Pe cine vom crede — pe
Dumnezeu sau pe Satan?
Aici este un conflict direct între învăţătorii moderni
şi Cuvântul inspirat, Scripturile pretinzând că morţii nu ştiu nimic, iar
teologii moderni pretinzând că ştiu totul. Biblia spune că morţii sunt în
realitate morţi, şi în adevăr potrivit pedepsei divine au suferit pentru
păcatul pronunţat împotriva rasei noastre — “cu moarte veţi muri” (traducerea
Douay-Rheims; n. t.). Împotrivitorii acceptă declaraţia amăgitoare a lui Satan
făcută Evei, “Hotărât că nu veţi muri” şi încearcă să dovedească faptul că
morţii nu sunt morţi; că pedeapsa lui Dumnezeu împotriva păcatului nu s-a
îndeplinit şi că moartea, departe de a fi sentinţa sau blestemul asupra rasei
noastre, este o binecuvântare, un pas în procesul general al evoluţiei. Cele
două teorii sunt aşa de departe una de alta ca cei doi poli, iar cei doi
învăţători ai acestor două teorii, după cum am arătat, sunt Dumnezeu, pe de o
parte, şi Satan pe de alta — “mincinosul şi tatăl minciunii.” (Ioan 8:44). Pe
care îl vom crede?
Tot planul de mântuire se leagă de această întrebare.
Dacă moartea nu a fost pedeapsa pentru păcat, venită prin Adam, atunci “viaţa …
din belşug” nu este răsplata şi binecuvântarea de la Dumnezeu asigurată prin
Cristos printr-o înviere. Afirmaţia lui Satan, care a fost aşa de larg
acceptată de poporul Domnului, şi care exercită o influenţă atât de orbitoare
asupra minţii lor, este contrarul afirmaţiei divine, în toate sensurile cuvântului
— că moartea este blestemul sau pedeapsa pentru păcat; că Cristos a murit ca să
scape pe om de această sentinţă sau blestem, şi că scăparea vine prin învierea
din morţi, care altfel nu ar avea viaţă viitoare, aşa cum spune apostolul în
textul nostru. Teoria lui Satan spune că moartea este o binecuvântare care
aduce plinătatea vieţii şi libertate şi bucurie, şi face din înviere un
blestem, aducând întemniţare, dificultate, restrângere, durere şi necaz.
Apostolul a
predicat pe Isus şi învierea
Nu-i de mirare că, orbiţi de înşelarea adversarului,
majoritatea marilor teologi ai creştinătăţii — şi repede urmaşii lor mulţi,
părăsesc doctrina împăcării care spune că: “… dacă moartea a venit prin om Adam, tot prin om, omul Isus Cristosş a venit şi învierea morţilor. Şi după
cum în Adam toţi mor, tot aşa, în Hristos, toţi vor fi făcuţi vii.” — 1
Corinteni 15:21, 22.
Dacă se neagă realitatea morţii, nu mai este dificil
să se nege realitatea păcatului. Se pretinde că tatăl Adam nu a fost creat în
chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ci a fost creat într-un chip şi asemănare
foarte apropiate de ale maimuţei, însemnând că în acea condiţie joasă de
inteligenţă el nu a fost potrivit pentru încercarea de viaţă veşnică; şi acesta
este numai un pas mai departe să se nege că el a avut cândva o încercare, şi că
el a eşuat şi a căzut din har. Şi dacă se neagă căderea, şi în locul ei se
ridică pretenţia că omul a evoluat chiar până în prezent — pierzând asemănarea
cu maimuţa şi câştigând asemănarea cu Dumnezeu, atunci ar fi o consecvenţă, de
asemenea, să se treacă la pasul următor, şi să se declare că deoarece omul nu a
căzut, el nu a avut nevoie să fie răscumpărat din cădere.
Şi deci, cu toate aceste raţionamente pe baze
scripturale false, pare logic să se nege declaraţiile des repetate ale
Cuvântului lui Dumnezeu, că Domnul Isus este Răscumpărătorul nostru, şi că “El
este ispăşirea pentru păcatele noastre ale Bisericii; şi nu numai pentru ale
noastre, ci şi pentru ale întregii lumi”, dând pentru noi, ca răscumpărarea
noastră, sau ca preţul corespunzător, propria Sa viaţă ca să poată cumpăra
înapoi viaţa pierdută a lui Adam.
