DEZVOLTAREA “DOCTRINEI TRINITĂŢII”

                                    DEZVOLTAREA “DOCTRINEI TRINITĂŢII”

                   Apostolii care au umblat cu Isus în timpul slujirii Sale şi au condus Biserica în primele decenii ale erei creştine l-au cunoscut pe Isus ca Mesia, Unsul lui Dumnezeu. El a fost “Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu” (Matei 16:16), existând de la începutul creaţiei lui Dumnezeu.  Mai târziu a fost făcut carne, s-a născut ca o fiinţă umană, a umblat printre oameni, a învăţat pe ucenicii Săi şi şi-a dat viaţa ca răscumpărare pentru toţi (Ioan 1:14, 1 Ioan 1:1-13, Matei 9:6, 20:28). Totuşi, după ce apostolii au murit, s-a dezvoltat confuzia cu privire la natura lui Isus. Creştinii de atunci au început să dezbată despre cine a fost El şi relaţia Sa cu Tatăl Ceresc. Poate acest lucru a fost determinat de faptul că nu mai existase niciodată o asemenea persoană, că uneori vorbea în pilde. În mod remarcabil, chestiunea este tulbure în mintea multor creştini chiar şi azi.

                   Repere istorice: Imperiul Roman

                   În 325 d.Hr., împăratul Constantin cel Mare a convocat un mare Consiliu (Conciliu) bisericesc să dezbată şi să decidă problema. De ce ar face Constantin acest lucru? De ce i-ar păsa dacă există un acord cu privire la cine a fost Cristos şi ce relaţie a avut El cu Tatăl Ceresc?

                   La 1 mai 305 d.Hr co-împăraţii Diocleţian şi Maximian au abdicat de la conducerea Romei. Ei i-au numit pe Galerius şi Constanţiu I, tatăl lui Constantin cel Mare, în locul lor. Acesta din urmă răspundea de Vestul Imperiului, dar este asasinat la scurtă vreme, urmaş fiindu-i fiul său, Constantin. Pentru a rămâne singur la putere Constantin intră în conflict cu Maxentius, preferatul Senatului şi a Gardei Pretoriene. Bătălia decisivă se dă în 312 la Podul Milvius (Milvan), lângă Roma.  În noaptea de dinaintea bătăliei, Constantin a avut o viziune pe cer. Episcopul Hosius, care-l însoţea l-a ajutat să interpreteze viziunea ca fiind o cruce, prin aceasta înţelegându-se că Cristos va interveni pentru a-i da împăratului victoria. Unele însemnări spun că Constantin i-a pus pe soldaţi să-şi picteze pe scuturi o cruce. Constantin îl înfrânge pe Maxentius şi hotăreşte că religia creştinilor este religia adevărată.

                   În 313 d.Hr. Constantin se întâlneşte cu Licinus la Milano. Licinus era înlocuitorul lui Galerius ca împărat în Est. Printre acordurile la care au ajuns cei doi este şi cel cu privire la toleranţa religioasă. Acest acord este cunoscut sub numele de Edictul de la Milano şi el a însemnat sfârşitul persecuţiilor organizate de autorităţi împotriva creştinilor.

                   În ciuda înţelegerii dintre cei doi, fiecare dorea să rămână singur stăpânitor. Datorită acestui lucru în 316 începe un nou război, sfârşit cu înfrângerea şi apoi executarea lui Licinus. Rămas singur împărat, fără oponenţi, Constantin îşi îndreaptă atenţia spre unitatea Imperiului. El a realizat curând că dezbaterea despre natura lui Cristos şi relaţia Sa cu Dumnezeu dividea Biserica creştină şi că o unitate a Imperiului nu ar fi fost posibilă fără a rezolva controversa.

                  

                     Repere istorice: Controversa în Biserică

                     Natura lui Hristos, în special divinitatea sau natura lui divină, precum şi cuvintele lui Ioan au fost subiect de dezbatere în Biserică. Liderii de atunci ai Bisericii s-au întrebat cum pot Scripturi ca: “Eu si Tatal una suntem” (Ioan 10:30) “Cine M-a vazut pe Mine a vazut pe Tatal” (Ioan 14:9) să se împace cu “Tatal este mai mare decat Mine.” (Ioan 14:28) sau "Pentru ce Ma numesti bun? Nimeni nu este bun decat Unul singur: Dumnezeu.” (Matei 19:17, Marcu 10:18, Luca 18:19).

