu reverenţă, cu mulţumire şi supunere.

Moartea — “ţara vrăjmaşului”

Dar de ce este numită moartea “ţara vrăjmaşului”? De ce este scris că “vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea”? Pentru că moartea este un vrăjmaş, oricum s-ar prezenta faptele. Sugestia că moartea este un prieten nu vine din Cuvântul lui Dumnezeu, ci din filosofiile păgâne. Sugestia că moartea nu este reală nu vine din Scripturi, ci din lumea păgână. Sugestia că morţii sunt mai vii decât înainte de a muri este în totală dezarmonie cu declaraţia scripturală — “Cei morţi nu ştiu nimic”; “dacă fiii lui ajung în cinste, el nu ştie nimic; dacă sunt înjosiţi habar n-are”, pentru că “în Locuinţa Morţilor în care mergi, nu este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune” (Iov 14:21; Ecles. 9:5, 10). Sugestia cu care ne amăgim şi ne imaginăm fără motiv raţional că momentul morţii este momentul unei vieţi mai înalte, este de la Adversar. În Eden când Domnul le-a spus primilor noştri părinţi, “Veţi muri negreşit” din cauza păcatului vostru, Adversarul a declarat contrariul: “Hotărât că nu veţi muri”. Geneza 3:2-4.

Adversarul a continuat această învăţătură falsă timp de 6000 de ani şi în consecinţă nu numai lumea păgână este înşelată de această denaturare a faptelor, ci şi foarte, foarte mulţi din creştinătate cred cuvântul lui Satan “hotărât că nu veţi muri”, şi cred că morţii nu sunt morţi, respingând mărturia Cuvântului lui Dumnezeu, care spune că “plata păcatului este moartea”, că “sufletul care păcătuieşte, acela va muri”, că “moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, căci toţi au păcătuit” şi că speranţa Bisericii şi cea a lumii stă în faptul că Cristos a murit pentru păcatele noastre, ne-a răscumpărat din sentinţa morţii şi la timpul cuvenit al Tatălui îi va învia pe cei morţi. Rom. 6:23; 5:12; Ezec. 18:20.

Cheia închisorii morţii

Să ne mângâiem inimile cu mângâierea adevărată, mângâierea substanţială din Cuvântul lui Dumnezeu, că va fi o înviere a morţilor, atât a celor drepţi cât şi a celor nedrepţi. Toţi cei care sunt în morminte vor auzi glasul Fiului Omului şi vor ieşi afară din ele. Miliardele de oameni care au intrat în marea închisoare a morţii vor fi eliberaţi, pentru că, aşa cum declară Scripturile, Marele Răscumpărător deţine cheia, puterea, autoritatea de a porunci prizonierilor să iasă afară.

Ce glorioasă va fi acea dimineaţă a învierii! Ce glorioasă reunire! Învăţătura scripturală este că procesul de trezire va continua pe parcursul unei considerabile părţi din Veacul Milenar, ziua de o mie de ani a învierii şi restabilirii. Mai întâi va fi învierea Bisericii, Miresei, soţiei Mielului, trupului lui Cristos. Aceştia, potrivit Scripturilor, vor avea parte de întâia înviere — prima nu numai în timp, ci şi prima în sensul importanţei. În această grupă nu vor fi decât sfinţii, după cum este scris: “Fericiţi şi sfinţi sunt cei care au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte nu are nici o putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani” (Apoc. 20:6). Totuşi aceştia nu vor fi decât o turmă mică, după cum declară Scripturile, din care fac parte “nu mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales”, ci “cei care sunt săraci faţă de lume, ca să fie bogaţi în credinţă şi moştenitori ai Împărăţiei”. 1 Corinteni 1:26; Iacov 2:5.

Nu mult după întâia înviere (glorificarea Bisericii) va urma învierea credincioşilor vrednici din vechime — a învingătorilor din timpurile vechi care au precedat Veacul Evanghelic. Avem asigurarea că Avraam, Isaac şi Iacov şi toţi sfinţii profeţi — da, toţi cei care au fost aprobaţi de Dumnezeu pentru credinţa şi eforturile lor de a fi ascultători — vor ieşi afară din morminte la stările umane glorioase, măreţe, ca imagini pământeşti ale Creatorului ceresc, pentru a fi reprezentanţii pământeşti ai Împărăţiei, instructorii omenirii.

