Ziua lui Iehova
„Ziua lui Iehova”, „Ziua răzbunării”, „Ziua mâniei” — Un timp de mare strâmtorare — Cauza ei — Mărturia Bibliei cu privire la ea — Focul şi furtuna ei, clătinarea şi topirea ei, prezentate ca fiind simbolice — Mărturia lui David — Mărturia Revelatorului — Situaţia prezentă şi perspectiva de viitor, aşa cum sunt văzute de părţile opuse, capitaliştii şi salariaţii — Un remediu care nu va reuşi — Vălul ridicat şi lumina admisă tocmai la timpul potrivit — Dovada pentru aceasta — Condiţia sfinţilor în timpul strâmtorării şi atitudinea lor cuvenită faţă de ea
„Ziua lui Iehova” este denumirea acelei perioade de timp în care împărăţia lui Dumnezeu, sub Cristos, se „stabileşte” treptat pe pământ, în timp ce împărăţiile acestei lumi trec, iar puterea şi influenţa lui Satan asupra oamenilor se leagă. Ea este descrisă peste tot ca o zi întunecoasă de strâmtorare intensă, necaz şi dezorientare pentru omenire. Şi nu este de mirare că o revoluţie de asemenea proporţii şi necesitând aşa mari schimbări va cauza strâmtorare. Revoluţii mici au cauzat strâmtorare în fiecare veac; şi aceasta, cu atât de mult mai mare decât oricare altă revoluţie anterioară, va fi un timp de strâmtorare cum n-a fost de când sunt popoare — nu, şi nici nu va mai fi. Daniel 12:1; Matei 24:21, 22.
Este numită „Ziua lui Iehova” pentru că deşi Cristos cu titlu şi putere regală va fi prezent ca reprezentantul lui Iehova, preluând grija tuturor afacerilor în timpul acestei zile de strâmtorare, El va fi mai mult ca General al lui Iehova, supunând toate lucrurile, decât ca Prinţ al Păcii, binecuvântând pe toţi. Între timp, pe măsură ce ideile şi ((A308)) sistemele false şi imperfecte vor cădea, stindardul noului Rege se va ridica şi în cele din urmă El va fi recunoscut şi acceptat de toţi ca Rege al regilor. Astfel este prezentată de profeţi lucrarea lui Iehova de stabilire a stăpânirii lui Cristos: „Îţi voi dapopoarele de moştenire şi marginile pământului în stăpânire” (Psalmul 2:8). „În zilele acestor împăraţi, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie” (Daniel 2:44). Cel Bătrân de Zile S-a aşezat, şi Unul ca un Fiu al Omului a înaintat spre El şi I S-a dat stăpânire, şi toate stăpânirile Îi vor sluji şi-L vor asculta (Daniel 7:9, 13, 14, 22, 27). La acestea se adaugă declaraţia lui Pavel că, atunci când Cristos va realiza obiectivul domniei Sale, „atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui
[Tatălui] care I-A SUPUS TOATE”. 1 Corinteni 15:28.
Această perioadă este numită „Ziua răzbunării Dumnezeului nostru” şi o „Zi de mânie” (Isaia 61:2; 63:1-4; Psalmul 110:5). Şi totuşi, mintea care prinde numai ideea de mânie, sau presupune răutate divină, greşeşte grav. Dumnezeu a stabilit anumite legi cu care El lucrează în armonie, iar cei care din vreo cauză vin în conflict cu acestea culeg pedeapsa sau mânia propriei lor căi. Sfatul lui Dumnezeu a fost continuu respins de omenire, cu excepţia unora, puţini; şi, după cum am arătat, El le-a permis să-şi aibă propriul drum şi să-L scoată din inimi pe El şi sfaturile Lui (Romani 1:28). Atunci El Şi-a limitat grija specială la Avraam şi la sămânţa lui, care au declarat că doresc drumul şi serviciul Lui. Împietrirea inimii lor ca popor şi nesinceritatea inimii lor faţă de Dumnezeu nu numai că în mod natural i-a împiedicat să primească pe Mesia, dar tot atât de natural i-a pregătit şi i-a dus la strâmtorarea care a sfârşit existenţa lor naţională.
Şi astfel lumina purtată în lume în timpul Veacului Evanghelic de către adevărata Biserică a lui Cristos (clasa ale căror nume sunt scrise în ceruri) a dus în lumea civilizată mărturia despre diferenţa între ceea ce este ((A309)) corect şi greşit, ceea ce este bine şi rău, şi despre un timp viitor în care unul va fi răsplătit, iar altul pedepsit (Ioan 16:8-11; Faptele 24:25). Aceasta ar fi avut o mare influenţă asupra oamenilor dacă ar fi dat atenţie instrucţiunii Domnului, dar, încăpăţânaţi ca întotdeauna, ei au profitat puţin de sfatul Scripturilor şi ca urmare a neglijenţei va veni strâmtorarea Zilei Domnului. Din nou, se poate spune că aceasta este mânia lui Dumnezeu în măsura în care vine prin nesocotirea sfaturilor Sale şi ca răsplată a nedreptăţii. Cu toate acestea, văzută în altă lumină, strâmtorarea care vine peste lume este rezultatul natural sau legitim al păcatului, ceea ce Dumnezeu a prevăzut, şi dacă sfaturile Sale erau urmate ele i-ar fi protejat de ea.
În timp ce mesajul lui Dumnezeu către Biserică a fost: „Aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie” (Romani 12:1), mesajul Lui către lume a fost: „Fereşte-ţi limba de rău şi buzele de cuvinte înşelătoare! Depărtează-te de rău şi fă binele; caută pacea şi urmăreşte-o” (Psalmul 34:13, 14). Puţini au dat atenţie acestui mesaj. Numai o turmă mică a jertfit, iar cât despre lume, deşi şi-a afişat deviza „cinstea este cea mai bună politică”, în general a neglijat s-o practice. Ea a dat atenţie mai degrabă vocii avariţiei: Ia tot ce poţi din bogăţiile, onoarea şi puterea acestei lumi, nu contează care este metoda prin care le obţii şi nu contează cine pierde prin câştigul tău. Într-un cuvânt, strâmtorarea acestei Zile a Domnului n-ar veni, n-ar putea veni, dacă principiile legii lui Dumnezeu ar fi respectate în oarecare grad apreciabil. Această lege rezumată pe scurt este: Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Matei 22:37-39). Fiindcă mintea degradată sau trupească este opusă acestei legi a lui Dumnezeu şi nu supusă, va veni strâmtorarea ca urmare firească, precum recoltatul după semănat.
Mintea degradată sau trupească, atât de departe de a-şi iubi aproapele ca pe sine, întotdeauna a fost egoistă şi ((A310)) lacomă, adesea ducând chiar la violenţă şi crimă pentru a-şi însuşi lucrurile posedate de alţii. Oricum s-ar exercita, principiul egoist este întotdeauna acelaşi, dacă nu este stăpânit prin circumstanţe de naştere, educaţie şi mediu. A fost acelaşi în fiecare veac al lumii şi va fi până când, prin forţa domniei de fier a lui Mesia, nu tăria, nici lăcomia, ci iubirea va hotărî şi va impune ce este DREPT, până când toţi vor avea posibilitatea să afle beneficiile superioare ale domniei dreptăţii şi iubirii, în comparaţie cu cele ale egoismului şi tăriei; până când, sub influenţa luminii soarelui adevărului şi dreptăţii, inima de piatră, egoistă a omului, va deveni iarăşi ca şi atunci când Dumnezeu a spus despre ea: „foarte bună” — o inimă de carne. Ezechiel 36:26.
Privind înapoi, putem vedea fără dificultate cum s-a petrecut schimbarea de la iubirea şi blândeţea asemenea lui Dumnezeu la egoismul dur. Imediat ce omul prin neascultare a pierdut favoarea divină şi a fost exilat din căminul său, Edenul, unde fiecare nevoie îi fusese cu mărinimie satisfăcută, acesta a întâlnit circumstanţe care tindeau să promoveze egoismul. Când au plecat şi au început bătălia vieţii, căutând să-şi prelungească existenţa până la limita maximă, părinţii noştri condamnaţi au fost întâmpinaţi cu spini, mărăcini, pălămidă şi pământ steril; şi lupta cu acestea a produs, ceea ce Domnul declarase, osteneală şi sudoarea feţei. Treptat, calităţile mintale şi morale au început să se micşoreze din lipsă de exerciţiu, în timp ce caracteristicile inferioare prin exerciţiu constant au reţinut o sferă mai largă. Întreţinerea a devenit scopul şi interesul principal al vieţii; şi costul ei în muncă a devenit standardul după care s-au estimat toate celelalte interese, iar Mamon a devenit stăpânul oamenilor. Ne putem mira că în asemenea circumstanţe omenirea a devenit egoistă, lacomă şi hrăpăreaţă, fiecare străduindu-se după cât mai mult, întâi din necesitate, iar apoi pentru ((A311)) onorurile şi bogăţiile acordate de Mamon? Aceasta nu este decât tendinţa naturală de care Satan a profitat mult.
În timpul veacurilor trecute, sub diferite influenţe (printre altele ignoranţa, prejudecăţile de rasă şi mândria naţională), marea bogăţie a lumii a fost în general în mâinile celor puţini — conducătorii — cărora masele le-au dat ascultare servilă, ca unor reprezentanţi naţionali ai lor, de a căror bogăţie simţeau mândrie şi interes, reprezentativ ca de a lor proprie. Dar pe măsură ce s-a apropiat timpul în care Iehova a planificat să binecuvânteze lumea printr-o restabilire prin Mesia, El a început să ridice vălul ignoranţei şi superstiţiei prin înlesnirile şi invenţiile moderne; şi cu acestea a venit ridicarea generală a poporului şi scăderea puterii stăpânitorilor pământeşti. Bogăţia lumii nu mai este în mâinile regilor ei, ci în principal printre popor.
