MITOLOGIA ŞI BIBLIA I

MITOLOGIA ŞI BIBLIA

       Sistemul pus la cale de Satan de ai deturna pe oameni de la adorarea potrivită a lui Dumnezeu

a fost aplicat de la început. Adorarea creaturii în locul Creatorului a fost o caracteristică a religiilor păgâne şi vedem că în diferite forme ea există şi în aşa zisul creştinism da astăzi. Când Dumnezeu va umplea Pământul de cunoştinţă precum fundul mării este acoperit de apă, mulţi vor recunoaşte că, fără să ştie şi fără să vrea, nu au fost creştini niciodată.

Se poate pune întrebarea: ce legătură poate fi între mitologie şi Biblie? Nu este mitul neadevăr, în timp ce Biblia este «Cuvântul adevărului»?

Este important să observăm, totuşi, că multe din vechile poveşti mitice au un substrat de faptă istorică şi că o mare parte din ceea ce pare fabulos şi nonsens la suprafaţă se dovedeşte la o cercetare atentă a avea un înţeles ascuns.

Că străvechile naţiuni ale Babilonului, Egiptului, Greciei etc. au fost puternic civilizate este demonstrat de rămăşiţele minunatei lor arhitecturi, al cărei stil nu poate fi depăşit nici de naţiunile avansate ale zilelor noastre. Astfel de popoare culte trebuie să fi avut un anumit temei, suficient de bun pentru ele spre a le determina să-şi venereze zeii mitici. Biblia aruncă lumină asupra acestei chestiuni şi puţină cunoaştere a mitologiei ne ajută si înţelegem un număr de texte foarte neclare din Scripturi.

                                        Recunoaşterea scripturală a zeilor păgâni

Dând Legea israeliţilor Domnul le-a poruncit si nu se închine cu nici un chip zeilor altor naţiuni, dar citim despre multe situaţii când ei au încălcat în mod deliberat acest ordin şi prin urmare au fost pedepsiţi până când s-au întors la El, singurul Dumnezeu adevărat. Ieremia aminteşte un caz arătat în capitolul 44, versetele 15-19, 25 – «Nu te vom asculta cu privire la cuvântul pe care ni l-ai spus în numele Domnului, ci voim să facem cum am spus cu gura noastră: să ardem tămâie împărătesei cerurilor şi să-i turnăm jertfe de băutură cum au făcut şi părinţii noştri, împăraţii noştri şi prinţii noştri în cetăţile lui Iuda şi pe străzile Ierusalimului; atunci aveam pâine de ne săturam, o duceam bine şi nu treceam prin nici o nenorocire! Dar de când am încetat să ardem tămâie împărătesei cerurilor, Şi să-i turnăm jertfe de băutură, am dus lipsă de toate şi am fost nimiciţi de sabie şi de foamete…De altfel, când ardem tămâie împărătesei cerurilor…» etc. A se vedea de asemenea Ieremia 7:17, 19 – «Nu vezi ce fac ei în cetăţile lui Iuda şi pe străzile Ierusalimului? Copiii strâng lemne, părinţii aprind focul şi femeile frământă plămădeala, ca să pregătească turte împărătesei cerului şi să toarne jertfe de bătură altor dumnezei ca să Mă provoace la mânie».

Cine a fost această «împărăteasă a cerului» în care rătăciţii evrei aveau o încredere atât de oarbă?

În Judecători 2:11-13 este amintită o altă cădere a israeliţilor: «Au părăsit pe Domnul Dumnezeul părinţilor lor, care-i scosese din ţara Egiptului, şi au mers după alţi dumnezei dintre dumnezeii popoarelor care şi înconjurau; s-au închinat înaintea lor şi L-au provocat pe Domnul la mânie. Au părăsit pe Domnul şi au slujit lui Baal şi astarteelor».

Cine a fost Baal? Cine a fost Astarteea?

Aşa cum toţi ştiu, Biblia conţine multe referinţe la Baal, totuşi nu ne dezvăluie identitatea acestui dumnezeu, nici nu ne explică de ce necredincioşii evrei şi alte popoare i s-au supus atât de mult. Aici suntem ajutaţi de mitologie, al cărei studiu ne dezvăluie faptul că dumnezeul Baal şi zeiţa împărăteasă a cerurilor erau universal veneraţi sub diferite nume şi titluri. Deşi acest fapt este recunoscut de cercetătorii mitologiei, nu se înţelege în general faptul că aceleaşi zeităţi sunt chiar şi acum venerate chiar în mijlocul nostru de către aderenţii acestui mare sistem idolatru pe care Scripturile îl numesc «Babilonul cel Mare»!