Instruirea omenirii va începe imediat. Suntem asiguraţi că “Pământul va fi plin de cunoştinţa DOMNULUI, ca fundul mării de apele care-l acoperă” — adică în aşa măsură încât “nici unul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său zicând: “Cunoaşte pe DOMNUL!” Ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice DOMNUL”. Nu putem să nu menţionăm acel timp glorios şi marile ocazii care vor fi date fiecărei făpturi de a-L cunoaşte pe Domnul, de a I se supune, de a ajunge la înviere în deplina ei semnificaţie — o ridicare la perfecţiunea intelectuală, morală şi fizică. Isaia 11:9; 31:34.

“Cei din urmă vor fi cei dintâi şi cei dintâi vor fi cei din urmă”

După ce Împărăţia lui Dumnezeu va fi pe deplin stabilită pe pământ, iar Satan va fi legat, după ce întunericul va dispărea, iar adevărata lumină va lumina pe fiecare fiinţă, va veni vremea pentru trezirea tuturor familiilor pământului — nu toţi deodată, ci treptat se vor întoarce din “ţara vrăjmaşului”. Scripturile nu intră în detalii cu privire la acest subiect, ci lasă mult pe seama credinţei, dar ne dau totuşi temelie fermă pentru a crede în făgăduinţa clară a Cuvântului lui Dumnezeu.

Noi înţelegem că acei care au adormit ultimii vor fi printre primii care vor fi chemaţi înapoi din ţara vrăjmaşului, şi astfel lucrarea de trezire a celor adormiţi va progresa în ordine inversă; cei vii vor face pregătiri pentru fraţii, surorile şi părinţii lor, iar ei la rândul lor vor face pregătiri pentru fraţii, surorile şi părinţii lor şi aşa mai departe până când, în cele din urmă, tatăl Adam şi mama Eva vor ieşi pentru a vedea lumea plină de urmaşii lor, în acord cu porunca originară a Domnului, să se înmulţească şi să umple pământul.

Ei vor privi cu uimire ploaia de binecuvântări care a venit peste omenire de la Tatăl ceresc prin Mântuitorul ceresc. Ei vor vedea ce ravagii a produs neascultarea, dar că Dumnezeu în înţelepciunea şi puterea Sa a învins şi a scos ordine din confuzie şi înviere din moarte. Ei şi toţi vor înţelege ceva despre lungimea şi lărgimea, înălţimea şi adâncimea iubirii lui Dumnezeu. Marele plan de mântuire se va contura în faţa lor; vor vedea cum Abel, fiul lor, care a suferit pentru dreptate, a fost un tip şi o imagine a marelui Fiu al lui Dumnezeu, care a suferit pentru dreptate şi pentru eliberarea noastră. Şi vor vedea cum sângele lui Isus strigă pace, iertare şi armonie cu Dumnezeu pentru toţi cei în folosul cărora a fost vărsat.

Tragedia păcatului şi a morţii

Ei vor afla de asemenea despre teribila degradare care a venit asupra omenirii după moartea lor; vor citi cu inimile îngrozite şi cu răsuflarea tăiată despre îngrozitoarele epidemii, foamete şi alte calamităţi care au venit asupra omenirii ca parte din sentinţa originară sau din blestemul morţii. Vor afla despre aberaţiile intelectuale care au afectat lumea, aşa încât oamenii gândeau că fac un serviciu lui Dumnezeu când se persecutau unii pe alţii din pricina deosebirilor de opinii religioase, şi cum alţii, mai mult sau mai puţin mistuiţi de egoism, lăcomie etc., au purtat războaie, au născocit maşini de distrugere şi s-au omorât unii pe alţii cu miile. Ei se vor mira de răbdarea lui Dumnezeu în permiterea răului atâta timp.

Apoi vor vedea cu adevărat ce a lucrat Dumnezeu: în primul rând dreptatea Sa, care a dat marele preţ de răscumpărare şi care n-a putut elibera pe vinovat altfel. În al doilea rând iubirea Sa, care s-a manifestat prin faptul că Şi-a dat Fiul. În al treilea rând, vor ajunge să înţeleagă cum în decursul Veacului Evanghelic Dumnezeu a selecţionat Biserica Sa, pentru a fi Mireasa lui Cristos şi comoştenitoare cu El în Împărăţie. În al patrulea rând, vor înţelege că atunci când alegerea Bisericii a fost completă, iar membrii ei au fost toţi încercaţi, şlefuiţi, probaţi şi glorificaţi, atunci a venit peste omenire binecuvântarea prin Cristosul glorificat, Cap şi corp, prin restabilirea tuturor lucrurilor, care a fost vestită prin gura tuturor sfinţilor proroci din vechime. Fapte 3:20, 21.