Deşi bogăţia aduce multe rele, ea aduce şi unele binecuvântări: cei bogaţi primesc o educaţie mai bună — dar astfel ei sunt ridicaţi intelectual deasupra celor mai săraci şi devin mai mult sau mai puţin asociaţi cu regalitatea. Deci există o aristocraţie care are atât bani cât şi educaţie, ca s-o susţină şi s-o ajute în lupta ei avară de a lua tot ce poate şi de a se menţine cu orice preţ în primele rânduri.
Dar pe măsură ce informaţia se răspândeşte, pe măsură ce poporul profită de înlesnirile educaţionale atât de abundente acum, acesta începe săgândească pentru sine; şi cu autoaprecierea şi egoismul din ei, conduşi de puţină învăţătură — uneori un lucru periculos — îşi închipuie că văd căi şi mijloace prin care interesele şi situaţia tuturor oamenilor, şi în special ale lor proprii, pot fi promovate pe socoteala celor mai puţini la număr, în ale căror mâini este acum bogăţia. Fără îndoială, mulţi dintre aceştia în mod cinstit cred că interesele contradictorii ale închinătorilor lui Mamon (ei înşişi de o parte, iar cei bogaţi de cealaltă) ar ((A312)) putea fi uşor şi corect reglate; şi fără îndoială simt că dacă ar fi bogaţi, ei ar fi foarte binevoitori şi foarte dispuşi să-şi iubească aproapele ca pe sine. Dar evident că ei se înşeală, deoarece în starea lor prezentă numai puţini manifestă într-adevăr un astfel de spirit, iar cel care n-ar fi credincios în folosirea a puţin din bunurile acestei lumi n-ar fi credincios nici dacă ar avea mai mari bogăţii. De fapt, împrejurările dovedesc aceasta; deoarece unii din cei cu inima cea mai împietrită şi mai egoistă dintre cei bogaţi sunt aceia care s-au ridicat pe neaşteptate din rândurile de jos ale societăţii.
Dimpotrivă, deşi în nici un caz noi nu scuzăm, ci mustrăm invidia şi egoismul hrăpăreţ la toate clasele, nu este decât potrivit să remarcăm că pregătirea făcută pentru cei bolnavi, neajutoraţi şi săraci, prin aziluri, spitale, cămine pentru săraci, biblioteci publice, şcoli şi diferite alte iniţiative pentru binele şi confortul maselor, mai curând decât pentru al celor bogaţi, sunt menţinute în principal prin taxe şi donaţii de la cei bogaţi. Aceste instituţii aproape întotdeauna îşi datoresc existenţa celor milostivi şi binevoitori dintre bogaţi, şi sunt chestiuni pe care clasele mai sărace n-au nici timpul şi în general nici educaţia şi interesul necesar pentru a le pune în acţiune cu succes.
Cu toate acestea, astăzi se vede o opoziţie crescândă între clasa bogată şi clasa muncitoare — o amărăciune crescândă din partea muncii şi un simţământ crescând printre cei bogaţi că nimic în afară de braţul tare al legii nu va proteja ceea ce ei cred că sunt drepturile lor. Prin urmare, cei bogaţi sunt atraşi mai aproape de guverne, iar masele de salariaţi, începând a gândi că legile şi guvernele au fost menite să ajute pe cei bogaţi şi să reprime pe cei săraci, sunt atrase spre comunism şi anarhie, gândind că interesele lor ar fi mai bine servite prin acestea, dar nedându-şi seama că până şi cel mai rău şi cel mai scump guvern este cu mult mai bun decât lipsa totală de guvern.
((A313))
Multe scripturi arată clar că acesta va fi caracterul strâmtorării în care sistemele civile, sociale şi religioase prezente vor trece; şi acesta este modul în care va rezulta creşterea cunoştinţei şi libertăţii, din cauza imperfecţiunii mintale, morale şi fizice a omului. La aceste scripturi se va face referire la timpul potrivit; aici însă putem atrage atenţia numai asupra câtorva din ele, informând între timp pe cititorii noştri că în multe din profeţiile Vechiului Testament, în care Egiptul, Babilonul şi Israelul figurează atât de mult, nu numai că s-a intenţionat o împlinire literală, dar şi o a doua, încă mai largă. Astfel, de exemplu, prezicerile referitoare la căderea Babilonului etc., ar trebui să fie considerate peste măsură de extravagante dacă n-am recunoaşte atât un Babilon simbolic şi antitipic, cât şi unul literal. Cartea Apocalipsei conţine preziceri înregistrate cu mult timp după ce Babilonul literal era în ruine, şi deci, evident, aplicabile numai la Babilonul simbolic; totuşi, asemănarea mare a cuvintelor profeţilor, aparent adresate direct Babilonului literal, sunt indicate astfel că într-un sens special aparţin Babilonului simbolic. În această împlinire mai largă, Egiptul reprezintă lumea, Babilonul reprezintă biserica nominală numită creştinătate, în timp ce, aşa cum deja s-a arătat, Israelul adesea reprezintă întreaga lume, aşa cum va fi în starea ei îndreptăţită — glorioasa ei Preoţime Împărătească, leviţii ei sfinţi şi poporul ei credincios şi închinător, îndreptăţit prin jertfa de Ispăşire şi adus în starea de reconciliere cu Dumnezeu. Lui Israel îi sunt promise binecuvântările, Egiptului plăgile şi puternicului Babilon o uimitoare, completă şi veşnică răsturnare, „ca o mare piatră de moară aruncată în mare” (Apocalipsa 18:21), ca să nu mai fie niciodată restabilit, ci să fie ţinut în oprobiu veşnic.
Apostolul Iacov scoate în relief această zi de strâmtorare şi vorbeşte despre ea ca fiind rezultatul diferenţelor între capital şi muncă. El spune: „Ascultaţi acum, voi bogaţilor! ((A314)) Plângeţi şi strigaţi din cauza nenorocirilor care vin peste voi! Bogăţiile voastre au putrezit [şi-au pierdut valoarea] şi hainele voastre sunt roase de molii. Aurul şi argintul vostru au ruginit şi rugina lor va fi o dovadă împotriva voastră; ca focul are să vă mănânce carnea. V-aţi strâns comori în zilele din urmă! Iată, plata lucrătorilor care v-au secerat câmpiile şi pe care le-aţi oprit-o [ca s-o adunaţi] pe nedrept, strigă! Şi strigătele secerătorilor au ajuns la urechile DOMNULUI Oştirilor” (Iacov 5:1-4). El adaugă că aceia care intră în strâmtorare au fost obişnuiţi cu luxul, obţinut în mare măsură pe socoteala altora, printre care erau unii dintre cei drepţi, şi pentru că ei nu s-au împotrivit, însăşi viaţa le-a fost zdrobită. Apostolul îndeamnă pe „fraţi” să suporte cu răbdare oricare le-ar fi partea, privind înainte şi aşteptând eliberarea prin Domnul. Chiar această stare de lucruri se poate vedea acum apropiindu-se; şi în lume, printre cei treji, „oamenii îşi dau sufletul de groază, în aşteptarea celor ce vor veni pe pământ”. Toţi ştiu că tendinţa constantă a timpurilor noastre este spre plată mai mică pentru muncă, exceptând cazurile în care preţurile sunt menţinute artificial sau sunt urcate prin combinaţii de muncă, greve etc.; şi cu sentimentul prezent al maselor, toţi pot vedea că nu este decât o problemă de timp până va fi atins cel mai scăzut punct care se poate suporta şi o revoltă sigur va urma. Aceasta va alarma capitalul, care va fi retras din afaceri şi din ramurile productive şi va fi adunat în seifuri şi vistierii, ca să se autoconsume prin cheltuielile pentru păzirea lui în inactivitate, spre marea supărare a proprietarilor lui. Acest lucru la rândul lui cu siguranţă va produce faliment, panică financiară şi căderea afacerilor, fiindcă toate afacerile de importanţă sunt conduse acum în mare măsură pe credit. Rezultatul natural al tuturor acestora va fi concedierea a zeci de mii de angajaţi, a căror pâine zilnică depinde de salariu, şi umplerea lumii de vagabonzi şi de ((A315)) persoane ale căror necesităţi vor sfida orice lege. Atunci va fi aşa cum a descris profetul (Ezechiel 7:10-19), când cumpărătorul nu trebuie să se bucure şi nici vânzătorul nu trebuie să se mâhnească, pentru că strâmtorarea va fi peste toată mulţimea şi nu va exista nici o siguranţă a proprietăţii. Atunci orice mână va fi slabă şi neajutorată în a înlătura strâmtorarea. Îşi vor arunca argintul pe străzi şi aurul lor va fi îndepărtat. Argintul şi aurul lor nu va putea să-i scape în ziua mâniei Domnului.
Nu trebuie să se uite că deşi ultimii patruzeci de ani de existenţă a lui Israel ca naţiune au fost o zi de strâmtorare, o „zi de răzbunare” peste poporul acela, sfârşindu-se prin răsturnarea completă a naţiunii lor, totuşi ziua lor de mânie n-a fost decât o umbră sau un tip al unei strâmtorări încă mai mari şi mai extinse peste creştinătatea nominală, întocmai cum istoria lor trecută, ca popor în timpul veacului lor de favoare, a fost tipică pentru Veacul Evanghelic, după cum se va arăta în concluzie ulterior. Toţi vor vedea atunci de ce aceste profeţii referitoare la ziua Domnului trebuie să fie, şi sunt, adresate mai mult sau mai puţin direct Israelului şi Ierusalimului, deşi corespondenţa arată clar că toată omenirea este inclusă în împlinirea completă.
Să luăm o altă mărturie profetică (Ţefania 1:7-9, 14-18). „Căci DOMNUL a pregătit jertfa, Şi-a sfinţit oaspeţii. [Compară Apocalipsa 19:17]. În ziua jertfei DOMNULUI, voi pedepsi pe prinţii şi pe fiii împăratului şi pe toţi cei care poartă haine străine. În ziua aceea voi pedepsi şi pe toţi [jefuitorii] cei care sar peste prag, pe cei care umplu cu violenţă şi cu înşelăciune casa stăpânului lor.” [Aceasta arată nu numai că în acest timp de strâmtorare va fi o mare răsturnare a bogăţiei şi puterii, dar şi că aceia care în acel timp vor fi instrumentele cerului pentru zdrobirea sistemelor prezente vor fi pedepsiţi pentru conduita lor la fel de nejustă şi nedreaptă, pentru că strâmtorarea va ((A316)) cuprinde toate clasele şi va aduce necaz peste toată mulţimea.]