                     Această dezbatere a condus la tot felul de teorii conflictuale şi explicaţii despre natura lui Hristos şi despre relaţia lui cu Tatăl. A fost Isus ca şi Tatăl, fără început? Dacă a fost creat, la ce distanţă în timp a fost creat? Dacă a fost creat, din ce a fost creat, din nimic sau din aceeaşi substanţă cu Tatăl? A fost Cristos subordonat în autoritate şi putere sau egal cu Tatăl? Dacă Isus a fost divin, a fost de o divinitate mai mică decât Tatăl? A fost divin şi când a venit pe Pământ? A fost perfect şi complet când a fost aici pe Pământ sau aici a crescut şi s-a maturizat în vreun fel?

                     Oraşul Alexandria din Egipt era în acel moment centrul învăţământului din Imperiul Roman şi astfel a devenit şi centrul acestei dezbateri. La începutul secolului IV, episcop al Alexandriei este numit Alexandru. Din cauza poziţiei sale, el a fost cel mai influent lider al Bisericii din acel timp. Opiniile lui erau în direcţia punerii semnului egal între Hristos şi Dumnezeu Tatăl. Unul din preoţii săi, Arius, a fost şocat de această tendinţă, el crezând că întotdeauna Fiul a fost subordonat Tatălui. Cei care au s-au adunat în jurul lui Arius au fost numiţi „subordonaţionişti” de către Alexandru şi adepţii lui.

                     Arius a luat poziţie, vorbind public despre părerile lui, care coincideau cu cele ale Bibliei şi punându-se în opoziţie cu Alexandru, care era de altă părere. A luat astfel naştere un conflict între episcopul de Alexandria şi unul dintre presbiterii (bătrânii de adunare) de acolo. În vederea susţinerii învăţăturilor lui, Arius a făcut apel la un alt influent episcop, Eusebius de Nicomedia. Acesta a împărtăşit părerile lui Arius devenind un fel de purtător de cuvânt şi strateg pentru cei cu aceeaşi părere.

                     Alexandru şi-a susţinut şi el punctul de vedere. Printre susţinătorii lui s-a distins un tânăr bogat, zelos, presbiter, numit Atanasius. El a devenit cel mai vizibil şi mai radical oponent, nedându-se la o parte de la nicio acţiune pentru a opri răspândirea opiniei lui Arius. S-au distins astfel două tabere: arienii şi atanasienii. Dezbaterea a devenit tot mai polatrizată şi mai ostilă. Pe lângă cele două mari scoli de gândire mai existau şi altele mai mici, care susţineau diferite interpretări a celor două variante. Deşi dezbaterea a fost la început între liderii Bisericii şi învăţaţi, ulterior ea a fost preluată de poporul de rând ajungându-se la două tabere şi aici. Dacă mergeai la brutărie sau bărbier peste tot puteai auzi această dezbatere.

                     Pasiunea cu care se susţineu cele două opinii era  mare. S-a ajuns până acolo încât au izbucnit lupte de stradă între cele două tabere. Conducătorii sau condamnat şi excomunicat reciproc. Se acuzau unii pe alţii  de extorcare, furt, răpire, mită, ucideri, asasinate şi chiar trădare împotriva Împăratului, în speranţa că îi vor câştiga sprijinul. Unele dintre acuzaţii erau adevărate, dar ambele tabere erau predispuse la exagerări, bazându-se pe zvonuri şi dovezi slabe.

                     Ei foloseau trucuri murdare unii împotriva altora. Într-o situaţie una dintre tabere a angajat o prostituată să intre în dormitorul unui episcop din tabăra adversă, în timp ce acesta dormea, şi astfel să îl compromită. Dar cum şi prostituata era partizana taberei din care făcea parte episcopul, cei care au angajat-o au sfârşit prin a fi ei compromişi.

                     Cum Biserica şi Imperiul erau într-o stare de tulburare datorită acestei dezbateri, Constantin a decis că problema trebuie rezolvată. Triburile migratoare erau la frontiera Imperiului, iar această controversă a fost considerată o ameninţare majoră pentru unitatea acestuia.