 “Munca îţi va fi răsplătită”

În fine, să ne gândim la Cuvântul Domnului pentru noi, în special la cuvântul Său către cei care sunt părinţi: “munca îţi va fi răsplătită”. Ce binecuvântare şi mângâiere! Ce consolare şi încurajare pentru acei părinţi care, căutând să-şi educe copiii pe calea pe care trebuie să meargă, sunt greu răniţi şi descurajaţi când săgeata morţii îi loveşte pe cei pe care i-au iubit şi îngrijit atâta. La început sunt înclinaţi să spună: “O, iubirea mea, sfaturile mele, grija mea de mamă, preocuparea mea de tată, toate au fost în zadar”. Însă Domnul le spune: “Munca îţi va fi răsplătită”.

Cum va fi răsplătită?

În viitor veţi vedea rodul muncii voastre; în curând cu toţii vom cunoaşte aşa cum suntem şi noi cunoscuţi. Cei dragi ai noştri vor fi cu noi; orice măsură de timp sau efort depus pentru a-i forma şi modela în privinţa dreptăţii şi adevărului, a integrităţii şi evlaviei, cu siguranţă n-au fost cheltuite în zadar. Copilul va ieşi din mormânt cu atât mai avansat în dezvoltarea sa intelectuală şi morală, cu atât mai pregătit să atingă marile înălţimi pe care Domnul le va pune în faţa lui.

Pe de altă parte, părintele care n-a avut grijă de copiii săi, care şi-a neglijat privilegiile şi obligaţiile avute ca părinte, va fi răsplătit fără îndoială în viitor, când va înţelege ce ar fi putut face pentru copiii săi şi n-a făcut.

Mai mult, printr-o lege divină a reacţiei, fiecare părinte care este credincios în achitarea de datoriile părinteşti îşi va avea răsplata în el însuşi; şi tot aşa, fiecare părinte care şi-a neglijat datoriile de părinte îşi va avea răsplata în el însuşi. Pentru că, cine nu-şi dă seama că nu există un privilegiu sau o ocazie mai mare pentru autodezvoltare decât aceea care rezultă din străduinţa părinţilor de a-şi educa copiii în calea pe care trebuie să o urmeze, în respectul şi sfatul Domnului?

 Zidirea caracterului

Fără îndoială este adevărat că orice efort de a face bine altora, în special propriilor copii, îşi are binecuvântarea sa compensatoare asupra inimii. Fie ca această binecuvântare să se adâncească pe măsură ce trec anii!

În concluzie, vă spunem nu numai pentru ziua de astăzi, ci şi pentru cele care vor urma: “Mângâiaţi-vă, deci, unii pe alţii cu aceste cuvinte” ale Domnului nostru în sensul că micuţii voştri se vor întoarce din “ţara vrăjmaşului” şi că întoarcerea lor va fi chiar mai binecuvântată, sub condiţii mult mai favorabile decât în prezent. Atunci, sub domnia marelui Împărat, tot răul va fi supus, toţi răufăcătorii vor fi reprimaţi, toate influenţele dreptăţii vor fi eliberate şi întregul pământ va fi plin de cunoştinţa Domnului ca fundul mării de apele care-l acoperă. Binecuvântate sunt perspectivele care ne stau în faţă. Tatălui ceresc care a proiectat marele plan precum şi Celui care ne-a iubit şi ne-a cumpărat cu sângele Său preţios le aducem mulţumiri şi laude veşnice şi dorim să arătăm acest lucru prin vieţile noastre zilnice.

 Un scurt rezumat al Planului Divin al Veacurilor,

care arată de ce a fost permis răul şi cum va fi înlăturat prin cooperarea armonioasă a dreptăţii, înţelepciunii, iubirii şi puterii Creatorului

Cercetătorul atent şi reverenţios al Sfintelor Scripturi va găsi, în lumina cuvenită acum casei credinţei, că în Cuvântul lui Dumnezeu este prezentat un plan complet şi sistematic de mântuire şi de înaintare spre perfecţiune a neamului omenesc, care este în activitate de veacuri; până acum acest Plan a fost un succes în desfăşurarea lui treptată şi la timpul cuvenit va avea un final glorios. Pentru realizarea acestui plan până la gradul de dezvoltare actual au fost necesari cei şase mii de ani trecuţi ai istoriei umane. Mia de ani care urmează va fi martora completei lui realizări, restabilind pe fiecare persoană care va dori la dreptate şi la asemănarea originară cu Dumnezeu, cu perspectiva binecuvântării eterne în veacurile viitoare.