„Ziua cea mare a DOMNULUI este aproape, este aproape şi vine în graba mare! Glasul zilei DOMNULUI: omul viteaz va scoate strigăte pline de amărăciune. Ziua aceea este o zi de mânie, o zi de necaz şi suferinţă, o zi de ruină şi de nimicire, o zi de întuneric şi de negură [nesiguranţă şi prevestiri rele, precum şi necazul prezent], o zi de nori [strâmtorare] şi de întunecime, o zi în care va răsuna cornul [a şaptea trâmbiţă simbolică, ce sună de-a lungul acestei zile de strâmtorare — numită şi trâmbiţa lui Dumnezeu, pentru că este legată de evenimentele acestei zile a Domnului] şi strigătele de război împotriva cetăţilor întărite şi a turnurilor înalte [acuzaţii zgomotoase şi contradictorii împotriva guvernelor puternice şi bine apărate]. Atunci voi pune pe oameni la strâmtoare şi vor bâjbâi ca nişte orbi [bâjbâind în nesiguranţă, neştiind ce cale să urmeze], pentru că au păcătuit împotriva DOMNULUI; de aceea le voi vărsa sângele ca praful şi carnea ca gunoiul. Nici argintul şi nici aurul lor nu va putea să-i scape în ziua mâniei DOMNULUI [deşi înainte bogăţia le-a putut da comoditate şi tot luxul], ci toată ţara va fi mistuită de FOCUL geloziei Lui, căci va nimici deodată pe toţi [cei bogaţi] locuitorii ţării.” Această nimicire va distruge pe mulţi din cei bogaţi, în sensul că vor înceta să mai fie bogaţi, deşi fără îndoială va însemna şi pierderea multor vieţi din toate clasele.
Nu vom încerca să urmărim pe profeţi, din diferite puncte de vedere, în detaliile lor despre strâmtorarea din acea zi, dar vom urmări pe scurt gândul sugerat la urmă de către profetul de mai sus, şi anume, mistuirea întregului pământ cu FOCUL geloziei lui Dumnezeu. Acest profet se referă din nou la acelaşi foc etc. (Ţefania 3:8, 9), spunând: „Aşteptaţi numai, zice DOMNUL, până în ziua când Mă voi scula la pradă: căci am hotărât să strâng popoarele, să ((A317)) adun împărăţiile, ca să-Mi vărs indignarea peste ele [peste împărăţii], toată aprinderea mâniei Mele. [Strângerea popoarelor tuturor naţiunilor în interes comun în opoziţie cu guvernele prezente este în creştere; şi rezultatul va fi o unire a împărăţiilor pentru siguranţă comună, aşa încât strâmtorarea va fi peste toate împărăţiile şi toate vor cădea.] Căci tot pământul va fi mistuit de focul geloziei Mele. Atunci [atunci,după această nimicire a împărăţiilor, după această nimicire a ordinii sociale prezente în focul strâmtorării], voi da popoarelor buze curate [Cuvântul curat — necontaminat de tradiţii omeneşti], ca toţi să cheme numele DOMNULUI, ca să-I slujească într-un gând”.
Acest foc al geloziei lui Dumnezeu este un simbol, şi încă unul plin de forţă, reprezentând intensitatea strâmtorării şi nimicirea care va cuprinde întregul pământ. Că acesta nu este un foc literal, aşa cum presupun unii, este evident din faptul că după el oamenii rămân şi sunt binecuvântaţi. Că aceia care rămân nu sunt sfinţi, cum ar sugera unii, este evident din faptul că atunci se întorc să servească pe Domnul, în timp ce sfinţii sunt deja întorşi [convertiţi]*.
*Menţionăm aceasta ca un contraargument la ceea ce susţin unii care privesc focul ca fiind literal şi care pretind că pământul literal se va topi etc. Aceştia, pentru a se potrivi cu teoria lor, pretind că „oamenii” menţionaţi aici sunt sfinţii, care, după ce pământul se va topi şi se va răci, se vor întoarce pe pământ şi vor zidi case şi le vor locui, vor sădi vii şi le vor mânca rodul, şi se vor bucura îndelung de lucrarea mâinilor lor. Ei consideră puţinii ani din prezent ca un antrenament sau o pregătire pentru moştenire şi uită că aceasta s-ar pierde complet în experienţele atmosferice din cei o mie sau mai bine de ani, de aşteptare pentru ca pământul să se răcească — după teoria lor. Aceasta este o greşeală serioasă, şi rezultă dintr-o interpretare prea literală a ilustraţiilor, pildelor, simbolurilor şi cuvintelor tainice ale Domnului nostru, ale apostolilor şi ale profeţilor. Continuând aceeaşi eroare, aceştia pretind că după acest foc nu vor mai exista munţi şi mări, nereuşind să vadă că toate acestea, ca şi focul, sunt simboluri.
((A318))
De-a lungul Scripturilor, când se foloseşte simbolic, pământul reprezintă societatea; munţii reprezintă împărăţiile; cerurile, puterile de control spiritual; mările, masele agitate, turbulente, nemulţumite ale omenirii. Focul reprezintă nimicirea a ceea ce se arde: neghină, zgură, pământ (organizare socială) sau orice ar fi. Şi când în simbol se adaugă la foc şi pucioasa, ideea de nimicire se intensifică, deoarece nimic nu este mai ucigător pentru orice formă de viaţă decât gazele de pucioasă.
Cu acest cuget în minte, dacă ne întoarcem la profeţia simbolică a lui Petru despre Ziua mâniei, o găsim în perfect acord cu mărturia de mai sus a profeţilor. El spune: „Lumea de atunci a pierit tot prin apă, înecată de potop. [Nu pământul şi cerurile fizice au încetat atunci, ci dispensaţia sau aranjamentul de lucruri care a existat înainte de potop s-a sfârşit.] Iar cerurile şi pământul de acum [dispensaţia prezentă] sunt păzite şi păstrate, prin Cuvântul Său [al autorităţii divine], pentru focul din ziua de judecată”. Faptul că apa a fost literală face pe unii să creadă că şi focul trebuie să fie literal, dar în nici un caz nu aceasta înseamnă. Templul lui Dumnezeu a fost odată din pietre literale, dar aceasta nu exclude faptul că Biserica, templul adevărat, este clădit o clădire spirituală, un templu sfânt, nu din material pământesc. Corabia lui Noe a fost de asemenea literală, dar a reprezentat pe Cristos şi puterea din El care va reumple şi va reorganiza societatea.
„Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ [pe neobservate]; în ziua aceea, cerurile [puterile prezente ale aerului, a căror căpetenie sau prinţ este Satan] vor trece cu un zgomot şuierător, iar elementele aprinse de mare căldură se vor topi şi pământul [organizarea socială], cu toate lucrările de pe el [mândrie, rang, aristocraţie, regalitate], vor fi arse . . . cerurile aprinse vor fi distruse şi elementele arzând cu căldură se vor topi. Dar noi, ((A319))potrivit făgăduinţei Lui, aşteptăm ceruri noi (puterea cea nouă, spirituală — împărăţia lui Cristos) şi un pământ nou” [societatea pământească organizată pe bază nouă — pe baza iubirii şi dreptăţii, mai curând decât pe a puterii şi asupririi]. 2 Petru 3:6, 7, 10-13.
Să nu se uite că unii dintre apostoli au fost şi profeţi — mai cu seamă Petru, Ioan şi Pavel. Şi în timp ce în calitate de apostoli au fost purtătorii de cuvânt ai lui Dumnezeu, pentru a expune declaraţiile profeţilor precedenţi în folosul Bisericii, ei au fost folosiţi de Dumnezeu şi ca profeţi, pentru a prezice lucruri viitoare, care, pe măsură ce ajung cuvenite a se împlini, devin hrană la timp potrivit pentru casa credinţei, pentru a cărei distribuire Dumnezeu la timpul Său ridică servi şi prezentatori potriviţi. (Vezi declaraţia Domnului nostru despre acest fapt în Matei 24:45, 46.) Apostolii ca profeţi au fost mişcaţi să scrie lucruri pe care, nefiind cuvenite în ziua lor, numai imperfect au putut să le aprecieze, întocmai cum a fost cu profeţii Vechiului Testament (1 Petru 1:12, 13), deşi, ca şi ei, cuvintele lor au fost în mod special îndrumate şi conduse aşa încât să aibă o adâncime a sensului despre care ei nu erau conştienţi când le foloseau. În acest fel sigur, Biserica este întotdeauna îndrumată şi hrănită de Dumnezeu Însuşi, oricare ar fi purtătorii Lui de cuvânt sau canalele de comunicaţie. O înţelegere a acestui lucru trebuie să ducă la mai mare siguranţă şi încredere în Cuvântul lui Dumnezeu, cu toate imperfecţiunile unora dintre purtătorii Lui de cuvânt.
Profetul Maleahi (4:1) vorbeşte despre Ziua Domnului în acelaşi simbol. El spune: „Căci iată, vine ziua care arde ca un cuptor! Toţi cei mândri şi toţi cei răi vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde . . . şi nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură”. Mândria şi orice altă cauză din care ar putea iarăşi odrăsli aroganţa şi asuprirea, vor fi în întregime ((A320)) nimicite prin marea strâmtorare din Ziua Domnului şi prin disciplinările care vor urma în Veacul Milenar, dintre care ultima este descrisă în Apocalipsa 20:9.
Dar, deşi mândria (păcătoasă şi detestabilă în toate formele ei) va fi cu totul dezrădăcinată şi toţi cei mândri şi răi vor fi complet nimiciţi, nu înseamnă că nu există nici o speranţă de îndreptare pentru această clasă. Nu, mulţumim lui Dumnezeu: în timp ce acest foc al indignării drepte a lui Dumnezeu va arde, Judecătorul va acorda posibilitatea ca unii să fie smulşi din focul devorator (Iuda 23); şi numai aceia care vor refuza ajutorul vor pieri împreună cu mândria lor, pentru că au făcut-o ca parte a caracterului lor şi refuză să se îndrepte.