                     Conciliul de la Niceea

                     Împăratul Constantin cel Mare a cerut ca această controversă să se rezolve într-un Conciliu al liderilor Bisericii. El a găzduit acest Conciliu în palatal său de la Niceea, fapt ce îl punea în poziţia de a putea influenţa pe episcopi. Constantin a suportat toate cheltuielile generate de deplasarea celor 250 de episcopi şi a însoţitorilor lor. La Niceea totul a fost gratuit, mai mult decât atât împăratul a trimis bani pentru renovarea sau reconstrucţia unora dintre biserici. Constantin a asistat la Conciliu, a participat la dezbateri şi a aprobat crezul hotărât acolo.

                     Împăratul Constantin l-a numit pe episcopul Hosius din Cordoba, Spania, să prezideze Conciliul. Reamintim că acesta a fost cel care l-a ajutat să interpreteze viziunea de pe cer înainte de bătălia de la Podul Milvan, din 312 şi a continuat să-i fie consilier spiritual. În anul precedent Conciliului de la Niceea, Constantin l-a trimis pe Hosius la Alexandria să resolve litigiul, fără success însă.  El a fost cel care i-a sugerat împăratului să organizeze Conciliul. Figurile proeminente, cele mai vocale, a celor două tabere au fost Arius şi Atanasius, dar fiindcă ambii erau presbiteri şi nu episcopi nu au putut participa la dezbaterile de la Niceea.

                     Arius a fost descris de înregistrările istorice ca un om cu obiceiuri cumpătate, învăţat şi cu vorbire deosebită. Nici una din scriereile sale nu au supravieţuit după moartea sa, ele fiind distruse în totalitate de oponenţii săi. Tot ce ştim despre el şi părerile lui ştim din scrierile adversarilor săi. Faptul că aceştia nu-i expun niciun defect înseamnă că caracterul său moral era ireproşabil, în imens contrast cu cel al lui Atanasius.

                     În promovarea părerilor sale în Alexandria şi în altă parte, Atanasius a folosit violenţa şi forţa. A fost acuzat în repetate rânduri de bătăi, de luare de mită, furt, extorcare, sacrilegii, trădare, ucidere şi instigare la revolte, dar rareori a fost condamnat.

                     Aproape toţi cei 250 de episcopi de la Conciliu erau din jumătatea de est a Imperiului. Ei şi-au început deliberările la începutul lunii iunie a anului 325. Controversa doctrinară pe care ei o dezbăteau era legată de Tatăl şi de Fiul, Spiritul Sfânt nu era parte din dezbatere.  Controversa ariană era prima pe ordinea de zi şi discuţiile au luat mai bine de două săptămâni. Între timp episcopii au lucrat la elaborarea unui crez care nu a putut fi agreat de susţinătorii lui Arius, fapt ce i-a împiedicat să îl semneze. Constantin a sugerat (probabil la sfatul episcopului Hosius) ca să se folosească un cuvânt grecesc atunci inventat – homoousios- care înseamnă de aceeaşi esenţă sau substanţă. Mulţi episcopi, inclusivi anti-arieni, au obiectat, deoarece cuvântul nu se află în Scripturi. Cu toate acestea în crezul inventat atunci, Fiul şi Tatăl au fost declaraţi egali, de aceeaşi substanţă sau esenţă (deşi chiar Isus spune de mai multe ori că el nu este egal cu Tatăl). Toţi episcopii, înafară de doi, au semnat noul crez, care nu ţinea seama de Scripturi ci de părerile unora şi interesele Împăratului. Cei doi episcopi au fost scoşi din funcţiile lor şi exilaţi alături de Arius în Ilyria (Iugoslavia şi Albania de astăzi). Pentru acceptarea crezului lor, Conciliul a adăugat anateme (afurisenii) pentru oricine ar mai susţine credinţa ariană.

                     După ce Arius şi susţinătorii lui au fost expulzaţi, Conciliul şi-a continuat lucrările mai bine de o lună. Considerând că au unificat doctrinar Biserica, episcopii se ocupă ulterior de unificarea acesteia din punct de vedere administrative. Au fost adoptate 20 de canoane sau reguli care reglementează organizarea Bisericii şi comportamentul clerului său. Normele Bibliei erau lăsate deoparte.

                     Conciliul de la Niceea nu rezolvat chestiunea     

                     În realitate episcopii nu au realizat unitatea doctrinară. Nu puteau şterge din Scripturi pasaje care combăteau crezul inventat de ei:

            1 Ioan 4:2,3 “orice duh care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup (carne) este de la Dumnezeu; şi orice duh care nu mărturiseşte pe Isus nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum.”