Aceasta este sfera planului lui Dumnezeu pe care El l-a întocmit înainte de întemeierea lumii, pentru a fi realizat în Cristos, care este Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul, Prima şi Ultima creaţie directă a lui Iehova — unicul Său Fiu conceput — Apoc. 1:8, 17; Ioan 1:14, 18; Col. 1:15. “Toate au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El.” “El este chipul Dumnezeului Celui nevăzut, Cel întâi-născut peste toată creaţia, pentru că prin El au fost create toate lucrurile, cele care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie scaune de domnii, fie domnii, fie căpetenii, fie autorităţi. Toate lucrurile au fost create prin El şi pentru El. El este mai înainte de toate şi toate se menţin prin El” (Ioan 1:3; Col. 1:15-17). Prin El, de asemenea, “avem răscumpărarea, iertarea păcatelor”. Col. 1:14.

Dumnezeu, onorându-L astfel pe Fiul Său în faptul că L-a făcut instrumentul sau agentul Său prin care Îşi va îndeplini marile Sale scopuri, le-a spus oamenilor: “Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc desfătarea; de El să ascultaţi”. “Pe El, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui şi L-a făcut Domn şi Mântuitor”, “pentru ca toţi să cinstească pe Fiul (ca agent şi reprezentant al lui Dumnezeu) cum cinstesc pe Tatăl” (Mat. 17:5; Fapte 5:31; Ioan 5:23). Fiul nu pretinde cinste mai mare decât aceea de a fi agentul şi mesagerul Tatălui, “solul legământului” (lui Iehova) (Mal. 3:1); pentru că El spune: “Nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis” şi “Tatăl este mai mare decât Mine” (Ioan 6:38; 5:30; 4:34; 14:28). Pentru noi, ca şi pentru apostoli, “este un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate … şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate şi prin El şi noi”. 1 Cor. 8:6.

După crearea îngerilor, a urmat crearea omului. Omul a fost creat numai “cu puţin mai prejos decât îngerii” (Evrei 2:7), iar acestpuţin a constat în faptul că prin însăşi natura sa a fost limitat la pământ, pe când natura îngerească, fiind spirituală, are o sferă mai largă de observaţie şi ca atare un plan mai larg de gândire. Atât omul cât şi îngerii au fost creaţi în chipul lui Dumnezeu, cu capacităţi de gândire, cu sentimente de apreciere a binelui şi răului şi cu libertate de alegere.

Dumnezeu putea să nu permită răul sau să nu permită lui Satan să-l ispitească pe om, dar El n-a voit ca fiinţa umană să fie ascultătoare din obligaţie.

Chiar dacă Creatorul a ştiut că Adam va cădea la probă, El a permis-o pentru ca omul să câştige experienţă valoroasă prin ea. Dar Dumnezeu n-a avut ca scop să abandoneze în ruină veşnică pe creatura Sa neascultătoare şi vrednică de moarte, ci a pregătit o cale de răscumpărare, prin care El să poată fi drept şi totuşi să îndreptăţească pe cel care se căieşte cu adevărat şi crede (Romani 3:26), aşa încât experienţa dureroasă câştigată sub domnia păcatului şi a morţii să poată sluji în cele din urmă, sub influenţa conducătoare a providenţei divine, la stabilirea mai fermă a omenirii în dreptate şi loialitate nesilită faţă de Dumnezeu.

Încercarea din Eden a fost numai o probă de ascultare de Dumnezeu. Dacă şi-ar fi dovedit loialitatea prin ascultare, probabil că restricţia de a mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului ar fi fost înlăturată la timpul cuvenit. Cunoştinţa este o binecuvântare numai pentru cei care sunt supuşi voinţei divine. Dumnezeu a aranjat ca omul să obţină cunoştinţă prin experienţă, iar îngerii prin exemplu. Pedeapsa neascultării omului a fost moartea — “În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”. Pedeapsa a fost împlinită: procesul morţii a început imediat ce a fost rostită pedeapsa, când au fost alungaţi din Eden şi li s-a interzis să mănânce din roadele care întreţineau viaţa. Procesul morţii s-a completat în ziua de o mie de ani, aşa cum fusese prezis (2 Petru 3:8). Pedeapsa, moartea, fiind aplicată treptat şi nu deodată, a permis perechii condamnate să-şi înmulţească specia, care însă a fost supusă slăbiciunii şi pedepsei sub care ei înşişi gemeau.