Acelaşi profet dă acestei zile o altă descriere (Maleahi 3:1-3), în care iarăşi prin ilustraţia focului el arată cum copiii Domnului vor fi purificaţi, binecuvântaţi şi aduşi aproape de El prin nimicirea impurităţilor erorii: „Solul Legământului în care găsiţi plăcere, iată că vine, zice DOMNUL oştirilor. Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămâne în picioare [în încercare] când se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului . . . Şi El se va aşeza ca topitorul şi ca purificatorul argintului; va curăţi pe fiii lui Levi [tipici pentru credincioşi, din care Preoţimea Împărătească este în frunte], îi va purifica aşa cum se curăţă aurul şi argintul şi vor aduce DOMNULUI un dar de mâncare în dreptate”.
Pavel se referă la acelaşi foc şi la acelaşi proces de rafinare care-i afectează pe credincioşi în Ziua Domnului (1 Corinteni 3:12-15), şi în aşa manieră încât să nu rămână nici o îndoială că focul simbolic va nimici orice eroare şi astfel va efectua purificarea credinţei. După ce declară că se referă numai la cei care-şi construiesc credinţa pe singura temelie recunoscută, opera de răscumpărare desăvârşită a lui Isus Cristos, el spune:((A321)) „Iar dacă cineva clădeşte [caracterul] pe această temelie: aur, argint, pietre scumpe [adevăruri divine şi caracter corespunzătoar, sau] lemn, fân, trestie [erori tradiţionale şi caracter instabil corespunzător], lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă, ZIUA o va face cunoscută, căci se va descoperi în FOC şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia” (2 Petru 1:5-11). Desigur, chiar şi aceia cu cele mai multe prejudecăţi vor recunoaşte că focul care încearcă o lucrare spirituală nu este un foc literal; focul este un simbol potrivit pentru a reprezenta nimicirea completă a stărilor reprezentate aici prin lemn, fân şi trestie. Focul nu va avea putere să nimicească structura de credinţă şi caracter construită cu aur, argint şi pietre preţioase de adevăr divin, şi fondată pe stânca jertfei de răscumpărare a lui Cristos.
Apostolul arată aceasta spunând: „Dacă lucrarea zidită de cineva pe temelie [pe Cristos] va rămâne, el va primi o răsplată. [Răsplata lui va fi proporţională credincioşiei cu care a zidit, folosind adevărul în dezvoltarea caracterului adevărat — îmbrăcând toată armătura lui Dumnezeu.] Dacă lucrarea va fi arsă, el îşi va pierde răsplata [din cauza necredincioşiei]. Cât despre el, va fi mântuit, dar ca prin foc” — pârlit, ars, alarmat. Toţi care construiesc pe temelia de stâncă a răscumpărării lui Cristos sunt siguri; nici unul care se încrede în dreptatea Lui ca acoperire nu va fi vreodată ruşinat. Dar cei care cu voia Îl resping pe El şi lucrarea Lui, după ce au ajuns la o cunoştinţă clară, deplină despre acest lucru, vor fi supuşi morţii a doua. Evrei 6:4-8; 10:26-31.
Această strâmtorare a Zilei Domnului este descrisă simbolic încă într-un mod. Apostolul arată (Evrei 12:26-29) că inaugurarea Legământului Legii la Sinai a fost tipul introducerii Noului Legământ pentru lume la deschiderea Veacului Milenar sau a domniei împărăţiei lui Cristos. El spune că în tip vocea lui Dumnezeu a clătinat pământul ((A322)) literal, dar acum a promis spunând: „Voi mai clătina încă o dată (ultima) nu numai pământul, dar şi cerul”. În legătură cu aceasta apostolul explică spunând: „Cuvintele acestea «încă o dată» arată schimbarea lucrurilor clătinate, ca a unor lucruri făcute [false, născocite, neadevărate], pentru ca să rămână ce nu se clatină [numai lucrurile adevărate, drepte]. Fiindcă am primit o împărăţie care nu se poate clătina, să ne arătăm mulţumitori şi să-I aducem lui Dumnezeu o slujire care să-I fie plăcută, cu respect şi cu frică; fiindcă [după cum este scris] Dumnezeul nostru este un foc mistuitor”. Astfel vedem că acest apostol foloseşte o furtună pentru a simboliza strâmtorarea din această Zi a Domnului, la care el şi alţii fac referire în altă parte prin simbolul focului. Aici sunt menţionate aceleaşi evenimente care sunt descrise prin simbolul focului, anume: măturarea tuturor falsităţilor, atât de la credincioşi cât şi de la lume — erori privind planul, caracterul şi Cuvântul lui Dumnezeu, şi, de asemenea, erori referitoare la afacerile sociale şi civile din lume. Va fi într-adevăr bine pentru toţi să scape de aceste lucruri născocite, care i-au venit omului în mare parte prin propriile dorinţe degradate, ca şi prin viclenia şireată a lui Satan, vrăjmaşul viclean al dreptăţii; dar cu mare preţ pentru toţi cei implicaţi vor fi ele măturate. Va fi un foc grozav de fierbinte, o furtună îngrozitoare, o noapte întunecată de strâmtorare, care va preceda strălucirea glorioasă a acelei Împărăţii a Dreptăţii care nu poate fi niciodată clătinată, a acelei zile Milenare în care Soarele Dreptăţii va străluci în splendoare şi putere, binecuvântând şi vindecând lumea bolnavă şi în proces de moarte, dar răscumpărată. Compară Maleahi 4:2 şi Matei 13:43.
David, profetul prin ai cărui Psalmi a binevoit Dumnezeu să prezică atât de mult referitor la Domnul nostru la prima Lui venire, dă unele descrieri vii ale acestei zile de strâmtorare prin care va fi introdusă domnia Lui ((A323)) glorioasă, şi foloseşte aceste diferite simboluri în descrierile lui — foc, furtună şi întunecime — alternativ şi putându-se înlocui unele cu altele. Astfel, de exemplu, el spune (Psalmul 50:3): „Dumnezeul nostru va veni şi nu va tăcea; focul va mistui înaintea Lui şi o furtună puternică va fi împrejurul Lui”. În Psalmul 97:2-6: „Norii şi negura Îl înconjoară, dreptatea şi judecata sunt temelia scaunului Său de domnie. Înaintea Lui merge focul şi arde de jur împrejur pe vrăjmaşii Lui. Fulgerele Lui luminează lumea; pământul a văzut şi s-a cutremurat. Munţii s-au topit ca ceara înaintea DOMNULUI, înaintea DOMNULUI întregului pământ. Cerurile [cele noi] vestesc [atunci] dreptatea Lui şi toate popoarele văd măreţia Lui”. Psalmul 46:6: „Popoarele se frământă, împărăţiile se clatină; dar glasul Lui răsună şi pământul se topeşte de groază”. Apoi (Psalmul 110:2-6): „Domneşte în mijlocul vrăjmaşilor Tăi . . . DOMNUL este la dreapta Ta şi zdrobeşte pe împăraţi în ziua mâniei Sale. El judecă printre popoare, umple locurile cu trupuri moarte. El va lovi pe căpetenia [conducătorii] unei ţări mari”. Iarăşi (Psalmul 46:1-5): „Dumnezeu este adăpostul şi tăria noastră . . . De aceea nu ne temem chiar dacă s-ar răsturna pământul [societatea] şi s-ar zgudui munţii [împărăţiile] în inima mărilor [înghiţite de masele turbulente], chiar dacă valurile mării ar urla şi ar spumega [înfuriate] şi s-ar ridica până acolo încât să se cutremure munţii . . . Dumnezeu o ajută [pe Mireasa credincioasă, „turma mică”] în revărsatul zorilor”. În acelaşi Psalm, versetele 6-10, este redeclarat în alte simboluri acelaşi lucru: „Popoarele se frământă, împărăţiile se clatină; dar glasul Lui răsună şi pământul [societatea] se topeşte de groază. DOMNUL oştirilor este cu noi, Dumnezeul lui Iacov este un turn de scăpare pentru noi”. Apoi privind din afară rezultatele acelui timp de strâmtorare el adaugă: „Veniţi şi priviţi lucrările DOMNULUI, pustiirile pe care le-a făcut El pe pământ …Staţi liniştiţi [o, oameni, de la căile voastre anterioare] şi să ((A324)) ştiţi [ajungeţi la cunoştinţa] că Eu sunt Dumnezeu: Eu voi fi înălţat peste neamuri, Eu stăpânesc pe pământ”. „Pământul cel nou”, sau noua ordine şi aranjament al societăţii, va înălţa pe Dumnezeu şi legea Lui, care va fi peste tot şi controlând totul.
O altă mărturie, ca dovadă a faptului că Ziua Domnului va fi o zi mare de strâmtorare şi nimicire a oricărui fel de rău (totuşi nu un timp de ardere literală a pământului), este dată în ultima profeţie simbolică a Bibliei. Referindu-se la acest timp când Domnul Îşi va lua marea putere să domnească, furtuna şi focul sunt descrise astfel: „Şi neamurile se umpluseră de mânie, dar a venit mânia Ta” (Apocalipsa 11:17, 18). Şi iarăşi: „Din gura Lui iese o sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea; îi va păstori cu un toiag de fier; şi va călca în picioare teascul vinului mâniei aprinse a lui Dumnezeu Cel Atotputernic . . . Şi am văzut fiara [simbolică] şi pe împăraţii pământului şi armatele lor adunate ca să facă război cu Cel care şedea călare pe cal şi cu armata Lui. Şi fiara a fost prinsă; şi împreună cu ea era prorocul mincinos . . . Amândoi aceştia au fost aruncaţi de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă”. Apocalipsa 19:15, 19, 20.