Cele două Babilonuri

Istoria dovedeşte că venerarea de către papalitate a icoanelor, a sfinţilor morţi şi a moaştelor, a sfintelor lumânări, a apei sfinţite etc. şi tot ritualul lor inutil sunt împrumutate din surse păgâne. Scuza papalităţii, căreia îi dă glas cardinalul Newman, este că deşi se recunoaşte că aceste lucruri sunt chiar «instrumentele şi anexele însoţitoare ale adorării demonilor», acestea au fost, totuşi, «sfinţite prin adopţie în biserică» (Newman, Development, p. 359, 360). Dar este clar acum că Biserica Romană nu a fost îndreptăţită în adopţia obiceiurilor şi practicilor păgâne. Chiar pentru acest motiv papalitatea este numită «Babilonul cel Mare»; Babilonul din vechime a fost plin de aceste urâciuni şi de aceea tipifică potrivit biserica decăzută a veacului evanghelic.

Babilonul a fost prima naţiune sau împărăţie după Potop şi cu ea a fost inaugurată închinarea idolatră.

Comparând Ieremia 51:6-8 cu Apocalipsa 17:4, 5; 14:8 observăm că sunt folosite aproape aceleaşi expresii. În Ieremia se spune că Babilonul antic a fost un potir de aur în mâinile Domnului, prin care toate naţiunile au fost îmbătate – îmbătate cu vinul falsei religii. În Apocalipsa «Babilonul cel Mare» este numit «Mama desfrânatelor», sistemul părinte, care a făcut pe toate popoarele să bea din potirul ei de aur plin cu urâciuni, vinul falsei doctrine. Aşa cum Babilonul tipic a căzut, tot astfel Babilon cel Mare antitipic va cădea pentru a nu se mai ridica niciodată.

Că Babilonul a fost prima naţiune după Potop este arătat în Geneza 10:8-12. Această referinţă ne furnizează, de asemenea, un indiciu al originii închinării la dumnezei falşi şi prin comparaţie cu anumite afirmaţii ale istorisirilor mitologice obţinem un alt indiciu al identităţii acestor zeităţi. Citim: «Din Cuş s-a născut Nimrod: el a început să fie puternic pe pământ. El a fost un vânător puternic înaintea Domnului; iată de ce se zice: `Ca Nimrod, vânător puternic înaintea Domnului’. ŞI începutul regatului său a fost Babel (Babilon, vezi traducerea Cornilescu revizuită, subsol; n. t.), Erec, Acad şi Calne, în ţara Şinear. Din ţara aceasta a intrat în Asiria; a zidit Ninive» etc. (traducerea Strong)

Nimrod vânătorul cel puternic şi influenţa lui în lume

De ce ar face Biblia o menţiune specială despre Nimrod? Pentru că el a fost primul care a devenit puternic şi chiar până în ziua de azi în ţările Babiloniei şi Asiriei numele Nimrod este foarte frecvent. Când Moise a scris Geneza, cu toate că Nimrod murise de mult, numele lui devenise un proverb, aşa încât exista o zicală populară: «Ca Nimrod, vânător puternic înaintea lui Dumnezeu». Puterea lui sta în faptul că era vânător, pentru că trebuie să ne gândim la condiţiile care erau pe pământ în zilele lui. Numai patru perechi de oameni fuseseră scăpaţi din apele potopului, dar multe feluri de animale ieşiseră afară din corabie; pe măsură ce aceste animale se înmulţeau, se poate înţelege cum groaza faţă de cele mai feroce dintre ele şi cuprindea pe toţi oamenii. Prin urmare, cel care omora tigrul, leopardul, leul, pitonul, era privit ca marele binefăcător, mai presus de toţi ceilalţi în a fi onorat de semenii lui şi comemorat de posteritate.

Popularitatea universală a unei persoane trebuie să fie o forţă benefică sau malefică pentru comunitate. Cu toate că Scripturile nu se referă direct la natura influenţei exercitate de Nimrod, putem conchide în mod sigur, după caracterul părinţilor lui şi din alte împrejurări, că era una rea. Că bunicul său Ham avea înclinaţie depravată este dovedit în Geneza 9:18-25, în timp ce, în acelaşi context, lui Sem i-a fost dată o binecuvântare specială datorită curăţeniei lui (versetul 26). Astfel deducem că foarte de timpuriu după Potop rasa umană era divizată în două tabere, una pentru Domnul şi dreptate, în mijlocul căreia conducea Sem, cealaltă pentru nedreptate, al cărei principal apostat era Ham. Pe această ultimă ramură a rasei a descins Nimrod.