Astfel, prin neascultarea unui singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea (ca rezultat al păcatului); şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, căci toţi au păcătuit şi sunt imperfecţi prin ereditate. Romani 5:12.

Păcatul şi moartea, pedeapsa lui, câştigând control asupra lui Adam, au pus stăpânire şi au domnit peste lume — cu doar puţine făgăduinţe divine care să le lumineze calea întunecoasă. Apoi a venit Legea “dată prin Moise”, oferind viaţă veşnică oricui o va respecta în toate amănuntele. Dar în starea lor decăzută nimeni din omenirea condamnată n-a fost în stare să i se supună şi prin ea să câştige răsplata vieţii. Însă aşa cum a intenţionat Dumnezeu, Legea a servit un scop. A servit ca să arate neputinţa omului de a se îndreptăţi; ca să arate că nu sămânţa stricată şi condamnată a lui Adam a satisfăcut cerinţele dreptăţii, ci sfântul, nevinovatul, nepătatul Miel al lui Dumnezeu care a cumpărat lumea din robia păcatului şi a morţii, şi a făcut posibilă oferta evanghelică de iertare şi viaţă veşnică; că împăcarea cu Dumnezeu şi viaţa sunt posibile numai prin acceptarea lui Cristos ca jertfa noastră de răscumpărare şi ca Învăţătorul nostru.

S-ar putea presupune că lucrarea de binecuvântare a lumii ar fi trebuit să înceapă imediat ce preţul de răscumpărare a fost acceptat de Tatăl, fapt dovedit prin trimiterea Spiritului sfânt la Cincizecime, dar nu este aşa. Trebuia să se împlinească mai întâi o altă trăsătură a planului divin, adică alegerea şi dezvoltarea Bisericii, care să fie comoştenitoare cu Cristos în slava şi Împărăţia Sa şi în lucrarea de binecuvântare a lumii. Aceasta a fost de la început o parte din planul divin; de aceea domnia glorioasă şi lucrarea de binecuvântare a lumii n-au putut începe la învierea lui Cristos, nici la Cincizecime, ci au trebuit să fie amânate până când se termină alegerea tuturor membrilor Bisericii, până când toţi aceştia vor fi încercaţi şi găsiţi credincioşi. Sau, cu alte cuvinte, timpul hotărât de Tatăl pentru binecuvântarea lumii este în decursul celei de-a şaptea mie de ani, şi dacă Tatăl n-ar fi avut în plan să aleagă Biserica, “mireasa” sau “trupul” lui Cristos, pentru a avea parte cu El în lucrarea de binecuvântare a omenirii, n-ar fi fost nevoie de două veniri ale Domnului nostru. Una ar fi fost suficientă. El ar fi putut veni acum, la sfârşitul celor şase mii de ani, i-ar fi putut răscumpăra pe toţi şi ar fi putut începe imediat marea lucrare de binecuvântare şi restaurare a omenirii. Însă El a venit să răscumpere omenirea cu mult înainte de timpul stabilit pentru binecuvântare, aşa încât să lase timp, înainte de ziua aceea, pentru alegerea miresei Sale din mijlocul rasei răscumpărate.

După cum căderea omului a fost o ocazie pentru Dumnezeu de a arăta tuturor creaturilor Sale minunatul Său caracter din toate punctele de vedere — al dreptăţii, înţelepciunii, puterii şi iubirii Sale, tot aşa, căderea omului a fost o ocazie pentru a proba din toate punctele de vedere pe singurul Său Fiu conceput, ca pregătire pentru înălţarea Lui mai mare (Filip. 2:8-10) la natura divină — cu tot ceea ce implică aceasta în privinţa gloriei, cinstei şi nemuririi, şi a unei poziţii alături de Tatăl, pentru ca toţi oamenii să-L cinstească pe Fiul aşa cum Îl cinstesc pe Tatăl. Aceeaşi ocazie, aşa cum a fost prearanjată de către Dumnezeu, de asemenea face posibilă chemarea, alegerea şi încercarea Bisericii Evanghelice, care în curând va fi completă şi făcută împreună moştenitoare cu Domnul şi Mântuitorul nostru la glorie, cinste şi nemurire, şi care va fi înălţată asemenea Lui, cu mult mai presus de oameni şi îngeri, la însăşi natura divină. 2 Petru 1:4.