            2 Ioan 1:7 “Caci în lume s-au răspandit multi amăgitori, care nu mărturisesc că Isus Hristos vine în trup (ca om). Iată amăgitorul, iata Antihristul!”

            Cu toate că crezul a fost emis cu aprobarea lui Constantin, ulterior acesta a oscilat, aprobându-l alternativ când pe Arius când pe Atanasius. Acest lucru nu s-a întâmplat pentru că el era nestatornic ci pentru că opinia public a fluctuat, el fiind influenţat de aceasta. Împăratul i-a exilat când pe Arius când pe Atanasius. Arius i-a scris de multe ori lui Constantin cu cuvinte pe care acesta le-a aprobat ca fiind “ortodoxe”.  Pe de altă parte Atanasius a provocat în mod repetat aşa de multe probleme în Alexandria sau în alte părţi încât a fost condamnat şi exilat de către Constantin. Atanasius a fost exilat nu mai puţin de cinci ori.

                Istoria post-niceană

                     În anul 330 Constantin a inaugurat şi sfinţit noul său oraş, pe care el l-a numit “noua Romă”, dar supuşii i-au spus Constantinopol. Arienii şi simpatizanţii lor controlau Antiochia, Cezareea, Tirul şi Nicomedia.

                     Atanasius şi-a menţinut puterea în Alexandria prin intimidarea şi terorizarea oponenţilor săi. Acuzaţiile împotriva lui s-au înmulţit în primăvara şi vara lui 331. A mituit cu lădiţe cu aur ofiteri imperiali, a ucis sau trimis la închisoare episcopii care I se părea că nu îi susţin poziţia.

                     Constantin a reacţionat nervos şi a ordonat episcopilor întruniţi în Conciliul de la Tir din 334 să judece acuzaţiile împotriva lui Atanasius. Conciliul a trimis un grup de “comisari” la Alexandria să investigheze acuzaţiile. Pentru următoarele două luni Alexandria a fost în fierbere. Era clar că raportul lor îl va incrimina pe Atanasius, de aceea acesta a fugit.            

                     Episcopii, care în timpul anchetei părăsiseră Tirul pentru a merge la Ierusalim unde au sfinţit Biserica Sfântului Mormânt, la întoarcere, auzind acuzaţiile, l-au excomunicat pe Atanasius. La auzul acestei veşti, la Alexandria au izbucnit revolte.

                     La 6 noiembrie 335 Constantin se întorcea la Constantinopol din numeroasele sale călătorii. La paradă, o persoană îmbrăcată în zdremţe şi doliu a rupt cordonul soldaţilor care ţineau mulţimea la distanţă şi s-a aruncat în genunchi la picioarele lui Constantin. Era Atanasius care îi cerea împăratului să îl apere de duşmani şi să cheme Conciliul de la Tir la Constantinopol să dea explicaţii pentru ce îl excomunicaseră. 

                     Constantin a fost de accord cu cerea sa şi a convocat episcopii. Episcopii arieni au prezentat dovezile descriindu-i pe cei atanasieni drept tâlhari fără scrupule şi mincinoşi. În final, Eusebiu din Nicomedia, episcop arian, a prezentat zguduitoarea acuzaţie că Atanasius le-a spus prietenilor săi  că nu va participa la Conciliul de la Tir şi dacă împăratul va încerca să îl forţeze îşi va exercita controlul asupra portului din Alexandria pentru a opri  transportul de cereal egiptene în întreg bazinul Mării Mediterane.

                     Constantin era furios. Constantinopolul, Antiohia, Atena, Roma şi alte oraşe mari ale Imperiului depindeau de livrările regulate de cereal egiptene. A întârzâia aceste livrări însemna declanşarea unor revolte în întreg Imperiul. Atanasius a negat totul, dar Eusebius a promis să aducă martori pentru probarea acuzaţiilor. Constantin l-a certat în mod violent pe Anastasie, iar acesta i-a răspuns cu avertizări şi ameninţări. Înfuriat, Constantin l-a condamnat pe Atanasius la exil definitiv în Galia. El l-a numit pe acesta scandalagiu, căruia nu este bine ai fi încredinţate problemele Bisericii. Exilat pe frontiera germană, Atanasius nu a stat inactiv. El a început o campanie pentru ai convinge pe episcopii din vestul Imperiului de opiniile sale. El a lucrat, planificat şi aşteptat ocazia să se întoarcă la Alexandria, baza puterii şi influenţei sale.