Vedem astfel că luminile conducătoare ale
creştinătăţii de azi, neagă ambele părţi principale ale Evangheliei pe care le
predica apostolul mai demult, “Isus şi învierea” — pe Isus ca Răscumpărătorul
omenirii din păcat şi blestemul lui — moartea — şi învierea ca marele rezultat
al lucrării de răscumpărare, şi prin care binecuvântarea asigurată prin jertfa
de răscumpărare, va putea fi aplicată şi va fi disponibilă pentru oricine
voieşte să accepte viaţa veşnică în condiţiile acestui veac. Ni se aduc aminte
Cuvintele Domnului nostru cu privire la necredinţa din timpul prezent: “Dar,
când va veni Fiul Omului, va găsi El oare credinţă pe pământ?” — Luca 18:8.
Cele cinci simţuri în
deplină armonie cu Scripturile
Declaraţiile Scripturilor cu privire la moarte sunt în
deplină armonie cu mărturia celor cinci simţuri date nouă, ca oameni, de
Creatorul nostru; şi aceasta este ceea ce trebuie să aşteptăm, cu toate că
trebuie să fim gata să admitem că simţurile noastre ar putea greşi, dacă
descoperirea divină ar contrazice simţurile noastre. Dar când raţiunea noastră
este contrazisă de o teorie omenească, contrară declaraţiilor scripturale,
atunci teoria omenească trebuie să fie respinsă şi mărturia raţiunii noastre să
fie considerată ca adevărată; şi când Scripturile şi raţiunea noastră se unesc
într-o mărturie, este desigur greşit să ţinem la o teorie a disoluţiei omului,
care este contrazisă de descoperirea divină precum şi de raţiunea noastră. Şi
oricine nesocoteşte astfel pe Dumnezeu, dătătorul simţurilor (chiar dacă sunt
stricate de păcat) şi mărturia divină, nu trebuie să se aştepte la altceva
decât să fie condus în întuneric şi poticnire. Astăzi, ca şi în urmă cu
optsprezece secole, orbii conduc pe orbi în groapa necredinţei şi a erorii.
“Cum moare unul, aşa moare şi
celălalt, toţi au aceeaşi suflare”
Atât mărturia simţurilor noastre cât şi mărturia
Cuvântului lui Dumnezeu este că moartea înseamnă pierderea vieţii, şi nu o
sporire a vieţii. Uitaţi-vă la cel ce moare şi observaţi cum îi slăbesc
puterile mintale şi fizice, până când scânteia vieţii se stinge. N-aţi văzut
nimic ieşind din el, n-aţi auzit nimic decât horcăitul morţii: aţi simţit
încetarea treptată a pulsului şi aţi observat greutatea respiraţiei; şi toate
simţurile pe care le puteţi folosi asupra subiectului vă spun că prietenul
vostru, iubitul vostru, este mort — nu mai este viu. Vă uitaţi în jur şi
studiaţi subiectul şi întrebaţi pe alţii: “Acum ce urmează”? Răspunsul pentru
simţurile voastre este: “Urmează putrezirea trupului; când scânteia vieţii s-a
stins, trupul neînsufleţit trebuie înmormântat, ţărâna trebuie să se întoarcă
în pământ”. Observaţi asemănarea între moartea prietenului şi iubitului vostru
şi moartea unui animal, şi simţurile voastre nu pot face nici o deosebire între
ele; şi Scripturile declară: “… cum moare unul, aşa moare şi celălalt, toţi au
aceeaşi suflare îspirit de viaţăş”. Eclesiastul 3:19.
Dar cu dorinţa după o viaţă viitoare, plantată în
natura voastră de către Creator, întrebaţi: Nu este nici o speranţă, nu este
omul cu nimic deosebit de animal? Scripturile răspund la întrebarea voastră
asigurându-ne că din punct de vedere fizic “omul nu întrece cu nimic pe animal”.