Iubirea lui Dumnezeu pentru creaturile Sale, înţelepciunea planului Său de mântuire şi puterea Lui de a mântui sunt încă numai parţial descoperite, şi de către majoritatea sunt văzute deformat. Dreptatea lui Dumnezeu a fost descoperită faţă de toţi în timpul celor şase mii de ani trecuţi prin domnia morţii, pedeapsa pe care El a prescris-o pentru păcat. Iubirea lui Dumnezeu a început să fie descoperită cu aproape două mii de ani în urmă; dar nevăzând tot planul, numai puţini apreciază corect această iubire. Totuşi, “dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El” (1 Ioan 4:9). Înţelepciunea planului lui Dumnezeu nu va fi apreciată până când va răsări Soarele Dreptăţii Vârstei Milenare, descoperind acele trăsături ale planului Său care atunci vor aduce binecuvântări miliardelor de oameni pe care dreptatea Sa i-a condamnat şi pe care iubirea Sa i-a răscumpărat. Puterea lui Dumnezeu nu va fi văzută în plinătatea ei până mai târziu în Ziua Milenară. Deşi această putere a fost parţial descoperită în lucrarea creaţiei, cea mai mare şi mai deplină demonstraţie a ei rămâne să fie arătată prin învierea din morţi a celor răscumpăraţi, care, acceptând pregătirea îndurătoare a iubirii Sale, se vor apleca în supunere bucuroasă în faţa tuturor cerinţelor Lui drepte.

Mulţi fac greşeala de a presupune că dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu sunt mereu în conflict una cu alta. Ambele sunt perfecte — iubirea Lui niciodată nu doreşte nici nu încearcă ceea ce nu aprobă dreptatea; atât dreptatea cât şi iubirea trebuie să aprobe fiecare act pentru care este exercitată puterea. Din cauza lipsei de înţelepciune şi putere, iubirea şi dreptatea omului sunt adesea în conflict. Iubirea omului are adesea planuri binevoitoare, dar nu are înţelepciunea sau puterea să le realizeze, decât prin încălcarea dreptăţii. Noi trebuie să ne măsurăm opiniile după ale Celui infinit, să ne ţinem aproape de planurile pe care le-a ales El şi să nu căutăm să facem noi înşine planuri pentru Dumnezeu. Planul lui Dumnezeu, când este văzut clar, justifică pe deplin atâtdreptatea cât şi iubirea Lui. Planul de răscumpărare, întocmit de înţelepciunea divină, este esenţa iubirii nemăsurate bazate pedreptate fermă, şi va fi pe deplin realizat prin puterea divină. Primul act al iubirii lui Dumnezeu a fost darea unei răscumpărăripentru Adam şi astfel pentru întreaga sa rasă, deoarece prin neascultarea lui toţi au căzut în păcat şi moarte.  Până când s-a dat răscumpărarea nu s-a făcut nimic pentru mântuirea lumii. Au fost date făgăduinţe şi tipuri ale mântuirii viitoare, dar nimic mai mult nu s-a putut face. Dumnezeu dăduse o sentinţă dreaptă, iar pedeapsa nu putea fi pusă deoparte; trebuia executată. Înainte ca Adam şi familia sa să poată fi eliberaţi de sub sentinţa morţii printr-o înviere, trebuia plătită ca preţ corespunzător viaţa unui alt om care nu era sub această sentinţă. Astfel Dumnezeu putea fi drept în îndreptăţirea şi întoarcerea la armonie şi viaţă a tuturor celor care cred în Isus şi se întorc la Dumnezeu în numele Lui (Fapte 4:12). Şi apostolul ne asigură că după ce Cristos a fost acceptat ca răscumpărare pentru toţi aceştia, “El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate”. 1 Ioan 1:9.