                     Arianismul aproape a învins

                     În vara anului 336, episcopii din Răsărit s-au întâlnit la Constantinopol în prezenţa Împăratului. Un crez scris de Arius a fost citit şi discutat.Toţi s-au declarat satisfăcuţi de ceea ce era scris şi au ordonat reprimirea lui Arius în Biserică. Consiliul a ordonat episcopului Alexandru, a Bisericii Sfinţii Apostoli din Constantinopol, un adept al lui Atanasie, să îl accepte pe Arius şi să îi dea cuminecătura. Duminica dimineaţa, când Eusebius, Arius şi alţi episcopi au ajuns la biserică, Episcopul Alexandru a refuzat să îl accepte. Eusebius l-a avertizat despre consecinţele nerespectării ordinului Conciliului şi i-a dat tip de gândire până a doua zi când vor reveni. Seara, când Arius, Eusebius şi susţinătorii lor s-au întâlnit pentru a discuta strategia pentru a doua zi, Arius a acuzat puternice dureri la nivelul stomacului, fapt ce a necesitat deplasarea sa la baie. Văzând că întârzâie să se întoarcă, cei prezenţi l-au căutat, dar a fost găsit mort pe podeaua băii. Moartea lui Arius a fost tragică, ea apărând în ajunul a ceea ce putea fi triumful său. Unii spun că a fost asasinat, otrava fiind foarte frecvent folosită în acel moment în Imperiu. Pe de altă parte nu ar fi fost prima persoană de vârsta lui (probabil 70 de ani), care să moară de o afecţiune intestinală sau poate de un atac de cord, provocat de boală sau tensiunea acumulată în aşteptarea celei mai importante zile a vieţii sale.

                     Atanasius avea să declare mai târziu că moartea prematură a lui Arius era judecata divină împotriva învăţăturii sale eretice, că Domnul însuşi a condamnat erezia sa, comparându-l pe Arius cu Iuda Iscarioteanul.

                     Câteva luni mai târziu, în mai 337, Constantin a murit. Moartea lui a generat un val de violenţe între arieni şi atanasieni, aceştia luptând cu ferocitate pe străzile principalelor oraşe din est. Urmaş al lui Constantin cel Mare la tron a fost fiul său, Constanţiu al II-lea.  El era prieten cu Eusebius, de aceea l-a făcut episcop al Constantinopolului. Noul împărat îl consider ape Atanasius un necredincios, care printre altele s-a aliat cu rivalii săi. Fratele său, Constantin al II-lea, care conducea în partea de vest a Imperiului scrisese o scrisoare Bisericii din Alexandria îndemnându-i să-l primească încă o dată înapoi pe Atanasius.

                     La scurt timp după ce Atanasius s-a întors, un nou conciliu a episcopilor răsăriteni, cel din Antiochia a adus acuzaţii împotriva lui. Cu participarea lui Constanţius, ei l-au acuzat de violenţă şi haos. La 16 martie 339 soldaţii sunt trimişi să-l aresteze, dar fiind informat din timp de acoliţii săi, Atanasius fuge. Violenţele din oraşele orientale ale Imperiului încetează pentru un timp, aceasta şi pentru că episcopii anti-arieni au fost evacuaţi.

                     Mulţi dintre aceşti episcopi l-au urmat pe Atanasius în exil, în vestul Imperiului, în special la Roma. Efectul incalculabil al acestor plecări a fost că ei l-au determinat pe Episcopul Romei să fie un participant major la controversă, ba mai mult să îi ia sub protecţia lui. Acest lucru a dus la o mare fisură între bisericile din Orientul grec şi Occidentul latin.

                     În 353, Constanţius devine singur împărat. El a convocat cel puţin nouă concilii bisericeşti, urmărind, ca şi tatăl său, unitatea în Imperiu prin căutarea unităţii în Biserică. El a forţat adopterea unui crez de mijloc prin evitarea atât a cuvintelor crezului de la Niceea cât şi a sloganurilor arianiste. Cu toate acestea a făcut aceeaşi greşeală ca tatăl său Constantin cel Mare, crezând că nişte cuvinte potrivite şi o formulare potrivită rezolvă problema controversei.

                     Creşterea influenţei atanasiene      

                     În 361 Constanţius s-a îmbolnăvit şi a murit. Lui i-a urmat la tron Iulian. Acesta a fost puternic sprijinit de episcopii occidentali, anti-arieni, anticipând că noul împărat va curăţa Imperiul de arianism. Cu toate aceştia el i-a surprins anunţând că vrea să elibereze întreg Imperiul de cultul galileanului, adică de creştinism. Agenda lui era să restabilească păgânismul, de aceea a fost cunoscut şi cu numele de Iulian Apostatul. El a devenit astfel duşmanul ambelor tabere. Atanasius a profitat de această conjuctură urmărind unirea creştinilor şi răspândirea vederilor sale. Iulian trimite trupe să îl aresteze, dar acesta scapă din nou.

                     În 363 Iulian moare în luptă, în încercarea de a cuceri Persia. Ofiţerii săi l-au proclamat ca nou comandant pe un general creştin, Iovian. Atanasius merge în Mesopotamia să îl întâlnească pe Iovian. Atanasius era încântat descoperind că Iovian era un creştin niceean. Din această cauză când s-a întors şi a intrat în Antiochia, centru al arianismului, Iovian l-a luat alături de el pe Atanasie. Câteva luni mai târziu Iovian moare accidental. Succesorii săi au fost Valentinian (creştin niceean) în Vest şi fratele său, Valens (creştin arian) în Est. Ambii au avut o largă toleranţă faţă de celălalte păreri şi au fost interesaţi spre compromis mai degrabă decât spre a pune părţile în dezbatere.

                     Lărgirea doctrinară şi concluziile

                      În această atmosferă tulbure apare un nou element – care este natura Duhului Sfânt? Acest element nu a constituit subiect de discuţie la Niceea. Noul crez care a ieşit din această discuţie a redefinit întreaga imagine. În timp ce crezul de la Niceea a fost anatemizat atât de cei care spuneau că Tatăl  şi Fiul sunt de o „esenţă” cât şi de cei care au negat că sunt una, noul crez spunea că aceştia trei, Tatău, Fiul şi Duhul Sfânt sunt trei persoane separate, dar una şi aceeaşi esenţă – homoousius – cuvânt grec inventat la Niceea.

                      În 373 Valentinian a murit. Cinci ani mai târziu moare şi Valens, în luptă cu vizigoţii. Omul numit de Valens ca succesor a fost un general spaniol, Theodosius. După ce a învins revoltele barbarilor de la frontieră, în ianuarie 380 Theodosius a mers la Milano unde i-a cerut episcopului pro-Niceean, Ambrozie, să-l instruiască în credinţa catolică. Luna următoare Theodosius e emis un edict  în care spunea că creştini sunt aceeia care cred în trinitatea ortodoxă şi unicitatea Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt. Discuţia doctrinară s-a încheiat. Prin Conciliul de la Constantinopol din 381 este condamnat definitiv arianismul, arianiştii fiind înfieraţi ca dizidenţi, eretici demni de pedeapsă. Creştinismul în forma aprobată de Theodosius şi Conciliu devine obligatoriu.   

                     

                Consecinţe şi învăţături

            Odată cu triumful teologiei impuse la Niceea rezultatul a fost nu numai că Isus a devenit Dumnezeu, ci şi Dumnezeu a devenit Isus. Se producea o ruptură deosebită faţă de credinţa Vechiului Testament. Credinţa într-un Dumnezeu unic, Iehova, nu mai este la modă, deşi Dumnezeu însuşi afirmă de multe ori că EL e SINGURUL Dumnezeu şi nu că ar fi 3 în 1.

A dispărut odată cu acest crez libertatea de credinţă. A crede altceva te cataloga eretic. Conciliul şi nu Biblia devine autoritatea care stabileşte credinţa. Bâlbâiala în a explica ceva ce nu este biblic, crezul trinitar, a dus la catalogarea acestuia ca „taină” şi prin urmare nu trebuie explicat. Dumnezeu care nu moare a fost Isus care a murit sau cum zicea un călugăr, s-a prefăcut că moare când de fapt nu a murit. Dacă Isus nu a murit nu există Răscumpărare, nu există Înviere şi credinţa noastră este zadarnică, aşa cum spunea şi Pavel în 1 Corinteni 15.

Implicarea statului şi împăratului în discuţiile doctrinare a dus la compromiterea credinţei. Biserica uită de capul ei, Mirele ceresc, şi îl ia ca protector pe împărat ca şi reprezentant al satului, iar asta se numeşte CURVIE SPIRITUALĂ.

Crezul trinităţii nu este scriptural. Nu a fost niciodată susţinut nici de Vechiul Testament, nici de Isus, nici de apostoli.