Despre cum au apărut bisericile creştine

Despre cum au apărut bisericile creştine

În Biserica timpurie promisiunile de onoare în împărăţie şi de moştenire împreună cu Învăţătorul au fost imbolduri puternice la credincioşie sub încercările şi persecuţiile care existau atunci, pe care ei au fost preveniţi să le aştepte; şi dintre toate cuvintele de mângâiere şi încurajare din Apocalipsa, date celor şapte Biserici, nici unul nu străluceşte mai clar şi mai plin de forţă decât cele care declară: „Celui care va birui îi voi da să stea cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi M-am aşezat cu Tatăl Meu pe scaunul Său de domnie”; şi, „Celui care va birui îi voi da stăpânire peste neamuri”.

Acestea sunt făgăduinţe care în mod raţional n-ar putea fi răstălmăcite pentru a le aplica la o lucrare prezentă a harului în inimă şi nici la o domnie peste neamuri în viaţa prezentă, deoarece aceia care vor birui trebuie să facă aceasta prin moarte în serviciu, şi astfel să câştige onorurile împărăţiei. Apocalipsa 20:6.

Dar natura umană caută să evite suferinţele şi este întotdeauna gata să apuce onoarea şi puterea; astfel aflăm că şi în zilele apostolilor unii din Biserică erau dispuşi să atribuie făgăduinţele de onoare şi putere viitoare la viaţa prezentă, şi începeau să acţioneze ca şi când deja sosise timpul ca lumea să onoreze Biserica şi chiar să i se supună. Apostolul Pavel scrie, corectând această eroare, ştiind că astfel de idei ar avea un efect dăunător asupra Bisericii prin cultivarea mândriei şi prin îndepărtarea de la sacrificiu. El le spune ironic: „O, iată-vă sătui! Iată-vă ajunşi bogaţi! Iată-vă împărăţind fără noi!” Apoi adaugă cu seriozitate: „Şi măcar de aţi împărăţi, ca să putem împărăţi şi noi [apostolii persecutaţi] împreună cu voi” (1 Corinteni 4:8). Lor le plăcea creştinismul lor, încercând să scoată din el şi cu el cât mai multă onoare posibilă; şi apostolul bine ştia că dacă ei ar fi fost credincioşi ca urmaşi ai Domnului nu erau într-o astfel de stare. Deci el le aminteşte că dacă într-adevăr mult aşteptata domnie ar fi început, şi el ar domni la fel ca ei, şi că el a fost unul care prin credincioşie a suferit pentru adevăr, ceea ce era o dovadă că domnia lor era prematură şi mai curând o capcană decât o mărire. Apoi, cu o nuanţă de ironie, el adaugă: „Noi [apostolii şi servii credincioşi] suntem nebuni pentru Hristos, dar voi înţelepţi în Hristos! Noi, slabi, dar voi tari! Voi puşi în cinste, dar noi în dispreţ!” Nu vă scriu aceste lucruri numai ca să vă fac să vă ruşinaţi. Am un obiectiv mai bun şi mai nobil — SĂ VĂ ATRAG ATENŢIA; deoarece calea onoarei prezente nu duce la gloria şi onoarea care va fi revelată; ci suferinţa prezentă şi negarea de sine sunt calea îngustă spre glorie, onoare, nemurire şi comoştenire în împărăţie. De aceea, vă îndemn, fiţi urmaşi ai mei. Suferiţi şi fiţi ocărâţi şi persecutaţi acum, ca să puteţi avea parte cu mine la coroana vieţii pe care Domnul, judecătorul cel drept, mi-o va da în ziua aceea, şi nu numai mie, ci tuturor celor care iubesc arătarea Lui. 1 Corinteni 4:10-17; 2 Timotei 4:8.

Dar, după ce Biserica timpurie a îndurat cu credincioşie multă persecuţie, au început să se răspândească teoriile că misiunea Bisericii era să cucerească lumea, să stabilească împărăţia cerului pe pământ şi să domnească peste neamuri înainte de a doua venire a Domnului. Acest lucru a pus temelia pentru intrigă, pompă şi mândrie lumească, spectacol şi ceremonie ostentativă în Biserică, destinate să impresioneze, să captiveze şi să impună veneraţie lumii, şi, pas cu pas, acestea au dus la marile pretenţii ale papalităţii că, fiind împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, avea dreptul să ceară respectul şi ascultarea de legile şi de reprezentanţii ei de la fiecare neam, naţiune şi popor. Sub această pretenţie falsă (şi ei, după cât se pare, se înşelau pe sine ca şi pe alţii), papalitatea a încoronat şi a detronat pentru un timp pe regii Europei şi încă mai pretinde autoritatea pe care acum nu o poate excercita.

Prin papalitate aceeaşi idee a ajuns la protestantism, care de asemenea pretinde, deşi mai vag, că într-un fel domnia Bisericii este în progres; şi, asemenea corintenilor, aderenţii lui sunt „sătui” şi „bogaţi” şi domnesc „ca împăraţi”, aşa cum expresiv a descris Domnul nostru (Apocalipsa 3:17, 18). Astfel s-a întâmplat că membrii doar nominal ai Bisericii — cei neconvertiţi cu adevărat, care nu sunt grâu cu adevărat, ci neghină, doar imitaţii ale grâului — depăşesc cu mult ca număr pe adevăraţii ucenici ai lui Cristos. Şi aceştia sunt mult opuşi oricărui sacrificiu real şi oricărei lepădări de sine, nu suferă persecuţie pentru dreptate [pentru adevăr], şi, în schimb, ţin cel mult doar la o formă de post etc. Ei cu adevărat domnesc împreună cu lumea şi nu sunt pe linia pregătirii pentru a avea parte în împărăţia adevărată, care trebuie să fie stabilită de Domnul nostru la a doua Sa prezenţă.

Pentru orice observator atent există o nepotrivire evidentă între această vedere şi învăţătura lui Isus şi a apostolilor. Ei au învăţat că nu poate fi nici o împărăţie până nu vine Împăratul (Apocalipsa 20:6; 3:21; 2 Timotei 2:12). Ca atare, împărăţia cerului trebuie să sufere violenţă până când va fi stabilită în glorie şi putere.