Dar Scripturile ne asigură că deşi omenirea nu are nici o putere de viaţă mai
mare decât animalul, totuşi Creatorul a făcut o pregătire pentru om, pe care
n-a făcut-o pentru animale; şi acea pregătire este tocmai lucrul pe care-l
dorim, şi anume, viaţa veşnică. Scripturile arată că această pregătire pentru
viaţa veşnică a omului a fost făcută de Domnul încă de la început — nu prin
implantarea unei calităţi nemuritoare în constituţia omului, ci prin faptul că
prin pomii susţinători de viaţă din grădina Edenului, a prevăzut resursele de
continuare veşnică a vieţii sale; totuşi această prevedere a fost condiţionată,
dependentă de ascultarea omului faţă de Creatorul său.
Scripturile arată că neascultarea omului a adus asupra
sa sentinţa morţii, iar executarea acelei sentinţe a fost dusă la îndeplinire
prin scoaterea sa afară din grădina Edenului şi îndepărtarea sa de la fructele
susţinerii vieţii din pomii grădinii. Astfel izgonit, sentinţa — “cu moarte vei
muri” (traducerea Douay-Rheims; n. t.) — s-a împlinit treptat asupra părintelui
Adam, şi el a trăit aproape până la sfârşitul primei zile de o mie de ani.
Urmaşii săi, devenind tot mai slabi cu trecerea generaţiilor, astăzi (în ciuda
marelui progres al ştiinţei şi medicinei şi al aranjamentelor sanitare) au ajuns
la o viaţă medie de cam 35 de ani — “iar pentru cei mai tari la optzeci de ani;
şi mândria lor este muncă şi deşertăciune”; şi curând sunt “stârpiţi din
pământul celor vii”, ca să meargă în “ţara vrăjmaşului”, în marea închisoare a
morţii, în care se estimează că astăzi se găsesc deja peste douăzeci de mii de
milioane din rasa noastră — “Acolo nu te mai necăjesc cei răi, acolo se
odihnesc cei sleiţi de puteri.” — Iov 3:17-19.
“Isus a murit”, “Cel
Drept pentru cei nedrepţi”
Scripturile răspund la întrebările noastre cu privire
la cei morţi. În timp ce ne asigură de justeţea sentinţei divine, moartea, cu
toate acestea ele declară că Creatorul nostru este un Dumnezeu al milei şi al
îndurării, şi că atunci când nu era ochi care să se îndure sau mână care să ne
scape, Braţul Său ne-a adus mântuire. Mai mult, Scripturile ne indică pe Domnul
Isus Cristos ca Braţul lui Iehova, care S-a întins pentru scăparea noastră din
păcat, boală, durere şi necaz, şi pentru eliberarea noastră din închisoarea
morţii, şi pentru restaurarea la libertăţile şi privilegiile copiilor lui
Dumnezeu.
În armonie cu această compătimire divină, la timpul
potrivit Dumnezeu a trimis pe unicul Său Fiu conceput în lume, pentru
răscumperea noastră — să dea pentru noi preţul de răscumpărare, şi în cele din
urmă să recupereze pe toţi cei care vor accepta mila divină, din toate
consecinţele căderii, printr-o înviere din morţi. Dar iubirea divină nu putea
anula dreptatea divină; trebuia ca Dumnezeu să fie drept, dacă El voia să fie
îndreptăţitorul acelora care cred în Isus; de aceea cerinţele dreptăţii —
pedeapsa pentru păcat — trebuia să fie plătită de către Răscumpărătorul
nos-tru, înainte de a putea începe opera de eliberare şi restatornicire. Şi
aici avem cea mai bună dovadă în ce priveşte pedeapsa păcatului, ce este ea şi
ce nu este; pentru că, din moment ce Domnul Isus plăteşte pentru noi pedeapsa
dreaptă a păcatului, ceea ce a dat El pentru noi va dovedi care a fost pedeapsa
împotriva noastră. Ce a făcut El pentru noi? Scripturile răspund: El Şi-a dat
viaţa pentru noi! “Hristos a murit pentru păcatele noastre” “Hristos … a
suferit … Cel Drept pentru cei nedrepţi”! “S-a dat pe Sine Însuşi la moarte”.
El şi-a dat viaţa “ca jertfă pentru păcatul înostruş” (traducerea Cornilescu;
n. e.) şi “prin rănile Lui suntem vindecaţi.” — Isaia 53:4-6, 10 , 12.