Nu ne putem abate aici de la subiect pentru a examina aceste simboluri: „fiară”, „proroc mincinos”, „icoană”, „iaz de foc”, „cal” etc., etc. Pentru acest lucru cititorul este îndrumat la un volum următor. Acum am vrea să remarcaţi că marea BĂTĂLIE simbolică şi culesul viei pământului, descrise aici ca încheind veacul prezent şi deschizând Veacul Milenar (Apocalipsa 20:1-3), nu sunt decât alte simboluri care acoperă aceleaşi evenimente mari şi tulburi, simbolic numite în altă parte: foc, furtună, clătinare etc. În legătură cu ilustraţiile bătăliei şi teascului din Apocalipsa, notaţi armonia remarcabilă din Ioel 2:9-16 şi din Isaia 13:1-11 în descrierea aceloraşi evenimente prin ilustraţii similare. Varietatea imaginilor simbolice folosite((A325)) ne ajută să apreciem mai deplin toate trăsăturile acestei mari şi notabile Zile a Domnului.
Situaţia prezentă
Lăsăm aici declaraţiile profetice referitoare la acea zi, pentru a arăta mai ales aspectul prezent al afacerilor din lume, aşa cum le vedem că prind formă pentru conflictul care se apropie rapid, un conflict care, atunci când ajunge la grozavul lui punct culminant, în mod necesar trebuie să fie scurt, altfel omenirea ar fi exterminată. Cele două părţi rivale în această luptă sunt deja vizibile. Bogăţia, aroganţa şi mândria sunt de o parte, iar larg răspândita sărăcie, ignoranţa, bigotismul şi un simţ ascuţit al nedreptăţii sunt de cealaltă parte. Ambele, împinse de motive egoiste, îşi organizează acum forţele peste tot în lumea civilizată. Cu ochii noştri unşi cu adevăr, oriunde ne uităm putem vedea că marea şi valurile deja mugesc, izbesc şi spumegă împotriva munţilor, aşa cum sunt reprezentate prin ameninţările şi atentatele anarhiştilor şi nemulţumiţilor, al căror număr creşte constant. De asemenea putem vedea că fricţiunea între diferitele grupări sau elemente ale societăţii ajunge rapid la punctul descris de profeţi, când pământul (societatea) va fi în foc şi elementele se vor topi şi se vor dezintegra de căldura produsă de ambele părţi.
Este desigur greu pentru oameni, de oricare parte a controversei ar fi, să vadă contrar propriilor interese, obiceiuri şi educaţie. Cei bogaţi simt că au dreptul la mai mult decât partea lor proporţională din bunurile acestei lumi; dreptul de a cumpăra muncă şi orice comoditate cât se poate de ieftin; dreptul la rodul eforturilor lor şi dreptul de a-şi folosi inteligenţa ca să-şi conducă afacerile aşa încât să scoată profit pentru sine şi să-şi mărească bogăţia adunată, fără a ţine cont de altul care poate fi obligat prin forţa împrejurărilor să se târască prin viaţă cu puţin din confortul ei, chiar dacă cu toate necesităţile ei. Ei ((A326)) raţionează astfel: Este inevitabil, trebuie să guverneze legea cererii şi ofertei; întotdeauna au fost în lume bogaţi şi săraci; şi dacă bogăţia ar fi egal împărţită dimineaţa, unii, prin risipă ori lipsă de prevedere, ar fi săraci până seara, în timp ce alţii, mai atenţi şi mai prudenţi, ar fi bogaţi. În afară de aceasta, vor argumenta ei cu efect, se poate oare aştepta ca oameni cu mai mare putere intelectuală să iniţieze proiecte mari, care folosesc mii de oameni, cu riscul unor pierderi mari, fără să aibă speranţă de câştig şi unele avantaje?
Dimpotrivă, meseriaşul şi lucrătorul vor spune: Vedem că deşi munca se bucură astăzi de mai multe avantaje decât oricând, deşi este mai bine plătită şi de aceea poate să-şi procure confort mai mare, totuşi această plăcere nu este decât dreptul ei, de la care a fost într-o anumită măsură exclusă de mult; şi astfel pe drept cuvânt primeşte o parte din avantajele invenţiilor, descoperirilor, cunoştinţei crescute etc., din timpul nostru. Recunoaştem că munca fizică este onorabilă şi că atunci când este însoţită de bun simţ, educaţie, onestitate şi principiu este tot atât de onorabilă şi are tot atât de multe drepturi ca şi oricare profesie. Şi, dimpotrivă, socotim lenea ca o compromitere şi o ruşine pentru toţi oamenii, oricare le-ar fi talentul sau ocupaţia în viaţă. Pentru a fi preţuiţi şi apreciaţi, toţi trebuie să fie folositori altora în vreo privinţă. Dar, deşi ne dăm seama de perfecţionarea şi progresul nostru intelectual, social şi financiar prezent, acestea sunt mai mult rezultatul circumstanţelor decât al scopului uman din partea noastră sau din partea patronilor noştri. Noi vedem starea noastră şi a tuturor oamenilor ameliorată ca rezultat al marii creşteri a inteligenţei, invenţiilor etc., mai ales din ultimii cincizeci de ani. Acestea s-au petrecut atât de repede, încât şi munca şi capitalul au fost ridicate de valul fluxului şi duse la un nivel mai înalt; şi dacă am putea vedea o perspectivă ca fluxul să continue să crească şi să aducă folos tuturor, am fi satisfăcuţi; dar suntem încordaţi şi neliniştiţi, deoarece vedem acum că nu acesta este cazul. Vedem că fluxul începe să se retragă şi că în timp ce mulţi au fost ridicaţi la avuţie şi sunt ferm şi sigur fixaţi pe ţărmul uşurinţei, luxului şi ((A327)) abundenţei, totuşi masele nu sunt instalate şi asigurate astfel, ci în pericol de a fi duse jos ca întotdeauna, sau mai jos, de curentul subteran de acum al refluxului. Prin urmare, suntem dispuşi să ne apucăm strâns de ceva pentru a ne asigura starea prezentă şi avansarea, înainte de a fi prea târziu.
Pentru a declara chestiunea în alte cuvinte, noi (meseriaşii şi salariaţii) vedem că deşi toată omenirea s-a împărtăşit în mare parte din binecuvântările acestei zile, totuşi aceia care datorită talentului mai mare pentru afaceri, prin moştenire sau prin fraudă şi necinste au devenit posesori ai zecilor de mii şi milioanelor de dolari, nu numai că au acest avantaj asupra tuturor celorlalţi, dar, ajutaţi de invenţiile mecanice etc., sunt în poziţia de a-şi continua rata creşterii bogăţiei proporţional cu scăderea salariilor muncitorilor. Vedem că dacă nu facem nişte paşi pentru protecţia numărului crescând de meseriaşi împotriva puterii crescânde a monopolului, combinată cu utilajele care economisesc forţa de muncă etc., legea cu sânge rece a cererii şi ofertei ne va înghiţi complet. Împotriva acestui dezastru iminent, mai curând decât împotriva condiţiilor prezente, noi organizăm şi căutăm aranjamente protectoare. Cu fiecare zi se adaugă mult la numărul nostru prin creştere naturală şi prin imigrare; cu fiecare zi se adaugă la utilajele care economisesc forţa de muncă. De aceea, cu fiecare zi creşte numărul celor care caută de lucru şi scade cererea de serviciu. Prin urmare, dacă se permite a continua neîntrerupt, legea naturală a cererii şi ofertei va aduce curând munca înapoi unde era cu un secol în urmă şi va lăsa toate avantajele zilelor noastre în mâinile capitalului. Aceasta este ceea ce căutăm noi să evităm.
Această tendinţă finală a multor binecuvântări reale de a produce daune, dacă nu sunt restrânse prin legi înţelepte şi echitabile, a fost văzută de mult; dar rapiditatea cu care a urmat o invenţie după alta şi cererea consecutivă crescută de forţă de muncă pentru aprovizionarea cu aceste utilaje mecanice au fost atât de mari, încât rezultatul final a fost amânat, şi, în loc, lumea a avut un „avânt” — o inflaţie de valori, salarii, bogăţie, credite (debite) şi idei — a căror ((A328)) reacţie începe acum să aibă loc treptat.
În ultimii câţiva ani au fost produse în cantităţi mari utilaje agricole de toate felurile, care permit unui om să realizeze cât puteau realiza cinci înainte. Aceasta are un efect îndoit: întâi, se lucrează de trei ori pe atâtea hectare, dând de lucru la trei din cinci muncitori, în acest fel lăsând doi neocupaţi ca să concureze pentru altă muncă; apoi, cei trei care rămân, folosind utilaj pot produce o recoltă atât de mare cât ar fi produs cincisprezece fără el. Aceleaşi schimbări, sau mai mari, se elaborează şi în alte sectoare prin mijloace similare; de exemplu, în producerea fierului şi oţelului. Creşterea producţiei a fost aşa de enormă, încât numărul de angajaţi a crescut mult, în ciuda faptului că utilajul a permis unui om în prezent să realizeze cam cât realizau doisprezece înainte. Una dintre urmări va fi că, în timp foarte scurt, capacitatea acestor lucrări extensive va depăşi cererile enorme prezente, şi cererile, în loc de a continua să crească, probabil vor scădea, pentru că lumea se aprovizionează repede cu drumuri de fier peste nevoile prezente, iar reparaţiile anuale ale acestora ar putea fi realizate probabil de mai puţin de jumătate din numărul prezent de întreprinderi.
Astfel ajungem la situaţia deosebită în care există o supraproducţie care cauzează ocazional inactivitate atât pentru capital cât şi pentru muncă, deşi în acelaşi timp unora le lipseşte slujba care le-ar permite să-şi procure necesităţile şi luxul, şi în acest fel să vindece într-o măsură supraproducţia. Şi tendinţa atât către supraproducţie cât şi către lipsa de locuri de muncă este în creştere şi cere un remediu de vreun fel, pe care medicii societăţii îl caută, dar de care pacientul nu va face uz.
De aceea, (continuă salariatul), deşi ne dăm seama că pe măsură ce oferta începe să depăşească cererea, concurenţa reduce mult profiturile capitalului şi utilajului, şi peste tot ((A329)) în lume nemulţumeşte pe cei bogaţi prin reducerea profiturilor lor şi în unele cazuri le cauzează reală pierdere în loc de profit, totuşi noi credem că clasa care a beneficiat cel mai mult de „avânt” şi inflaţie ar trebui să sufere mai mult în reacţie, mai degrabă decât să sufere masele. În acest scop şi pentru aceste motive, salariaţii se mişcă pentru a obţine următoarele rezultate — prin legislaţie dacă este posibil, sau prin forţă şi lipsă de lege în ţări unde din vreo cauză vocea maselor nu este auzită şi interesele maselor nu sunt menţinute:
Se propune ca orele de muncă să scadă proporţional cu calificarea sau cu greutatea muncii, fără o reducere a salariului, pentru ca astfel să se angajeze un număr mai mare de persoane fără a creşte producţia, şi în acest fel să se egalizeze supraproducţia viitoare prin asigurarea cu mijloace de cumpărare a unui număr mai mare. Se propune să se fixeze şi să se limiteze rata profitului la bani, la mult mai puţin decât ratele prezente, în acest fel să se impună o îngăduinţă din partea celor care dau cu împrumut faţă de cei care iau cu împrumut sau faţă de clasele mai sărace, ori, altminteri, o nefolosire sau ruginire a capitalului lor. Se propune ca drumurile de fier, ori să fie proprietatea poporului, administrate de slujbaşii lor, funcţionari ai guvernului, ori legislaţia să le restrângă libertăţile, sarcinile etc., şi să le oblige funcţionarea în aşa manieră încât să servească mai bine publicul. În realitate, căile ferate construite într-o perioadă de inflaţie a valorilor, în loc să-şi micşoreze capitalul pentru a se conforma scăderii generale a valorilor, încercată de toate celelalte sectoare ale comerţului, şi-au crescut de două sau de trei ori capitalul, care iniţial era mare, prin emisiune de acţiuni (procedeu în mod obişnuit numit diluare de capital), fără să fi adăugat valoare reală. Astfel se ajunge că marile sisteme de căi ferate se străduiesc să plătească dobânzi şi dividende pentru acţiuni şi obligaţiuni care în medie sunt de patru ori ((A330)) mai mari decât ar costa de fapt aceste căi ferate noi astăzi. Ca urmare publicul suferă. Fermierii sunt încărcaţi din greu la cheltuielile de transport şi uneori găsesc profitabil să-şi ardă cerealele ca şi combustibil, şi în acest fel costul hranei pentru popor este mai mare, fără a fi spre avantajul fermierului. Se propune să se remedieze această chestiune aşa încât căile ferate să plătească acţionarilor cam patru la sută din valoarea lor reală prezentă, şi nu între patru şi opt la sută din întreitul sau împătritul valorii lor prezente, aşa cum fac mulţi dintre ei acum, împiedicând concurenţa prin aranjamente comune.
Noi ştim bine, spune meseriaşul, că în ochii celor care deţin la căile ferate capital diluat, şi alte capitaluri, această reducere a profiturilor pe capitalul investit li se va părea îngrozitoare şi le va veni ca şi cum li s-ar scoate dinţii, şi vor simţi că drepturile lor (?) de a-şi folosi privilegiile acordate de popor, ca să stoarcă din ele profituri imense bazate pe evaluări fictive, sunt grav încălcate şi se vor împotrivi la aceasta din toate puterile. Dar noi simţim că ei ar trebui să fie recunoscători că publicul este atât de îngăduitor şi că nu li se cere să restituie milioanele de dolari deja obţinute în acest fel. Simţim că a venit timpul ca masele poporului să aibă parte mai egală la binecuvântările acestei zile de binecuvântare; şi pentru a face aceasta este necesar să se legifereze aşa încât toate corporaţiile lacome, îngrăşate cu banii şi puterea venită de la public, să fie restrânse şi obligate prin lege să servească publicul la tarife rezonabile. În nici un alt mod nu pot fi asigurate pentru mase aceste binecuvântări ale Providenţei. Deci, în timp ce marile corporaţii, reprezentând capitalul, sunt într-o măsură mare o binecuvântare şi un beneficiu, zilnic vedem că au trecut punctul beneficiului şi devin stăpâni ai poporului, şi dacă nu sunt ţinute în frâu, vor aduce curând pe salariaţi la penurie şi sclavie. Corporaţiile, compuse dintr-un număr de oameni mai mult sau mai puţin bogaţi cu toţii, ajung rapid să aibă aceeaşi relaţie cu publicul general din America precum au ((A331)) Lorzii din Marea Britanie şi din toată Europa cu masele de acolo, numai că aceste corporaţii sunt mai puternice.
Pentru a ne realiza scopurile, continuă salariaţii, avem nevoie de organizare. Trebuie să avem cooperarea maselor, altfel niciodată nu putem realiza ceva împotriva unei astfel de puteri şi influenţe imense. Şi deşi suntem organizaţi în sindicate etc., nu trebuie să se înţeleagă că scopul nostru este anarhia sau nedreptatea faţă de vreo clasă. Noi, masele poporului, dorim pur şi simplu să ne apărăm propriile drepturi şi pe acelea ale copiilor noştri, punând limite rezonabile celor a căror bogăţie şi putere ar putea altfel să ne zdrobească — bogăţie şi putere care, folosite corect şi limitat, ar putea fi o binecuvântare mai largă pentru toţi. Într-un cuvânt, încheie ei, noi am impune regula de aur: „Fă altora ceea ce ţi-ar place să ţi se facă”.
Fericiţi ar fi toţi cei interesaţi dacă asemenea mijloace moderate şi rezonabile ar reuşi; dacă cei bogaţi ar rămâne liniştiţi cu realizările lor prezente şi ar coopera cu marea masă a poporului la îmbunătăţirea generală şi permanentă a condiţiei tuturor claselor, dacă salariaţii s-ar mulţumi cu cereri rezonabile, dacă regula de aur a iubirii şi dreptăţii ar putea fi pusă astfel în practică. Dar oamenii în starea lor prezentă nu vor respecta această regulă fără să fie obligaţi. Deşi printre meseriaşii din lume ar fi unii aşa de moderaţi şi drepţi în ideile lor, majoritatea nu sunt aşa, ci vor fi excesivi, nedrepţi şi aroganţi în ideile şi cererile lor, depăşind orice raţiune. Fiecare concesie din partea capitaliştilor nu va face decât să adauge la astfel de cereri şi idei; şi toţi care au experienţă ştiu că aroganţa şi stăpânirea săracului ignorant sunt îndoit de aspre. Şi aşa este şi printre cei bogaţi: unii compătimesc pe deplin cu clasele muncitoare şi ar fi bucuroşi să-şi arate prin fapte simpatia, făcând astfel de aranjamente care treptat ar realiza reformele necesare, dar ei sunt cu mult în minoritate şi cu totul fără putere în funcţionarea corporaţiilor, şi în mare măsură chiar în afacerile lor particulare. Dacă sunt negustori sau fabricanţi, nu pot prescurta orele de muncă sau creşte salariile angajaţilor, deoarece concurenţii ar vinde sub preţ şi ar urma dezastru financiar ((A332)) pentru ei, pentru creditorii lor şi pentru angajaţi.
Astfel vedem cauza naturală a marii strâmtorări din această „Zi a lui Iehova”. Egoismul şi orbirea, faţă de toate în afară de propriile interese, vor controla majoritatea de ambele părţi în cauză. Salariaţii îşi vor organiza şi unifica interesele, dar egoismul va nimici unirea; şi fiecare, fiind pus în mişcare în principal de acest principiu, va unelti şi conspira în această direcţie. Majoritatea, ignorantă şi arogantă, va câştiga control, iar clasa mai bună nu va avea putere să ţină în frâu ceea ce a organizat inteligenţa lor. Capitaliştii se vor convinge că cu cât vor ceda mai mult, cu atât li se va cere mai mult, şi curând vor hotărî să se împotrivească tuturor cererilor. Va rezulta insurecţia; şi în alarma şi neîncrederea generală, capitalul va fi retras din întreprinderile publice şi particulare şi va urma depresiunea afacerilor şi panica financiară. Mii de oameni, în acest fel daţi afară din slujbă, în cele din urmă vor fi disperaţi. Apoi legea şi ordinea vor fi înlăturate — munţii vor fi înghiţiţi de acea mare furtunoasă. Astfel pământul social se va topi şi cerurile guvernamentale (biserica şi statul) vor trece; şi toţi cei mândri şi toţi cei ce fac rău vor fi ca miriştea. Atunci cei puternici vor plânge amarnic, bogaţii vor striga, şi frica şi necazul va fi peste toată mulţimea. Chiar acum înţelepţii, oamenii clarvăzători, simt că le slăbeşte inima în aşteptarea lucrurilor care vin peste lume, întocmai cum a prezis Domnul nostru (Luca 21:26). Scripturile ne arată că în această rupere generală, biserica nominală (incluzând toate denominaţiile) va fi treptat tot mai mult atrasă de partea guvernelor şi a celor bogaţi, va pierde mult din influenţa asupra poporului şi în final va cădea împreună cu guvernele. Astfel, cerurile [stăpânirile eclesiastice] fiind în foc, vor trece cu şuierat mare.
Toată această strâmtorare nu va face decât să pregătească lumea pentru a-şi da seama că deşi oamenii pot face planuri şi pot aranja într-una cât de bine şi cât de înţelept, toate planurile lor se vor dovedi zadarnice, atâta timp cât ignoranţa şi egoismul sunt în şa şi deţin controlul. Va convinge pe toţi că singura cale posibilă de ((A333)) corectare a dificultăţii este prin stabilirea unui guvern tare şi drept, care va supune toate clasele şi va aplica principiile dreptăţii, până când treptat starea de inimă împietrită a oamenilor, sub influenţe favorabile, va da loc unei stări în chipul lui Dumnezeu. Şi aceasta este chiar ceea ce a promis Dumnezeu să realizeze pentru toţi, de către şi prin intermediul Domniei Milenare a lui Cristos, pe care Iehova o introduce prin pedepsele corecţionale şi lecţiile acestei zile de strâmtorare. Ezechiel 11:19; 36:25, 36; Ieremia 31:29-34; Ţefania 3:9; Psalmul 46:8-10.