Din acest motiv este puţin probabil ca declaraţia potrivit căreia Nimrod era «un vânător puternic înaintea Domnului» să semnifice că el căuta în vreun fel să onoreze pe Domnul. În asemenea context sintagma «înaintea Domnului» implică mai degrabă o minimalizare a puterii lui Dumnezeu spre a o proteja pe a sa proprie. Dându-şi seama de condiţia ameninţată a rasei, Nimrod, încrezându-se în propriul curaj, s-a înfăţişat ca salvatorul cel tare al lumii, devenind cel puternic pe pământ, distrăgând atenţia oamenilor de la Domnul. Rezultatul natural al admiraţiei pentru un om cu caracterul lui Nimrod trebuie să fi fost, prin necesitate, distrugerea reverenţei faţă de Dumnezeu şi astfel a dus la adorarea şi venerarea creaturii în locul Creatorului. Că lumea a căzut în necredinţă la scurt timp după Potop este dovedit în prima parte din capitolul 11 al Genezei. Marele istoric evreu Iosefus spune în confirmare: «Mulţimea era gata să urmeze hotărârea lui Nimrod şi să considere laşitate supunerea faţă de Dumnezeu.» — Antichităţi iudaice 1:4:2

Nu putem presupune, totuşi, că puţinii sfinţi ar fi permis acest rău fără a se strădui să se împotrivească decăderii, pentru că poporul Domnului din toate veacurile, din timpul dreptului Abel, a protestat împotriva păcatului. Dacă tradiţia evreiască este adevărată, că Sem este Melhisedec (şi afirmaţia pare rezonabilă şi foarte în acord cu analogia scripturală), atunci, ca «preot al Celui Prea înalt», el trebuie să fi fost un adevărat Hercule în cauza Domnului şi o piedică permanentă pentru cei dispuşi să facă răul.

Până aici putem trage în mod rezonabil o concluzie din scurtele referiri la Nimrod date în Scripturi. Pentru a obţine mai multe informaţii despre acest vânător puternic ni se cere să studiem paginile mitologiei.

Ninus şi Semiramis

În Geneza 10:11, deja citat, citim că Nimrod a zidit cetatea Ninive. Această mică informaţie din istorisirea biblică ne permite să-l identificăm pe Nimrod cu regele Ninus din scrierile clasice. Numele Ninive înseamnă în mod literal «Locuinţa lui Ninus». Istoricul Apollodor susţine explicit că «Ninus este Nimrod». (Apollodori, Fragm. 68, in Muller, vol. i, p. 440) în scrierile antice ale lui Iustin şi Diodorus Siculus, Ninus este creditat cu puteri regeşti, similare celor atribuite lui Nimrod în Scripturi. (Iustin, Hist. Rom. Script., vol. ii, p. 615; Diodorus, Bibliotheca, lib. ii, p. 63) Ninus era fiul şi de asemenea soţul Semiramidei. Potrivit lui Eusebius aceştia doi au domnit ca rege şi regină în timpul lui Avraam, dar marele cronologist Clinton şi celebrul arheolog şi lingvist Layard atribuie amândoi o dată mai timpurie domniei lui Ninus şi Semiramis.

În una din faimoasele sculpturi ale Babilonului antic Ninus şi Semiramis sunt reprezentaţi ca angajaţi activ într-o urmărire la vânătoare, «Semiramis, purtătoarea tolbei cu săgeţi» fiind un însoţitor potrivit pentru «vânătorul cel puternic înaintea Domnului». — Diodorus, lib. ii, p. 69

Semiramis a fost o femeie frumoasă, dar foarte depravată şi ei şi este atribuit mult din extravaganţa şi imoralitatea caracterului religiilor păgâne. În lucrarea sa, Infernul, în Cântul al 5-lea, Dante o prezintă pe Semiramis ca unul dintre condamnaţii în iad (nu în purgatoriu) şi de asemenea îl menţionează pe Ninus în acelaşi context. Cu toate că «viziunile» lui Dante au fost rodul propriei sale imaginaţii, totuşi, trimiţind-o pe Semiramis în pedeapsa veşnică indicâă faima rea care i s-a păstrat.