Vedem deci din propria declaraţie a lui Dumnezeu că, deoarece Cristos a murit pentru păcatele noastre, Cel drept pentru cei nedrepţi, pentru a ne aduce la Dumnezeu, nu mai există nici un obstacol legal în calea întoarcerii întregii omeniri la părtăşie cu Dumnezeu şi la toate binecuvântările şi privilegiile pierdute sub pedeapsa primei neascultări. Singurele dificultăţi rămase sunt din partea omului. În starea sa decăzută, atât mintea cât şi corpul omului sunt bolnave. El este înclinat să creadă neadevăruri şi nu este înclinat să creadă într-o mântuire atât de mare, în aşa “veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot poporul”. Pe deasupra, el este slab din cauza căderii, face lucruri pe care adesea nu le aprobă în inima sa şi lasă nefăcute lucruri pe care din inimă ar dori să le facă şi nu găseşte resurse în sine însuşi să le facă. Trebuie să primească ajutor pentru a învinge tendinţele spre păcat, altfel anularea păcatului din trecut şi ocazia de reconciliere ar fi o ofertă fără valoare.

Această necesitate, pe care noi o recunoaştem, este pe deplin satisfăcută prin acele aspecte ale planului divin care trebuie încă să fie împlinite. Cel care i-a răscumpărat pe toţi este desemnat să fie atât regele cât şi judecătorul tuturor; pentru că Dumnezeu “a rânduit o zi în care va judeca după dreptate pământul locuit, prin Omul pe care L-a rânduit”, Isus Cristos (Fapte 17:31). Aceasta înseamnă că El va da lumii o nouă încercare, individuală, dreaptă pentru viaţă veşnică, anulând sentinţa primei încercări prin jertfa de ispăşire a Fiului Său.

Iar Biserica răscumpărată, încercată şi glorificată, mireasa credincioasă a lui Cristos, va participa cu Domnul ei la această mare lucrare, în calitate de regi, preoţi şi judecători (Apoc. 5:10; 1 Cor. 6:2, 3). Ca regi, ei vor conduce lumea în dreptate, aplicând şi stabilind ordinea, dreptatea şi adevărul. Ca preoţi, vor învăţa poporul, şi prin meritul unicei jertfe pentru păcate vor ierta pe cei care se vor căi, îi vor curăţa şi-i vor ajuta să se elibereze de slăbiciunea lor intelectuală, morală şi fizică. Ca judecători, vor judeca măsura de vină a fiecăruia în privinţa mersului vieţii lor din viaţa viitoare, cât şi din viaţa trecută, judecând după o judecată infailibilă pentru care vor fi calificaţi cu prisosinţă prin înălţarea lor la natura divină.

În timp ce făgăduinţa lui Dumnezeu pentru Biserică este o schimbare de natură de la cea umană la cea divină, care are loc la a doua venire a Domnului — întâia înviere (2 Petru 1:4; 1 Cor. 15:50-53; Filip. 3:10, 11; Apoc. 20:6) — prevederile planului lui Dumnezeu pentru lume sunt cu totul diferite, adică, o “restabilire”, o restaurare la toate marile însuşiri şi puteri ale naturii umane (o asemănare pământească a celei divine). Aceste însuşiri sunt acum foarte neclare şi deformate prin cei şase mii de ani de robie în păcat şi moarte.

Pentru a aprecia corect restabilirea umană, trebuie să ne amintim că fiecare însuşire minunată întâlnită acum printre oameni este numai o manifestare imperfectă a celor ce aparţin omului perfect, fie că este vorba de agerime logică, de precizie matematică, de gust estetic, artă, inteligenţă, elocvenţă, imaginaţie poetică, muzică, sau de orice alt har intelectual sau rafinament moral; şi acestea, într-un grad mai înalt decât am văzut vreodată printre oamenii decăzuţi, vor deveni în procesul restabilirii, zestrea fiecărui membru ascultător al familiei umane aşa cum au fost ele intenţionate la început de către Creator. Odată ce omul, regele originar al pământului, îşi va fi reprimit echilibrul  mintal şi moral perfect, prin el va veni o binecuvântare şi peste supuşii săi — peste fiarele câmpului, păsările cerului şi peştii mării (Ps. 8:6-8); şi de asemenea este promisă punerea în ordine a pământului.

Credem că Scripturile învaţă că “timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime” (Fapte 3:19-21) sunt foarte aproape, sunt chiar la uşă. Curând ultimii membri ai corpului lui Cristos îşi vor fi terminat alergarea şi atunci, împreună cu gloriosul lor Cap şi cu toţi ceilalţi membri ai corpului, vor străluci ca soarele pentru binecuvântarea întregii omeniri răscumpărate.