Deşi această zi de strâmtorare vine ca urmare naturală şi inevitabilă a stării decăzute, egoiste a omului, şi a fost cu totul prevăzută şi declarată de Domnul, care a ştiut că legile şi instrucţiunile Sale vor fi nesocotite aproape de către toţi, până când experienţa şi obligaţia vor impune ascultare, totuşi, toţi cei care-şi dau seama de starea de lucruri viitoare ar trebui în consecinţă să se pună pe ei şi afacerile lor în ordine. Astfel noi spunem tuturor celor blânzi — umiliţilor din lume, ca şi corpului lui Cristos: Căutaţi pe Domnul, toţi cei smeriţi din ţară, care faceţi ce este drept [voinţa Lui] înaintea Lui! Căutaţi dreptatea, căutaţi smerenia! Poate că veţi fi parţial ascunşi în ziua mâniei Domnului (Ţefania 2:3). Nimeni nu va scăpa cu totul de strâmtorare, dar cei care caută dreptatea şi se bucură în blândeţe vor avea multe avantaje faţă de ceilalţi. Felul lor de viaţă, obişnuinţa gândului şi faptei, ca şi simpatia lor pentru ceea ce este drept, care le va permite să înţeleagă starea lucrurilor şi de asemenea să aprecieze relatarea Bibliei despre această strâmtorare şi despre rezultatul ei, vor lucra toate împreună pentru a-i face să sufere mai puţin decât alţii — în special de frica şi prevestirile rele chinuitoare.
Tendinţa evenimentelor în această Zi a Domnului va fi foarte înşelătoare pentru cei neinformaţi din Scripturi. Va veni brusc, precum focul care arde pleava (Ţefania 2:2), în comparaţie cu veacurile lungi trecute şi cu lucrarea lor înceată; dar nu brusc asemenea unui fulger din cer senin, după cum în mod eronat aşteaptă unii care bănuie că toate lucrurile scrise cu privire la Ziua Domnului vor fi împlinite ((A334)) într-o zi de douăzeci şi patru de ore. Va veni „ca un hoţ noaptea”, în sensul că apropierea ei va fi pe furiş şi neobservată de lume în general. Strâmtorarea acestei zile va fi în spasme. Pe măsură ce ziua înaintează, va fi o serie de convulsii mai frecvente şi mai severe, până la cea finală. Aşa indică Apostolul când spune:„ca durerile naşterii peste femeia însărcinată” (1 Tesaloniceni 5:2, 3). Uşurarea va veni numai cu naşterea NOII ORDINI de lucruri — un cer nou (controlul spiritual al lui Cristos) şi un pământ nou (societatea reorganizată) în care va locui dreptatea (2 Petru 3:10, 13) — în care dreptatea şi iubirea, în locul puterii şi egoismului, vor fi lege.
De fiecare dată când aceste dureri de naştere ale erei noi vor veni peste corpul politic prezent, puterea şi curajul lui vor fi tot mai mici şi durerile tot mai severe. Tot ce medicii societăţii (economiştii politici) vor putea face pentru uşurarea lui va fi să ajute şi să conducă cu înţelepciune cursul naşterii inevitabile, să pregătească treptat calea pentru eveniment. Ei n-o pot evita, chiar dacă ar vrea, pentru că Dumnezeu a decretat că se va întâmpla. Totuşi, mulţi din medicii societăţii vor fi complet ignoranţi de boala reală, de necesităţile şi de urgenţa cazului. Aceştia vor întreprinde măsuri represive; iar când fiecare punct culminant al strâmtorării va trece, vor profita de aceasta pentru a-şi întări dispozitivele de rezistenţă şi în acest fel va creşte spaima; şi deoarece nu vor amâna mult naşterea, tratamentul lor greşit va grăbi moartea pacientului, pentru că vechea ordine de lucruri va muri în durerile naşterii celei noi.
Lăsând la o parte ilustraţia convingătoare sugerată de apostol şi vorbind simplu: eforturile maselor de eliberare din strânsoarea capitalului şi mecanizării vor fi imature; planurile şi aranjamentele vor fi incomplete şi insuficiente, pe măsură ce încearcă tot mai mult să-şi forţeze drumul şi să rupă legăturile şi limitele „cererii şi ofertei” care devin prea mici pentru ei. Fiecare încercare nereuşită va creşte încrederea capitalului în capacitatea lui de a păstra ordinea nouă de lucruri în limitele ei prezente, până când în cele din urmă puterea restrictivă prezentă a organizaţiilor şi guvernelor va ajunge la limitele ei extreme, coarda organismului social se va rupe, legea şi ordinea vor dispărea şi anarhia larg răspândită va aduce tot ceea((A335)) ce au prezis profeţii despre strâmtorarea „cum n-a mai fost de când sunt popoare” şi, mulţumim lui Dumnezeu pentru asigurarea adăugată, „nici nu va mai fi” după aceea.
Eliberarea lui Israel din Egipt şi de urgiile care au venit peste egipteni pare să ilustreze viitoarea eliberare a lumii prin Acela mai mare decât Moise, pe care acesta l-a simbolizat. Va fi o eliberare de Satan şi de orice mijloc născocit de el pentru încătuşarea omului în păcat şi eroare. Şi după cum urgiile peste Egipt aveau un efect de împietrire imediat ce erau îndepărtate, tot aşa, uşurarea temporară de durerile acestei Zile a Domnului va tinde să împietrească pe unii, şi, aşa cum au spus egiptenii lui Israel, vor spune celor săraci: „Sunteţi leneşi” şi de aceea nemulţumiţi! şi probabil, ca şi ei, vor încerca să le mărească sarcina (Exodul 5:4-23). Dar la sfârşit aceştia vor dori, aşa cum a dorit faraon la miezul nopţii ultimei urgii, să se fi purtat cu mult timp în urmă mai îngăduitor şi mai înţelept (Exodul 12:30-33). Pentru a marca în continuare asemănarea, amintiţi-vă că tulburările acestei Zile a Domnului sunt numite „şapte potire ale mâniei” sau „şapte urgii din urmă” şi că până la ultima din acestea nu survine marele cutremur(revoluţie) în care toţi munţii (împărăţiile) vor dispărea. Apocalipsa 16:17-20.
Un alt gând referitor la această Zi de Strâmtorare este că ea a venit exact la timpul cuvenit — la timpul cuvenit al lui Dumnezeu. În următorul volum al acestei lucrări sunt aduse dovezi din mărturia Legii şi Profeţilor Vechiului Testament, ca şi din aceea a lui Isus şi a profeţilor apostolici ai Noului Testament, care arată clar şi sigur că această Zi de Strâmtorare este localizată cronologic la începutul glorioasei domnii Milenare a lui Mesia. Această pregătire, care este necesară pentru lucrarea viitoare de restabilire în Veacul Milenar, este cea care precipită strâmtorarea.
În timpul celor şase mii de ani de interimat al răului, ((A336)) până la timpul fixat pentru stabilirea guvernului drept şi puternic al lui Cristos, ar fi fost o adevărată pagubă pentru oamenii decăzuţi dacă li s-ar fi îngăduit mult timp liber, printr-o dezvoltare mai timpurie a mijloacelor mecanice care economisesc forţa de muncă, sau altfel. Experienţa a dat naştere proverbului, „lenea este mama viciului”, aprobând astfel înţelepciunea sentinţei lui Dumnezeu, „în sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ”. Ca toate aranjamentele lui Dumnezeu, şi acesta este binevoitor, înţelept şi pentru binele final al creaturilor Sale. Strâmtorarea Zilei Domnului, pe care deja o vedem adunându-se, confirmă înţelepciunea aranjamentelor lui Dumnezeu, deoarece, după cum am văzut, ea se produce ca rezultat al supraproducţiei prin mijloacele mecanice pentru economisirea forţei de muncă şi al unei incapacităţi din partea diferitelor elemente ale societăţii de a se acomoda noilor circumstanţe, din cauza egoismului din partea fiecăruia.
Un argument incontestabil, care dovedeşte că acesta este timpul cuvenit al lui Dumnezeu pentru introducerea ordinii noi de lucruri, este că El ridică vălul ignoranţei şi lasă să intre treptat lumina inteligenţei şi invenţiei peste omenire, întocmai cum a fost prezis când a fost prezis şi cu rezultatele prezise (Daniel 12:4, 1). Dacă cunoştinţa ar fi venit mai devreme, strâmtorarea ar fi venit mai devreme; şi deşi societatea s-ar fi putut reorganiza după furtuna şi topirea ei, nu ar fi fost un pământ [aranjament social] nou în care să predomine şi să locuiască dreptatea, ci un pământ sau aranjament nou în care păcatul şi viciul ar fi fost mult mai abundente decât acum. Împărţirea echitabilă a beneficiilor mijloacelor mecanice de economisire a forţei de muncă ar fi adus în timp ore de muncă tot mai puţine; şi astfel, fără protecţia originară, omul decăzut, cu gusturile lui stricate, nu şi-ar fi folosit libertatea şi timpul pentru ameliorare mintală, morală şi fizică, ci, după cum dovedeşte istoria trecutului, tendinţa ar fi fost spre imoralitate şi viciu.
Ridicarea parţială a vălului acum, pregăteşte mii de înlesniri pentru omenire, şi astfel dă timp, chiar de la începutul veacului restabilirii, pentru educaţie şi dezvoltare morală şi fizică, precum şi pentru pregătirea de a hrăni şi a îmbrăca cetele care din timp în timp vor fi trezite din mormânt. Şi mai mult, plasează timpul de strâmtorare ((A337)) tocmai acolo unde va fi folositor pentru omenire, prin aceea că le dă lecţia propriei lor neputinţe de a se guverna, tocmai în zorile Mileniului, când, prin hotărârea Domnului, Cel care a răscumpărat pe toţi trebuie să înceapă să-i binecuvânteze cu domnia tare a toiagului de fier şi cu deplină cunoştinţă şi ajutor prin care să poată fi restabiliţi la perfecţiunea originară şi la viaţă veşnică.
Datoria şi privilegiile sfinţilor
Se ridică o întrebare importantă cu privire la datoria sfinţilor în timpul acestei strâmtorâri şi la atitudinea lor potrivită faţă de cele două clase opuse care ies acum în evidenţă. Pare posibil ca unii dintre sfinţi să fie încă în trup cel puţin o parte din timpul acesta arzător. Cu toate acestea, poziţia lor va diferi de a altora, nu atât de mult prin aceea că ei vor fi miraculos păstraţi (deşi este promis în mod distinct că pâinea şi apa le vor fi sigure), ci prin faptul că, instruiţi fiind din Cuvântul lui Dumnezeu, ei nu vor simţi aceeaşi nelinişte şi teamă fără speranţă care se va răspândi peste lume. Ei vor recunoaşte strâmtorarea, conform planului lui Dumnezeu, ca pregătire pentru binecuvântarea întregii lumi şi vor fi încurajaţi şi mângâiaţi prin ea. Acest lucru este convingător declarat în Psalmul 91; Isaia 33:2-14, 15-24.
Astfel mângâiaţi şi binecuvântaţi prin asigurarea divină, prima datorie a sfinţilor este de a face ca lumea să vadă că în mijlocul strâmtorării şi nemulţumirii care predomină, şi chiar în timp ce au parte de strâmtorare şi suferă sub ea, ei sunt plini de speranţă, bine dispuşi şi întotdeauna bucuroşi în vederea rezultatului glorios prezis în Cuvântul lui Dumnezeu.
Apostolul a scris că „evlavia cu mulţumire este mare câştig”; şi deşi acest lucru întotdeauna a fost adevărat, va avea dublă forţă în această Zi a Domnului, când nemulţumirea este boala principală ((A338)) printre toate clasele lumeşti. Pentru aceştia sfinţii trebuie să fie o excepţie însemnată. Niciodată n-a existat un timp când nemulţumirea să fie atât de larg răspândită, şi totuşi niciodată n-a existat un timp când oamenii să se bucure de atâtea favoruri şi binecuvântări. Oriunde ne uităm, fie în palatele celor bogaţi, pline de confort şi splendori, despre care Solomon în toată gloria lui n-a ştiut aproape nimic, fie în casa confortabilă a unui salariat prosper şi cumpătat, cu dovezile ei de gust, confort, artă şi lux, vedem că în toate privinţele prezentul depăşeşte în rezerve îmbelşugate, de multe ori, orice altă perioadă de la creare; şi totuşi poporul este nefericit şi nemulţumit. Faptul este că dorinţele unei inimi egoiste, degradate, nu cunosc limite. Astfel a pus egoismul stăpânire pe toţi, încât, dacă ne uităm cu băgare de seamă, vedem întreaga lume presând, agăţându-se şi gonind nebuneşte după bogăţie. Numai puţini având succes, restul sunt invidioşi şi iritaţi din cauză că nu sunt ei cei norocoşi, şi toţi sunt nemulţumiţi şi nefericiţi — mai mult decât în oricare alt timp dinainte.
Dar cel sfânt nu trebuie să ia nici o parte în acea luptă. Angajamentul lui de consacrare a fost că el se va strădui, se va ţine strâns şi va alerga după un premiu mai înalt, ceresc, şi prin urmare el este înţărcat de ambiţii pământeşti şi nu munceşte pentru lucruri pământeşti, decât doar să-şi asigure lucrurile decente şi necesare, pentru că el dă atenţie căii şi exemplului Învăţătorului şi apostolilor.
Aşadar, ei au mulţumire în evlavia lor, nu pentru că n-au nici o ambiţie, ci pentru că ambiţia lor este orientată spre cer şi este absorbită în efortul de a-şi aduna comoară în cer şi de a fi bogaţi pentru Dumnezeu; datorită acestui fapt şi a cunoştinţei lor despre planurile lui Dumnezeu, revelate în Cuvântul Său, ei sunt mulţumiţi cu orice le dă Dumnezeu din cele pământeşti. Aceştia pot cânta cu bucurie:
„De când Dumnezeu mă conduce În orice soartă sunt ferice”.
Dar vai! Nu toţi copiii lui Dumnezeu ocupă această ((A339)) poziţie. Mulţi au căzut în nemulţumirea predominantă în lume şi se lipsesc de bucuriile vieţii pentru că au părăsit urmele Domnului, aruncându-şi sorţii şi luându-şi partea cu lumea — căutând lucruri pământeşti, fie că le obţin, fie că nu, participând la nemulţumirea lumii şi nereuşind să realizeze mulţumirea şi pacea pe care lumea n-o poate nici da, nici lua.
De aceea, noi îndemnăm pe sfinţi să abandoneze concurenţa din lăcomie şi slavă deşartă cu nemulţumirea ei, şi să se străduiască pentru bogăţiile mai înalte şi pentru pacea pe care ele o oferă. Noi le-am aminti cuvintele apostolului:
„Negreşit, evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig. Căci noi n-am adus nimic în lume şi nici nu putem să luăm cu noi nimic din ea. Dacă avem [necesarul] cu ce să ne hrănim şi cu ce să ne acoperim, ne va fi de ajuns. Cei care vor să se îmbogăţească [fie că reuşesc, fie că nu], dimpotrivă, cad în ispită, în cursă şi în multe pofte nebune şi periculoase, care cufundă pe oameni în ruină şi în distrugere. Căci iubirea de bani este o rădăcină a tot felul de rele [fie la bogaţi, fie la săraci] şi unii care au umblat după ea au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns singuri cu multe dureri. Iar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de aceste lucruri şi urmăreşte dreptatea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea. Luptă-te lupta cea bună a credinţei, apucă viaţa veşnică la care ai fost chemat şi pentru care ai făcut acea frumoasă mărturisire”. 1 Timotei 6:6-12.
Dacă astfel este exemplul sfinţilor, de mulţumire, de anticipare bucuroasă şi de supunere voioasă la încercările prezente, în speranţa sigură a timpului bun care vine, numai astfel de exemple vii sunt lecţii valoroase pentru lume. Şi pe lângă exemplu, sfatul sfinţilor pentru cei din jurul lor trebuie să fie în armonie cu credinţa. Trebuie să fie de natura alifiei şi balsamului vindecător. Trebuie să profite de împrejurări pentru a indica lumii timpul bun care vine, pentru a le propovădui Împărăţia viitoare a lui Dumnezeu şi pentru a le arăta cauza reală a strâmtorării prezente şi singurul ei remediu. Luca 3:14; Evrei 13:5; Filipeni 4:11.
Sărmana lume geme, nu numai sub bolile ei reale, ci şi sub cele închipuite, şi în special sub nemulţumirea egoismului, mândriei şi ((A340))ambiţiilor care agită şi îngrijorează pe oameni din cauză că nu şi le pot satisface pe deplin. Deci, fiindcă vedem ambele laturi ale problemei, pe cei dispuşi să audă să-i sfătuim spre mulţumire cu ceea ce au şi spre aşteptare răbdătoare până când Dumnezeu, la timpul şi în modul Său cuvenit, le va aduce binecuvântările cele multe pe care iubirea şi înţelepciunea Lui le-au pregătit.
Explorând şi inflamând răni şi nedreptăţi reale sau închipuite am face rău celor pe care ar trebui să-i ajutăm şi să-i binecuvântăm, răspândind astfel nemulţumirea lor, şi deci necazul lor. Dar prin împlinirea misiunii noastre, propovăduind vestea bună a răscumpărării date pentru TOŢI şi abinecuvântărilor viitoare care decurg pentru TOŢI, vom fi vestitori adevăraţi ai împărăţiei — ambasadorii ei de pace. Astfel este scris: „Ce frumoase sunt pe munţi [împărăţii] picioarele celui [ultimii membri ai corpului lui Cristos] care aduce veşti bune, care vesteşte pacea; care aduce veşti bune, care vesteşte mântuirea”. Isaia 52:7.
Strâmtorarea din această „Zi a lui Iehova” va da ocazie aşa cum arareori se oferă pentru propovăduirea veştii bune a binelui care vine, şi binecuvântaţi sunt cei care vor urma în urmele Învăţătorului şi vor fi buni samariteni care leagă rănile şi toarnă uleiul şi vinul mângâierii şi bucuriei. Asigurarea dată acestora este că truda lor nu este zadarnică; fiindcă atunci când judecăţile Domnului vor fi pe pământ, locuitorii lumii vor învăţadreptatea. Isaia 26:9.
Simpatia copiilor Domnului ca şi aceea a Tatălui lor ceresc trebuie să fie mult în armonie cu creaţia care suspină luptându-se pentru orice eliberare de robie; şi ei, asemenea Lui, ar trebui să-şi amintească şi să aibă compătimire faţă de cei din clasele opuse, ale căror dorinţe sunt juste şi generoase, dar ale căror eforturi sunt copleşite şi împiedicate, nu numai de slăbiciunile naturii lor decăzute, dar şi de mediul lor de viaţă şi de asocierea şi dependenţa lor de alţii. Dar copiii Domnului nu trebuie să aibă nici o simpatie pentru dorinţele şi străduinţele arogante, nepotolite, ale nici unei clase. Vorbirea lor ((A341)) trebuie să fie calmă şi moderată, şi întotdeauna pentru pace acolo unde principiul nu este în joc. Ei trebuie să-şi amintească faptul că aceasta este bătălia Domnului şi că în ceea ce priveşte chestiunile de politică, ori cele sociale, ei nu au nici o altă soluţie reală în afară de cea prezisă în Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea, datoria consacraţilor este întâi de toate să caute a nu sta în faţa carului lui Iehova, şi apoi să „stea pe loc şi să vadă eliberarea pe care o va da Dumnezeu”, în sensul de a-şi da seama că o participare la luptă nu face parte din lucrarea lor, ci este înfăptuirea Domnului prin intermediul altora. Fără să se preocupe de toate aceste lucruri, ei trebuie să insiste pe linia propriei lor misiuni, vestind împărăţia cerească ce este aproape, ca singurul remediu pentru toate clasele şi singura lor speranţă.