«Misterele» religiilor păgâne

«Misterele» caldeene pot fi urmărite încă din zilele Semiramidei. Se pare că apostazia soţului ei a fost foarte manifestă şi a constat în esenţă în conducerea oamenilor în senzualitate, învăţându-i că pot să se bucure de «plăcerile păcatului» fără frica vreunei pedepse din partea unui Dumnezeu Sfânt. În expediţiile lui vânătoreşti el era însoţit de trupe de femei şi prin muzică jocuri şi petreceri şi tot ceea ce place inimii naturale el a intrat în graţiile lumii. După moartea lui Ninus sau Nimrod, Semiramis şi urmaşii ei au întemeiat «misterele» secrete.

Moartea lui Nimrod nu este consemnată în Scripturi, dar exista o veche tradiţie potrivit căreia sfârşitul lui a fost violent. Deşi poate părea ciudat, multe dovezi (pe care le vom investiga în ceea ce urmează) atestă faptul că tocmai această moarte a lui Nimrod a constituit tema fundamentală a Misterelor. Salverté ne informează că toţi cei care căutau iniţiere în aceste sisteme erau obligaţi să bea anumite băuturi specifice. Aceasta este, fără îndoială, originea aluziei lui Ieremia la potirul de aur care a îmbătat toate naţiunile, pentru că fiecare naţiune şi-a primit religia idolatră din Babilon.

În toate punctele esenţiale «misterele» diferitelor naţiuni erau aceleaşi, fiecare fiind croit după modelul naţiunii «Mamă», Babilon. Privitor la aceasta, Layard spune: ,,Despre marea vechime a acestui cult primitiv sunt dovezi numeroase că-şi are originea printre locuitorii câmpiei Asiriei» şi în acest sens avem mărturia unanimă a istoriei sacre şi profane. El a obţinut epitetul perfect şi s-a crezut că este cel mai vechi sistem religios, precedându-l pe cel egiptean. Identitatea multor doctrine asiriene cu cele egiptene este amintită de Porfir şi Clemens. Birch afirmă, de asemenea: «Semnele Zodiacale … arată fără echivoc faptul că grecii au primit noţiunile şi aranjamentele zodiacale (şi, în consecinţă, mitologia lor, care era intreţesută în acestea) de la caldeeni. Identificarea lui Nimrod cu constelaţia Orion nu este un gând de lepădat» — Layard, Nineveh and its Remains, vol. ii, pp. 439, 440

Vedem, prin urmare, că Babilonul antic a fost un tip potrivit al uluitoarei «Taine (mister; n. t.) a Fărădelegii» din veacul evanghelic, numit` «Babilonul cel Mare». La fel cum marele sistem şi-a avut micile lui începuturi în zilele apostolilor, cum declară Pavel în 2 Tesaloniceni 2:7— ^taina (misterul; n. t.) fărădelegii» a şi început să lucreze şi după aceea a atins dimensiuni atât de mari încât a înşelat întreaga lume, tot aşa, Misterul tipic din Babilonul literal a avut, la fel, un mic început, apoi a crescut şi s-a extins şi mai târziu a devenit atât de universal încât «a înnebunit» toate popoarele, adică le-a lipsit de judecată. Numai cei care s-au închinat adevăratului Dumnezeu au avut spiritul minţii sănătoase. – 2 Timotei 1:7

Cultul «Mamei şi Fiului»

În timp ce în «Babilonul cel Mare» principalele subiecte de devoţiune sunt Madona şi fiul ei (despre care se spune că este fecioara Maria şi Isus), tot aşa în Babilonul tipic închinarea populară s-a extins la o zeiţă mamă şi fiul ei, avându-şi originea în Semiramis şi fiul ei, Ninus (cuvântul evreiesc pentru «fiu» este nin). Amintindu-ne de influenţa religioasă ce emana din Babilon, avem aici explicaţia adorării universale a «Mamei şi Fiului». În Grecia ei erau veneraţi ca Ceres, mama cea mare cu pruncul la sân, sau ca Irene, zeiţa păcii cu băiatul Plutus în braţe. În Roma păgână, ca Fortuna şi Jupiter-puer sau Jupiter băiatul. În Asia, ca Cibele şi Deoius. În India, ca Isi şi Iswara şi chiar în Tibet, China şi Japonia misionarii au fost uimiţi să găsească echivalentul identic al Madonei şi copilului ei, venerat cu pioşenie ca în însăşi Roma papală!

                                                    (fragment din cartea "Mitologia şi religia" de Marton Edgar)