Nimic nu este mai evident decât că Domnul nostru Isus
nu a suferit o veşnicie de chin ca preţul răscumpărării noastre; şi ca atare,
dacă lucrul acesta are nevoie de dovezi, avem aici dovada că chinul veşnic n-a
fost pedeapsa pentru păcatele noastre. Dimpotrivă, faptul că Domnul nostru Isus
a murit pentru păcatele noastre şi că Tatăl ceresc a acceptat acea jertfă a
vieţii Sale pentru noi, dovedeşte că viaţa noastră a fost pierdută prin păcat;
că deplina pedeapsă a legii divine împotriva noastră, ca rasă, a fost pierderea
vieţii. Toată rasa, sub sentinţa morţii, a intrat în marea închisoare a morţii
— în mormânt, şeol, hades. Şi astfel, când dragul nostru
Răscumpărător Şi-a dat viaţa pentru noi, a mers şi El în şeol, în hades,
în mormânt. El a luat locul nostru şi a suferit pentru noi pedeapsa păcatelor
noastre.
Şi după cum moartea lui Isus a răscumpărat pe om din
sentinţa morţii, tot aşa învierea Sa din morţi devine o asigurare a
îndreptăţirii tuturor care-L acceptă şi I se supun. Tatăl ceresc a dat dovezi
că preţul de răscumpărare a fost pe deplin mulţumitor; şi Domnul nostru care a
fost astfel supus Tatălui, a fost înviat din morţi, şi, ca Agentul şi
reprezentantul Tatălui, va începe curând opera de binecuvântare a întregii
omeniri răscumpărate prin sângele Său preţios.
Închisoarea morţii va fi deschisă şi
prizonierii vor fi eliberaţi
Binecuvântarea lumii înseamnă deschiderea închisorii
morţii şi punerea în libertate a captivilor, care de şase mii de ani continuă
să intre acolo. De aceea Domnul nostru este numit Dătătorul de viaţă, pentru că
marea Sa lucrare va fi să dea înapoi viaţă neamului omenesc, care şi-a pierdut
viaţa prin Adam. Şi deoarece restabi-lirea vieţii omenirii va înseamna
înlăturarea durerilor, a bolilor şi a necazurilor, care sunt o parte din
procesul morţii, Răscumpărătorul nostru este numit marele Medic.
Profeţia care aminteşte de deschiderea închisorii
morţii şi punerea în libertate a captivilor (Isaia: 42:7), a fost aplicată, şi indiscutabil
în mod corect, de către Domnul nostru Lui Însuşi; dar El încă n-a deschis
închisoarea morţii şi nici n-a eliberat pe captivi prin înviere, imediat după
învierea Sa. El ne spune când se va face această lucrare, zicând (Ioan
5:25-29), “… vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor
ieşi din ele”. “… şi cei care-l vor asculta îse vor supune atunci acestei voci,
Fapte. 3:22, 23ş vor trăi”.
Astfel Domnul nostru a trecut peste intervalul
Veacului Evanghelic, şi a arătat spre încheierea lucrării Sale în vârsta
viitoare, pentru că acesta a fost planul rânduit mai dinainte de Tatăl. Tatăl a
trimis pe Fiul, iar Fiul de bună voie a făcut opera de răscumpărare cu
suficient timp înainte de “timpurile restabilirii” sau de înviere, şi de binecuvântarea
generală a lumii în timpul domniei lui Mesia, ca să lase intervalul de timp al
acestui Veac Evanghelic pentru o altă lucrare, adică pentru alegerea din lume a
“turmei mici”, a “preoţiei împărăteşti”, a unui “popor deosebit” (traducerea K.
J. ; n. t.), a unui “neam sfînt”, care să ia parte împreună cu Isus Cristos
Domnul lor, la onorurile Împărăţiei mijlocitoare. Aceştia vor fi asociaţi cu
Răscumpărătorul în marea şi glorioasa lucrare a nimicirii prinţului
întunerecului şi a deschiderii închisorii morţii, şi a eliberarării din
lanţurile păcatului, ale ignoranţei şi ale superstiţiei; şi a împlinirii în
general a tuturor prevederilor promisiunilor măreţe ale lui Dumnezeu făcute
tatălui Avraam, că “toate popoarele pământului vor fi binecuvântate în sămânţa
sa (Cristos şi Corpul Său, Biserica)”. Galateni 3:16-29.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu