A sosit timpul – Studiul 
Cronologia este necesară pentru înţelegerea profeţiei — Date indispensabile furnizate în Biblie — De la crearea lui Adam până la 1873 d. Cr. au fost 6000 de ani — O expunere a cronologiei biblice în perioade mari — Examinarea ei în detaliu — De la creare până în ziua când apele potopului au secat — Până la Legământul avraamic — Până la darea Legii — Până la împărţirea Canaanului între seminţii — Perioada judecătorilor — Perioada împăraţilor — Perioada pustiirii — Până la 1873 d. Cr. — Prin ce diferă această cronologie de cea a episcopului Usher, dată în Bibliile englezeşti — Data adevărată a naşterii Domnului nostru
În acest capitol vom prezenta dovezile biblice care arată că de la crearea lui Adam şi până în anul 1872 d. Cr. s-au scurs 6000 de ani, şi că, prin urmare, de la 1872 d. Cr. am intrat din punct de vedere cronologic în a şaptea mie de ani sau în Mileniu — prima parte a lui, şi anume „Ziua Domnului”, „ziua de strâmtorare”, trebuind să fie martorul sfărâmării în bucăţi a împărăţiilor acestei lumi şi al stabilirii Împărăţiei lui Dumnezeu sub toată întinderea cerurilor.
Cronologia este de asemenea necesară ca bază pentru examinarea perioadelor profetice. Înainte de toate trebuie să stabilim unde ne găsim în curgerea timpului, şi ca să facem acest lucru trebuie să avem date vrednice de încredere pentru a se face calculul; ca atare, vom începe cu subiectul cronologiei. Iar o cronologie completă a istoriei omenirii trebuie neapărat să înceapă cu crearea omului.
Durata timpului de la crearea omului este evaluată în diferite feluri. Printre cei care acceptă relatarea biblică nu poate fi decât o diferenţă mică de păreri, dar printre cei care o resping, diferenţele sunt enorme, variind între zece mii şi ((B34)) sute de mii de ani. Aceste presupuneri sunt bazate pe fapte care nu îngăduie decât vagi temeiuri pentru asemenea concluzii extravagante şi nesăbuite. De exemplu, găsirea unor vârfuri de săgeţi din cremene în turbăriile din Elveţia şi din Irlanda, la o adâncime considerabilă de la suprafaţă, este luată ca dovadă că suprafaţa era cândva la nivelul unde au fost găsite acestea, şi că muşchii de turbă au crescut treptat în jurul şi deasupra lor; iar timpul necesar pentru o asemenea creştere este calculat după rata actuală a creşterii într-un secol, care este foarte mică. Dacă premisele lor ar fi adevărate, ar dovedi că omul a trăit cu sute de mii de ani în urmă. Însă alţi geologi vor arăta, şi cu bune temeiuri, că aceste turbării au fost odată atât de moi încât un vârf de săgeată din cremene putea cu uşurinţă să se afunde treptat la o mare adâncime în câteva secole.
Cităm un alt exemplu: „Făcându-se sondaje în solul mâlos al văii Nilului, au fost descoperite două cărămizi arse, una la o adâncime de douăzeci, iar cealaltă la douăzeci şi patru de iarzi (1 iard = 0,9144 m — n.e.). Dacă socotim grosimea anuală a depozitului format de râu la opt ţoli într-un secol, trebuie să atribuim primei cărămizi o vechime de 12.000 de ani, iar celei de-a doua de 14.000. Prin calcule asemănătoare, Burmeister
[un geolog celebru] presupune că s-au scurs 72.000 de ani de la prima apariţie a omului pe pământul Egiptului, iar Draper [un alt geolog renumit] atribuie omului european care a fost martorul ultimei epoci glaciare o vechime de peste 250.000 de ani.*
*Prof. N. Joly, în cartea „Man before metals” („Omul înainte de metale”), pag. 183.
Desigur, „dacă estimăm” mari, vom ajunge la aceleaşi concluzii mari. Dar unii dintre noi sunt destul de neştiinţifici pentru a întreba dacă nu este mai mult decât posibil ca depunerile de nămol ale Fluviului Nil să fi fost foarte neregulate, ca şi în cazul altor ((B35)) râuri care uneori îşi schimbă albiile şi-şi spală uimitor malurile printr-o singură revărsare. Ne amintim apoi de potopul din ziua lui Noe, nu numai menţionat în mod deosebit în Biblie, dar şi păstrat în cele mai vechi tradiţii ale popoarelor păgâne, şi ne întrebăm cât nămol şi pietriş s-a format peste cei opt ţoli într-un secol. Ne întrebăm de asemenea cum de aceste minţi mari nu s-au gândit, cum fireşte unele nu prea mari s-au gândit, că două cărămizi aruncate în acel „sol mâlos”, pe vremea când era acoperit cu apă şi era foarte moale, se vor scufunda la o distanţă apreciabilă prin propria lor greutate, fiind cu mult mai dense decât solul mâlos. Cât despre diferenţa de adâncime între cele două cărămizi, unei minţi neştiinţifice muchie sau pe un capăt, în timp ce cealaltă, căzând cu partea mai lată, s-ar scufunda mai încet, decât să presupună că oameni care au trăit la interval de două mii de ani au făcut două cărămizi exact la fel.
Nu sunt mulţi ani de când a fost găsit scheletul unui om într-o albie veche a Fluviului Mississippi, şi nişte geologi au început să calculeze câte mii de ani ar putea fi indicaţi de numărul mare al picioarelor de noroi, mâl etc., care acopereau scheletul, şi şi-au închipuit că au un specimen foarte valoros de om preistoric. Mai târziu însă, găsind la câteva picioare sub schelet nişte bucăţi dintr-o „barcă cu fundul plat”, din acelea care se foloseau pe Mississippi cu mai puţin de cincizeci de ani în urmă, calculele au fost răsturnate complet, şi omenirea a fost uşurată de „încă o dovadă” că lumea este mai veche cu sute de mii de ani decât învaţă Biblia.
Lăsând la o parte presupunerile discordante şi cu totul nesigure ale unor geologi asupra acestui subiect al cronologiei, recurgem pentru informaţii la istoria omenirii. Şi ce aflăm? Istoria celor mai vechi popoare păgâne poate fi urmărită clar şi distinct mai puţin de 3000 de ani în urmă. Mai încolo totul este tradiţie întunecată, nesigură, mitică, legendară şi ((B36)) nedemnă de încredere. Istoria romană nu se întinde aşa de mult în urmă, deoarece nu sunt decât două mii şapte sute de ani de când a fost fondată Roma, şi apoi primele ei secole sunt mult învăluite în tradiţii nesigure. În istoriile babilonienilor, sirienilor şi egiptenilor, mergând cu trei mii de ani în urmă, ajungem la o perioadă unde rapoartele lor sunt fragmentare şi învăluite în mare obscuritate. În istoria Chinei ajungem la dinastia Tchou, unde evenimentele istoriei chineze „încep să fie mai vrednice de încredere”. În Grecia, renumită pentru erudiţia ei în cei 3000 de ani trecuţi, la care ne-am putea aştepta mai mult decât la alte popoare să găsim o istorie corectă, ce găsim? Găsim că datele lor sunt corecte în ultimii 2600 de ani, dar nu mai mult. Înainte de aceasta, ajungem la ceea ce este cunoscut ca „epoca legendară, mitică sau preistorică” a Greciei. Singura relatare raţională şi coerentă a primilor trei mii de ani ai omului pe pământ se găseşte în Biblie; şi acest fapt este desigur în armonie cu pretenţia ei la originea, îndrumarea şi păstrarea divină.
Cum este cu istoria, aşa este şi cu datele: lumea n-are nici un mijloc în afară de Biblie pentru a-şi urmări cronologia dincolo de anul 776 î. Cr. Asupra acestui subiect cităm pe profesorul Fisher de la Colegiul Yale. El zice: „La o metodă exactă de stabilire a datelor s-a ajuns încet. Inventarea erelor a fost indispensabilă pentru acest scop. Cel mai devreme timp definit pentru datarea evenimentelor a fost stabilit în Babilon — era lui Nabonassar, anul 747 î. Cr. Grecii (cam din anul 300 î. Cr.) au datat evenimentele de la prima victorie consemnată la jocurile olimpice, anul 776 î. Cr. Aceste jocuri aveau loc în fiecare al patrulea an. Fiecare olimpiadă era astfel o perioadă de patru ani. Romanii, deşi n-au datat evenimentele decât la câteva secole după fondarea Romei, au început să dateze de la acel eveniment, adică de la 753 î. Cr.”
Pentru a da încă o dovadă că multe din aşa-zisele istorii ale trecutului îndepărtat abundă în fantezii şi tradiţii ((B37)) mitice, astfel încât să le facă lipsite de valoare în privinţa datelor cronologice şi cu totul nevrednice de consideraţie, cităm după cum urmează din Enciclopedia Americană, sub titlul Cronologie:
„Istoria popoarelor vechi, dacă facem o excepţie în cazul evreilor, merge în urmă în perioadele mitice ale miilor sau milioanelor de ani; şi chiar după ce relatările încep să ia un aspect istoric, discrepanţele sunt foarte mari. . . Inscripţiile asiriene, babiloniene şi egiptene sunt în limbi inexistente astăzi şi în caractere de mult ieşite din uz. . . Datele greceşti sau romane sunt în genere bine adeverite până la prima olimpiadă, anul 776 î. Cr. şi la stabilirea Consulatului, anul 510 î. Cr., înainte de acestea ele fiind mai cu seamă tradiţionale sau legendare. Herodot este valoros numai în privinţa evenimentelor din timpul său, cam pe la 450 î. Cr., şi a celor cu un secol sau două mai devreme”.
Clinton, în lucrarea sa asupra cronologiei Greciei (pag. 283), spune: „Istoria conţinută în Scripturile ebraice prezintă un remarcabil şi plăcut contrast cu istorisirile timpurii ale grecilor. În acestea din urmă, cu greutate urmărim câteva fapte obscure păstrate pentru noi de poeţi, care au transmis, cu toate înfrumuseţările poeziei şi fabulaţiei, ceea ce primiseră ei din tradiţia orală. În analele naţiunii evreieşti avem povestiri autentice scrise de contemporani călăuziţi de inspiraţie. Ceea ce ne-au dat ei ne vine, prin urmare, sub o dublă aprobare. Ei, ca simpli martori umani, au fost ajutaţi de inspiraţia divină să consemneze fapte pe baza cărora dovezile lor vor fi valabile”.
Biblia, istoria noastră dată de Dumnezeu a primilor 3000 de ani, este singura lucrare din lume care ne furnizează o istorie clară şi închegată — începând cu Adam, primul om menţionat în istorie, pe monumente sau în inscripţii, al cărui nume, timp al creării şi al morţii sunt înregistrate, iar descendenţii săi pot fi urmăriţi după nume şi vârstă şi în lanţ ((B38)) succesiv timp de aproape patru mii de ani, până la o perioadă unde istoria laică este bine adeverită. După cum vom vedea, relatarea Bibliei merge până la primul an al lui Cirus, 536 î. Cr., dată care este bine stabilită şi general acceptată. Acolo firul cronologiei biblice este lăsat — la un punct unde istoria laică este demnă de încredere. Dumnezeu a dat astfel pentru copiii Săi un raport clar şi coerent până în zilele noastre. Prin profeţiile ei, Biblia chiar completează istoria până la încheierea „restabilirii tuturor lucrurilor”, la sfârşitul celui de-al şaptelea mileniu, de când va începe să se dateze noua eră a binecuvântării veşnice. Biblia este, prin urmare, singura dare de seamă din lume care furnizează o vedere de ansamblu a întregii istorii umane. Ea ne duce de la paradisul pierdut, în Geneza, până la paradisul restaurat, în Apocalipsa, urmărind cărarea omenirii până în eternitate. Luate împreună, istoria şi profeţiile Bibliei permit o vedere panoramică a întregului curs al evenimentelor, de la crearea şi căderea omului până la împăcarea şi restabilirea lui. Biblia este, prin urmare, harta întregii istorii. Fără ea, după cum bine s-a spus, istoria ar fi „aidoma râurilor care curg din izvoare necunoscute spre mări necunoscute”; dar sub îndrumarea ei, putem urmări aceste râuri până la izvoarele lor, da, şi le putem vedea capătul glorios în oceanul eternităţii.
Prin urmare, numai în Biblie ne putem aştepta să găsim o istorie care să pună corect în ordine perioadele neconcordante şi neregularităţile cronologice pe care la prima vedere le prezintă analele istoriei umane — în armonie unele cu altele şi cu perioadele naturii.
Începând cu întrebarea, cât timp a trecut de la crearea omului, noi ar trebui să fim, şi suntem încrezători că Acela care a dat profeţiile şi a spus că la timpul sfârşitului ele vor fi înţelese, a dat în Cuvântul Său şi datele necesare ca să ne permită să determinăm cu acurateţe locul acestor profeţii.
((B39))
Cu toate acestea, toţi cei care se aşteaptă să găsească aceste lucruri atât de clar spuse încât să poată convinge chiar şi pe cititorul superficial sau pe scepticul nesincer, vor fi dezamăgiţi. Timpurile şi sezoanele lui Dumnezeu sunt date în aşa fel, încât în timpul acesta să fie convingătoare numai pentru cei care prin cunoaşterea lui Dumnezeu sunt în stare să recunoască metodele Sale caracteristice. Dovada este dată pentru „ca omul lui Dumnezeu să fie . . . cu totul pregătit” (2 Tim. 3:17). Aceştia ştiu bine că în toate căile pe care îi conduce Tatăl lor trebuie să umble prin credinţă şi nu prin vedere. Tuturor acelora care sunt pregătiţi să umble astfel, sperăm să le putem arăta la fiecare pas declaraţii solide din Cuvântul lui Dumnezeu — o temelie sigură pentru credinţa raţională.
Nu vrem să discutăm aici meritele versiunilor Septuaginta şi Ebraică ale Scripturilor Vechiului Testament, deosebirea lor în datele cronologice etc., ci ne vom mulţumi, şi suntem încredinţaţi că şi cititorul va fi mulţumit, cu declaraţia că prima a fost o traducere făcută de către egipteni, în timp ce a doua este relatarea ebraică originală, fapt care, luat în legătură cu veneraţia aproape superstiţioasă cu care evreii au păstrat fiecare iotă şi frântură a acestor scrieri sacre, este o puternică dovadă că versiunea ebraică este demnă de încredere. Acceptarea ei de către învăţaţi este cu totul generală, iar în acest volum noi îi urmăm datele etc.
Dăm aici dovada că de la crearea lui Adam până în anul 1873 d. Cr. au fost şase mii de ani. Şi chiar dacă Biblia nu conţine nici o declaraţie directă că a şaptea mie de ani va fi epoca de domnie a lui Cristos, marea Zi de Sabat a restabilirii pentru lume, totuşi venerabila tradiţie nu este fără o temelie raţională. Legea dată lui Israel, poporul tipic, care prescria ca cele şase zile de muncă şi oboseală să fie urmate de o zi de înviorare şi odihnă de lucrările lor, ((B40)) pare să ilustreze potrivit cei şase mii de ani în care toată creaţia trudeşte şi suspină sub robia păcatului şi a morţii (Rom. 8:22), în străduinţa zadarnică de a se elibera singură, şi marea Zi Milenară în care cei trudiţi şi împovăraţi pot veni la Isus Cristos, păstorul şi episcopul sufletului lor şi prin El să afle odihnă, înviorare şi restabilire — ziua în care, prin meritele sângelui Său preţios, ei pot afla căinţă şi iertarea păcatelor. În ziua a şaptea tipică El l-a întrebat pe neputincios: „Vrei să te faci sănătos?” şi ca răspuns la credinţa şi ascultarea lui i-a dat putere să-şi ia patul şi să umble. (Vezi Ioan 5:6-9, de asemenea Mat. 12:10, 13; Ioan 7:23; Luca 13:11-16; 14:1-5.) Tot astfel, în timpul sabatului antitipic, în timpul Mileniului, se va spune întregii lumi că „cine vrea” poate să aibă viaţă şi sănătate veşnică dacă va face paşii credinţei şi ascultării.
Nu trebuie să trecem cu vederea faptul deja arătat (Vol. I, cap. 8) că termenul zi este indefinit şi înseamnă pur şi simplu o perioadă de timp, fie de lungă, fie de scurtă durată. Apostolul Petru lasă să se înţeleagă că a şaptea perioadă de o mie de ani a istoriei lumii ar fi a şaptea zi în socoteala lui Dumnezeu, zicând: „Dar preaiubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi — Ziua Domnului . . . va veni . . . ” etc. 2 Pet. 3:8, 10.
Atunci, dacă a şaptea perioadă de o mie de ani a istoriei pământului este o epocă special arătată ca fiind perioada de domnie a lui Cristos, arătând că ea a început în anul 1873 d. Cr. vom dovedi că noi suntem deja în ea. Aceasta ne aminteşte ceea ce am arătat deja în volumul precedent, şi anume că Scripturile arată că aurora Mileniului, sau a Zilei Domnului, va fi întunecoasă, furtunoasă şi plină de necazuri peste lume şi peste biserica nominală, cu toate că lumina cea mai timpurie a aurorei va fi plină de mângâiere şi de încurajare pentru sfinţi, care şi-au luat mângâierea ((B41)) şi pacea din nădejdea pusă înaintea lor în Evanghelie, care, asemenea unei ancore, intră dincolo de timpul de strâmtorare şi se fixează în preţioasele făgăduinţe ale răsăritului de soare şi ale slavei Milenare; ei văd dincolo de timpul de strâmtorare domnia glorioasă şi binecuvântările făgăduite.
Starea generală a lumii din zilele noastre şi dezvoltarea rapidă de la 1873 încoace a socialismului, nihilismului şi comunismului, al căror ţel declarat este răsturnarea puterilor care sunt şi redistribuirea bogăţiei lumii, în mod sigur nu sunt în dezacord cu ceea ce trebuie să aşteptăm, oricât de mult pot fi desconsiderate aceste lucruri în unele privinţe de către cei care iubesc legea, ordinea şi pacea. Numai cei care văd că anarhia şi necazul care vin sunt mijloacele lui Dumnezeu pentru stabilirea unei legi şi ordini mai complete şi a unei păci mai durabile vor fi eliberaţi de teama copleşitoare în timp ce trec prin necaz.
Această indicare a epocii a şaptea, sau a Mileniului, nu este singurul lucru care dă valoare cronologiei, pentru că, deşi vom prezenta câteva linii profetice cu totul independente de cronologie, ea este totuşi măsura prin care sunt stabilite câteva linii profetice. Acordul desăvârşit între aceste două categorii de învăţături profetice, unele dependente de cronologie iar altele independente de ea, este o dovadă foarte puternică nu numai a corectitudinii acestor aplicări, ci şi a corectitudinii cronologiei care arată această armonie; pe acelaşi principiu că o cheie care deschide o casetă greu de deschis este evident cheia cea bună. Cronologia dată mai jos armonizează diferitele mărturii profetice cu privire la Împărăţia lui Cristos şi la stabilirea ei, arătând ordinea şi timpul lor relativ. Cronologia este suportul sau mânerul prin care toate dovezile profetice ale timpului, ca şanţurile sau zimţii cheii, sunt ţinute şi puse în acţiune împreună.
((B42))
O EXPUNERE CONCISĂ A CRONOLOGIEI PÂNĂ LA ANUL LUMII 6000
Următoarea expunere concisă a perioadelor cronologice poate fi în mod potrivit numită cronologia Bibliei, pentru că este urmărită numai relatarea biblică până la anul întâi al lui Cirus, 536 î. Cr., dată bine autentificată şi general acceptată de către învăţaţi. Aici se sfârşeşete firul cronologiei biblice, cu puţin peste perioada unde istoria laică începe să fie demnă de încredere. Aceasta este în sine o dovadă însemnată a îndrumării şi supravegherii divine, care ne ajută numai acolo unde nu ne putem ajuta singuri.
De la crearea lui Adam
Până la sfârşitul potopului . . . . . . . . . . . . . . . . 1656 ani
De atunci până la legământul cu Avraam . . . . . . . . . . . 427 ani
De atunci până la Exod şi la darea Legii . . . . . . . . . . 430 ani
De atunci până la împărţirea Canaanului . . . . . . . . . . . 46 ani
Perioada judecătorilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 450 ani
Perioada împăraţilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 513 ani
Perioada pustiirii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .70 ani
De atunci până la anul 1 d. Cr. . . . . . . . . . . . . . . .536 ani
De atunci până la 1873 d. Cr. . . . . . . . . . . . . . . . 1872 ani
În total. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6000 ani
Deoarece noi vom analiza fiecare din aceste perioade în parte, cititorul să socotească singur şi să vadă ce temelie tare pentru credinţa noastră este aşezată în Cuvântul lui Dumnezeu. Vom găsi două întreruperi în naraţiunea istorică a Vechiului Testament, dar când descoperim în Noul Testament că Dumnezeu S-a îngrijit de punţi care să acopere aceste două goluri, aceasta ar trebui să ne crească încrederea că Dumnezeu astfel a aranjat mărturia istoriei biblice, încât timpurile şi sezoanele Sale să rămână ascunse ((B43)) până la vremea cuvenită pentru a le descoperi — întocmai cum a făcut şi cu alte adevăruri deja remarcate.
Vom examina acum fiecare perioadă de mai sus separat şi în ordinea menţionată, până la domnia lui Cirus. Să avem Biblia la îndemână şi să verificăm fiecare citat, pentru a le putea primi ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, şi nu al omului.
Cronologia perioadei de la crearea lui Adam
până când apele potopului au secat
„Când Adam era de o sută treizeci de ani,
i s-a născut un fiu — şi i-a pus numele Set.” Gen. 5:3 . . . 130 ani.
„Când Set era de o sută cinci ani, i s-a născut Enos.”
Gen. 5:6 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .105 ani
„Când Enos era de nouăzeci de ani, i s-a născut Cainan.”
Gen. 5:9 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 90 ani
„Când Cainan era de şaptezeci de ani,
i s-a născut Mahalaleel.” Gen. 5:12 . . . . . . . . . . . . . .70 ani
„Când Mahalaleel era de şaizeci şi cinci de ani,
i s-a născut Iared.” Gen. 5:15 . . . . . . . . . . . . . . . . 65 ani
„Când Iared era de o sută şaizeci şi doi de ani,
i s-a născut Enoh.” Gen. 5:18 . . . . . . . . . . . . . . . . 162 ani
„Când Enoh era de şaizeci şi cinci de ani,
i s-a născut Metusala.” Gen. 5:21 . . . . . . . . . . . . . . .65 ani
„Când Metusala era de o sută optzeci şi şapte de ani,
i s-a născut Lameh.” Gen. 5:25 . . . . . . . . . . . . . . . .187 ani
„Când Lameh era de o sută optzeci şi doi de ani,
i s-a născut Noe.” Gen. 5:28 . . . . . . . . . . . . . . . . .182 ani
„Noe era de şase sute de ani când
a venit potopul pe pământ.” Gen. 7:6 . . . . . . . . . . . . .600 ani
În total, de la crearea lui Adam până în ziua
când apele de pe pământ au secat. Gen. 8:13 . . . . . . . . .1656 ani.
Nu s-ar putea cere nimic mai simplu şi mai exact, până la zi, decât aceasta. Să examinăm acum perioada următoare.
((B44))
Perioada de la potop până la legământul cu Avraam, la moartea tatălui său, Terah
„La vârsta de o sută de ani, din Sem s-a născut Arpacşad,
la doi ani după potop.” Gen. 11:10 . . . . . . . . . . . . . . 2 ani
„La vârsta de treizeci şi cinci de ani, lui Arpacşad
i s-a născut Şelah.” Gen. 11:12 . . . . . . . . . . . . . . . 35 ani
„La vârsta de treizeci de ani, lui Şelah
i s-a născut Eber.” Gen. 11:14 . . . . . . . . . . . . . . . .30 ani
„La vârsta de treizeci şi patru de ani, lui Eber
i s-a născut Peleg.” Gen. 11:16 . . . . . . . . . . . . . . . 34 ani
„La vârsta de treizeci de ani, lui Peleg
i s-a născut Reu.” Gen. 11:18 . . . . . . . . . . . . . . . . 30 ani
„La vârsta de treizeci şi doi de ani, lui Reu
i s-a născut Serug.” Gen. 11:20 . . . . . . . . . . . . . . . 32 ani
„La vârsta de treizeci de ani, lui Serug
i s-a născut Nahor.” Gen. 11:22 . . . . . . . . . . . . . . . 30 ani
„La vârsta de douăzeci şi nouă de ani, lui Nahor
i s-a născut Terah.” Gen. 11:24 . . . . . . . . . . . . . . . 29 ani
„Zilele lui Terah au fost de două sute cinci ani;
şi Terah a murit în Haran.” Gen. 11:32 . . . . . . . . . . . 205 ani
În total . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 427 ani
Această perioadă de asemenea este foarte simplă şi exactă. Dar perioada următoare nu este aşa de uşor de urmărit, deoarece linia directă a cronologiei este întreruptă, până după ieşirea lui Israel din Egipt. Prin urmare, ar fi cu neputinţă să continuăm dacă Pavel şi Ştefan, ca purtători de cuvânt ai Spiritului, nu ne-ar da veriga de legătură.
Perioada de la legământul cu Avraam până la darea Legii
Apostolul Pavel declară că durata acestei perioade a fost de patru sute treizeci de ani (Gal. 3:17). Legământul cuprindea ((B45)) făgăduinţa de stăpânire veşnică a Canaanului, şi deşi a fost de mai multe ori reafirmat, lui Avraam, Isaac şi Iacov, era totdeauna acelaşi legământ. (Vezi Gen. 12:7, 8; 13:14-18; 26:3, 4; 35:9-12; 46:2-4; 50:24.) După cum se poate vedea dintr-o comparaţie între Geneza 12:1-5, 7 şi Fapte 7:2-5, legământul a fost făcut (potrivit făgăduinţei anterioare) de îndată ce Avraam a fost pe deplin de acord cu condiţiile în baza cărora urma să-l primească: aceasta a fost de îndată ce a intrat în Canaan, ceea ce el a făcut imediat după moartea tatălui său, care a murit în Haran, în drum spre Canaan. Având data legământului — chiar după moartea lui Terah — astfel stabilită prin declaraţia lui Ştefan, şi având declaraţia lui Pavel, că Legea a fost dată la patru sute treizeci de ani după legământ, golul din cronologia Vechiului Testament este astfel acoperit de Noul Testament. Dar să citim relatarea cu atenţie şi să notăm particularităţile cu care este construită puntea de legătură.
„Domnul zisese lui Avram [înainte de a părăsi Mesopotamia, sau Ur din Caldeea]: «Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău [fraţi etc.] şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta. Te voi face să devii un neam mare»” etc. (Gen. 12:1, 2; compară cu Fapt. 7:2). Aceasta arată că Dumnezeu îi propusese lui Avraam legământul înainte de moartea tatălui său Terah şi înainte de a merge să locuiască în Haran sau Charran. Dar exista o clauză care cerea credinţa şi ascultarea lui Avraam înainte ca legământul să fie făcut în realitate. Această clauză era ca el să arate credinţă în făgăduinţa că va fi încheiat cu el un asemenea legământ, părăsindu-şi ţara natală şi rudele, şi mergând în ţara în care era îndrumat. Avraam a făcut acest lucru, şi fiindcă soţia sa, nepotul său Lot şi tatăl său îmbătrânit îi împărtăşeau credinţa şi doreau să-şi împartă soarta cu ((B46)) el, acestora li s-a îngăduit să meargă, şi cei patru au pornit spre ţara făgăduită. Tatăl său Terah a murit pe drum, în Haran, după care Avraam a trecut în Canaan, pentru ca acolo să poată asigura şi întări legământul. După cum le-a declarat Ştefan israeliţilor: „După ce a murit tatăl său, Dumnezeu l-a strămutat în ţara aceasta în care locuiţi voi acum”. „Avram a plecat [din Haran], cum îi spusese Domnul” (Fapt. 7:4; Gen. 12:4). Şi legământul a fost făcut îndată ce a intrat în ţară. (Vezi Gen. 12:5-7.) Astfel avem fixată data legământului şi începutul celor 430 de ani, ca fiind imediat după moartea lui Terah, şi avem lanţul cronologiei complet până la darea Legii. Prima trăsătură a Legii a fost Paştele, instituit chiar în ziua când Israel a ieşit din Egipt. Exod. 12:41-43, 47, 50, 51.
În armonie cu aceasta citim: „Şederea fiilor lui Israel care au locuit (după limba engleză — n. e.) în Egipt a fost de patru sute treizeci de ani. Şi, după patru sute treizeci de ani, tocmai în ziua aceea, toate oştile Domnului au ieşit din ţara Egiptului”. Exod. 12:40-42, 51.
Unii ar putea presupune că declaraţiile lui Moise şi ale lui Pavel (Exod. 12:40-42 şi Gal. 3:17) nu sunt în armonie, unul afirmând că şederea lui Israel a fost de patru sute treizeci de ani, iar celălalt că de la legământul cu Avraam până la darea Legii au fost patru sute treizeci de ani, gândindu-se că dacă numai patru sute treizeci de ani au trecut de la intrarea lui Avraam în Canaan până la darea Legii, atunci şederea fiilor lui Israel în Egipt trebuie să fi fost mult mai scurtă. Dar trebuie să se observe că declaraţia nu este că Israel a stat în Egipt patru sute treizeci de ani, ci că întreaga lungime a şederii acestui popor, care pentru un timp a trăit în Egipt, a durat patru sute treizeci de ani. „Şederea fiilor lui Israel care au locuit în Egipt, a fost ((B47)) de patru sute treizeci de ani.” Şederea la care se referă a început când Avraam a venit prima dată în Canaan (Evr. 11:8, 9). Israel a stat în Avraam, în Isaac şi Iacov întocmai cum Levi a plătit zeciuială lui Melhisedec când era încă în coapsele tatălui său. Evr. 7:9, 10.
Legământul cu Avraam a intrat în vigoare de când el, plecând din Haran sau Charran, a pus piciorul în Canaan, ţara făgăduinţei. Din acel moment, el şi tot Israelul într-însul, încă nenăscut, au devenit moştenitori ai lucrurilor făgăduite şi locuitori temporari, sau peregrini, aşteptând de la Dumnezeu împlinirea făgăduinţei. Această şedere a durat patru sute treizeci de ani, până la zi, când Israelul a părăsit Egiptul şi a primit acea primă trăsătură a Legii, instituirea Paştilor. Prin urmare, declaraţiile lui Moise şi ale lui Pavel se referă exact la aceeaşi perioadă, dând astfel dovada cea mai clară că de la legământul cu Avraam până la darea Legii au fost patru sute treizeci de ani. Pavel pune accent deosebit pe faptul că Paştele trebuie să fie privit ca începutul Legii (ceea ce şi Moise arată în Exodul 12:42, 43, 47, 50), iar Moise pune accent deosebit pe exactitatea la zi a perioadei.
Astfel am stabilit clar a treia perioadă. Şi când remarcăm minuţiozitatea Domnului, până la zi, în faptul că ne-a dat acest inel în lanţul cronologiei, ne dă încredere puternică, mai cu seamă când ne gândim că această particularitate n-a fost probabil de interes deosebit pentru Biserica din trecut, şi n-a fost dată decât pentru a fi folosită în prezent.
Perioada de la exod până la împărţirea Canaanului între seminţii
Cei patruzeci de ani ai lui Israel, sau „ziua ispitirii în pustie” (Deut. 8:2; Ps. 95:8-10; Evr. 3:8, 9) au fost urmaţi de ((B48)) şase ani de război în Canaan şi de împărţirea ţării între seminţii. Trecuse un an, o lună şi cinci zile de la ieşirea lor din Egipt şi până la plecarea lor din Sinai spre Paran (Num. 33:3; 10:11-13). Şi atunci au fost trimise iscoadele, din Cades-Barnea, din pustiul Paran (Num. 13:3-26; 32:8-13). Unul dintre aceştia, Caleb, cerându-şi partea la împărţirea ţării (Ios. 11:23; 10:42), a spus: „Eram în vârstă de patruzeci de ani, când Moise, slujitorul Domnului, m-a trimis din Cades-Barnea să cercetez ţara şi i-am adus ştiri . . . Acum, iată că Domnul m-a ţinut în viaţă, cum a spus. Sunt patruzeci şi cinci de ani de când Domnul vorbea astfel . . . acum, iată că sunt în vârstă de optzeci şi cinci de ani” (Ios. 14:7, 10). Se va vedea astfel că între iscodirea ţării şi împărţirea ei între seminţii au trecut patruzeci şi cinci de ani, după cum afirmă Iosua, şi ceva mai bine de un an între exod şi trimiterea iscoadelor, ceea ce dă patruzeci şi şase de ani întregi şi o fracţiune* de la exod până la împărţirea ţării. Deoarece primii patruzeci de ani din această perioadă au fost petrecuţi în pustie, cum ne arată multe scripturi, îndeosebi Fapte 7:36 şi Evrei 3:9, restul de şase ani până la împărţirea ţării au fost petrecuţi în Canaan, pentru cucerirea şi luarea în stăpânire a ţării făgăduinţei.
*Noi luăm în calcul numai anii compleţi, un calcul mai corect fiind imposibil. Uneori, ca şi în cazul de mai sus, anii sunt lungi împreună cu fracţiunea. Apoi iarăşi unii sunt scurţi, ca şi în cazul domniei lui Zedechia. Se spune despre Zedechia că a domnit unsprezece ani (2 Cron. 36:11; Ier. 52:1); totuşi din versetele 3 până la 7 ale ultimului capitol este clar că domnia lui reală a fost de zece ani, patru luni şi nouă zile. Noi credem că aceste fracţiuni de an se compensează între ele şi avem încredere că Domnul a condus şi aranjat astfel lucrurile, bazaţi fiind pe rezultatul lor şi pe urmările deductibile din ele, şi pe corectitudinea la zi deja remarcată, chiar şi în perioadele mari. Ilustrativ pentru grija şi minuţiozitatea Domnului în această chestiune, vezi Geneza 7:11, 13; Exodul 12:40, 41.
((B49))
Perioada judecătorilor
Ajungem acum la partea cea mai grea a cronologiei, perioada de la împărţirea ţării până la ungerea lui Saul ca împărat. Aceasta este de obicei numită perioada judecătorilor, chiar dacă judecătorii n-au funcţionat continuu. Relatarea dată în Cartea Judecătorilor şi în 1 Samuel menţionează nouăsprezece perioade, aproximativ patru sute cincizeci de ani în total; dar aceste perioade sunt discontinui, întrerupte, suprapuse şi încurcate atât de mult, încât n-am putea ajunge la nici o concluzie clară din ele şi am fi obligaţi să tragem concluzia, ca şi alţii, că nu se poate cunoaşte nimic clar asupra acestui subiect, dacă Noul Testament n-ar completa neajunsul. Pavel spune că după ce Dumnezeu le-a împărţit ţara prin sorţi, „Timp de aproape patru sute cincizeci de ani, El le-a dat judecători, până la prorocul Samuel. Ei au cerut apoi un împărat . . . Dumnezeu le-a dat pe Saul . . . ”. Fapt. 13:19-21.
Cuvântul grecesc redat în versiunea comună prin aproape, este hos, care înseamnă timp de unde versiunea comună îl redă prin pe când, de exemplu: Fapt. 1:10; 10:17; Luca 24:32. Acest pasaj ar fi mai bine tradus astfel: „Timp de patru sute cincizeci de ani, El le-a dat judecători”. Versiunea Siriacă îl redă astfel: „Pentru patru sute cincizeci de ani, El le-a dat judecători, până la Samuel profetul” — ultimul dintre „judecători”.
Acceptăm declaraţia apostolului despre durata acestei perioade a judecătorilor ca pe o soluţie a problemei special intenţionată. Numai în două cazuri — cei patru sute treizeci de ani de la Legământ până la Lege şi această perioadă a judecătorilor — există o nesiguranţă raţională în legătură cu cronologia Vechiului Testament, şi amândouă sunt clar arătate în Noul Testament. Putem oare presupune că aceasta s-a petrecut la întâmplare? Este mai raţional a presupune că Dumnezeu a ascuns mai întâi această problemă lăsând relatarea ((B50)) Vechiului Testament incompletă, iar mai târziu a completat lipsa în Noul Testament, aşa încât la timpul cuvenit, când trebuia atrasă atenţia asupra ei, cei care vor avea suficient interes pentru a compara relatările să poată găsi verigile lipsă, date într-un mod calculat să înveţe dependenţă de Marele Supraveghetor al Timpului.
Perioada împăraţilor
Domnia lui Saul a fost în timpul sau pe parcursul a patruzeci de ani după ultimul judecător, până când David a fost uns ca împărat, după cum s-a arătat mai sus; iar după el, perioadele împăraţilor din linia lui David sunt uşor de urmărit în Cronici, şi anume:
„Timpul” lui Saul . . . . . Fapt. 13:21 . . . . . . . . . . .40 ani
David . . . . . . . . . . . 1 Cron. 29:27 . . . . . . . . . .40 ani
Solomon . . . . . . . . . . 2 Cron. 9:30 . . . . . . . . . . 40 ani
Roboam . . . . . . . . . . .2 Cron. 12:13 . . . . . . . . . .17 ani
Abia . . . . . . . . . . . .2 Cron. 13:2 . . . . . . . . . . .3 ani
Asa . . . . . . . . . . . . 2 Cron. 16:13 . . . . . . . . . .41 ani
Iosafat . . . . . . . . . . 2 Cron. 20:31 . . . . . . . . . .25 ani
Ioram . . . . . . . . . . . 2 Cron. 21:20 . . . . . . . . . . 8 ani
Ahazia . . . . . . . . . . .2 Cron. 22:2 . . . . . . . . . . .1 an
Atalia . . . . . . . . . . .2 Cron. 22:12 . . . . . . . . . . 6 ani
Ioas . . . . . . . . . . . .2 Cron. 24:1 . . . . . . . . . . 40 ani
Amaţia . . . . . . . . . . .2 Cron. 25:1 . . . . . . . . . . 29 ani
Ozia . . . . . . . . . . . .2 Cron. 26:3 . . . . . . . . . . 52 ani
Iotam . . . . . . . . . . . 2 Cron. 27:1 . . . . . . . . . . 16 ani
Ahaz . . . . . . . . . . . .2 Cron. 28:1 . . . . . . . . . . 16 ani
Ezechia . . . . . . . . . . 2 Cron. 29:1 . . . . . . . . . . 29 ani
Manase . . . . . . . . . . .2 Cron. 33:1 . . . . . . . . . . 55 ani
Amon . . . . . . . . . . . .2 Cron. 33:21 . . . . . . . . . . 2 ani
Iosia . . . . . . . . . . . 2 Cron. 34:1 . . . . . . . . . . 31 ani
Ioiachim . . . . . . . . . .2 Cron. 36:5 . . . . . . . . . . 11 ani
Zedechia . . . . . . . . . .2 Cron. 36:11 . . . . . . . . . .11 ani
În total . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .513 ani.
((B51))
Cei şaptezeci de ani de pustiire
Cu aceasta ajungem la perioada pustiirii ţării, care a durat şaptezeci de ani şi s-a terminat cu revenirea poporului ei din Babilon, în anul întâi al lui Cirus, 536 î. Cr. (vezi 2 Cron. 36:20, 23), o dată bine stabilită în istoria laică, şi cronologia Bibliei nu merge dincolo de ea.
Perioada de la revenire până la 1873 d. Cr.
Perioada de la revenirea evreilor din Babilon, în anul întâi al lui Cirus, la sfârşitul celor şaptezeci de ani de pustiire a ţării lor, până la data cunoscută ca anul 1 d. Cr., nu este cuprinsă în istoria Bibliei. Dar, după cum s-a spus mai înainte, ea este clar stabilită de istoria laică, fiind o perioadă de cinci sute treizeci şi şase de ani. Ptolomeu, un învăţat egiptean de origine greacă, geometru şi astronom, a stabilit bine aceste cifre. Ele sunt general acceptate de către învăţaţi şi cunoscute sub numele de Sistemul lui Ptolomeu.
Astfel am găsit o linie clară şi continuă a cronologiei de la creare până la începutul erei creştine (d. Cr.) — în total o perioadă de patru mii o sută douăzeci şi opt (4128) de ani, care, împreună cu o mie opt sute şaptezeci şi doi de ani ai erei creştine, fac şase mii de ani de la creare până la 1873 d. Cr.
Comparaţie între această cronologie şi cea a lui Usher
Pentru unii va fi interesant să ştie prin ce se deosebeşte această cronologie de cea introdusă ca notă marginală la versiunea comună a Bibliei (engleze — n. e.), cunoscută ca Cronologia lui Usher. Diferenţa dintre cele două, până la timpul celor şaptezeci de ani de pustiire, este de o sută douăzeci şi patru (124) de ani. Această diferenţă este formată din patru perioade de câte optsprezece, patru, doi şi o sută de ani — după cum urmează:
((B52))
Usher datează cei şaptezeci de ani de pustiire cu optsprezece ani mai devreme decât am arătat noi mai sus — adică înainte de detronarea lui Zedechia, ultimul împărat al lui Iuda — fiindcă el a socotit că împăratul Babilonului a luat atunci mulţi prizonieri* (2 Cron. 36:9, 10, 17; 2 Împ. 24:8-16). El, în mod evident, face greşeala destul de obişnuită de a privi aceşti şaptezeci de ani ca fiind perioada de captivitate, în timp ce Domnul spune în mod explicit despre ei că sunt şaptezeci de ani de pustiire a ţării, că ţara va fi „pustiită şi fără locuitori”. Nu aşa a fost cazul înainte de detronarea lui Zedechia (2 Împ. 24:14). Dar pustiirea care a urmat detronării lui Zedechia a fost completă, pentru că, deşi unii din cei săraci ai ţării au fost lăsaţi să lucreze viile şi pământul (2 Împ. 25:12), în scurt timp chiar şi aceştia — „tot poporul de la cel mai mic până la cel mai mare” — au fugit în Egipt de teama caldeenilor (vers. 26). În privinţa aceasta nu poate exista nici o îndoială; şi prin urmare, calculând timpul până la pustiirea ţării, toate perioadele până la sfârşitul domniei lui Zedechia trebuie luate în calcul, după cum noi am şi făcut.
*Să se remarce însă că această captivitate parţială, înainte de detronarea regelui Zedechia, a fost de unsprezece, nu de optsprezece ani.
Diferenţa de patru ani este în domnia lui Ioram. Usher o dă ca o domnie de patru ani, pe când Biblia spune că a fost de opt ani. 2 Cron. 21:5 şi 2 Împ. 8:17.
Cât priveşte diferenţa de doi ani, un an se găseşte în durata domniei lui Ahaz, pe care Usher o dă ca fiind de cincisprezece ani, în timp ce Biblia spune că a fost de şaisprezece ani (2 Cron. 28:1; 2 Împ. 16:2). Celălalt an este în durata domniei lui Ioas, pe care Usher o socoteşte ca fiind de treizeci şi nouă de ani, pe când Biblia o dă ca fiind de patruzeci de ani. 2 Împ. 12:1; 2 Cron. 24:1.
Aceste diferenţe se pot explica numai presupunând că Usher a urmat sau a încercat să urmeze pe Iosefus, un istoric evreu ale cărui date cronologice sunt astăzi în mod general recunoscute ca îndrăzneţe şi eronate. Noi ne bazăm numai pe Biblie, crezând că Dumnezeu Îşi este propriul Său interpret.
((B53))
În afară de această diferenţă de douăzeci şi patru de ani în perioada împăraţilor, mai este o deosebire între cronologia biblică de mai sus şi cea a lui Usher, şi anume, o sută de ani în perioada judecătorilor. Aici Usher este indus în eroare de greşeala evidentă din 1 Împăraţi 6:1, unde se spune că al patrulea an al domniei lui Solomon a fost al patru sute optzecilea an de la ieşirea din Egipt. Evident că ar trebui să spună al cinci sute optzecilea an, şi este posibil să fie o greşeală de transcriere; căci, dacă la cei patru ani ai lui Solomon adăugăm pe cei patruzeci ai lui David, durata de patruzeci ai lui Saul şi cei patruzeci şi şase de ani de la ieşirea din Egipt şi până la împărţirea ţării, avem o sută treizeci de ani, care, scăzuţi din patru sute optzeci de ani, ar fi numai trei sute cincizeci de ani pentru perioada Judecătorilor, în loc de patru sute cincizeci de ani menţionaţi în Cartea Judecătorilor şi de către Pavel, după cum am arătat deja. Litera ebraică „daleth” (4) seamănă foarte mult cu litera „hay” (5) şi se presupune că în acest fel s-a produs eroarea, probabil din greşeala unui copist. Prin urmare, 1 Împăraţi 6:1 ar trebui să spună cinci sute şi optzeci, şi astfel să fie în perfectă armonie cu celelalte declaraţii.
În felul acesta, Cuvântul lui Dumnezeu corectează cele câteva mici greşeli care s-au strecurat acolo prin cine ştie ce împrejurări*. Şi să reţinem că aceste lacune se găsesc în perioada acoperită în mod eficient prin mărturia inspirată a Noului Testament.
*O discrepanţă similară se va observa comparând 2 Cronici 36:9 cu 2 Împăraţi 24:8, una dând optsprezece ani, iar cealaltă dând, evident greşit, opt ani ca fiind vârsta lui Ioiachin, care a domnit trei luni, a făcut rele în ochii Domnului şi a fost pedepsit prin captivitate etc. O astfel de greşeală putea să se producă uşor, însă Dumnezeu a păzit atât de bine Cuvântul Său, încât cele câteva greşeli mărunte făcute de copişti sunt foarte vădite, iar deplina armonie a Cuvântului Său dă temelie largă pentru credinţă.
Aşadar, când Usher calculează anul 1 d. Cr. ca fiind anul 4005 de la crearea lui Adam, de fapt acesta a fost, după cum ((B54)) am arătat, anul 4129, după mărturia Bibliei, arătând astfel că anul 1872 d. Cr. este anul 6000 al lumii, iar 1873 d. Cr. începutul celei de-a şaptea perioade de o mie de ani, al şaptelea mileniu sau a şaptea zi de o mie de ani a istoriei pământului.
Astfel cronologia, luată numai din Biblie, de la creare până la istoria laică bine dovedită, este clară şi puternică, dând mărturie şi despre metodele deosebite ale providenţei divine în înregistrarea ei, în tăinuirea ei şi în dezvăluirea ei treptată la timpul cuvenit. Iar aceasta, împreună cu datele demne de încredere ale erei creştine şi ale câtorva secole precedente, pe care le avem la îndemână, ne permit să stabilim cu corectitudine unde ne aflăm în curgerea vremii. Şi începem să ne ridicăm capetele cu nădejde şi să ne bucurăm, dându-ne seama că noi de fapt intrăm cu repeziciune în vârsta glorioasă a celui de-al şaptelea mileniu — deşi recunoaştem că începutul ei trebuie să fie întunecos şi plin de tulburări, cum a fost prezis de profeţi, şi că norii furtunoşi se îngrămădesc deja şi devin mai întunecoşi.
DATA NAŞTERII DOMNULUI NOSTRU
În secolul al şaselea Biserica a început să calculeze timpul de la naşterea Domnului nostru şi a fixat data naşterii Domnului aşa cum este astăzi, adică la 536 de ani de la primul an al lui Cirus, împăratul Persiei*. Fie că au plasat-o corect fie că nu, aceasta nu afectează cronologia aşa cum tocmai a fost dată, care arată că cei şase mii de ani de la crearea lui Adam au luat sfârşit în anul 1872 d. Cr., deoarece sunt o mie opt sute şaptezeci şi doi de ani de la anul numit d. Cr., iar anul întâi al lui Cirus a fost cu cinci sute treizeci şi şase de ani înainte de acest an (d. Cr.), fie că a fost anul naşterii Domnului nostru fie că nu.
Anul Domnului a fost fixat încă din secolul al şaselea de către Dionisius Exiguus şi de alţi învăţaţi din vremea aceea, chiar dacă n-a intrat în uz general decât cu două secole mai târziu. ((B55)) Poate că nu putem explica mai bine acest lucru decât prin vechea ilustraţie care urmează, adică printr-o linie pe care se află un asterisc — astfel:
înainte de Cristos ——————–*——————– după Cristos. Linia va reprezenta cei şase mii de ani ai istoriei pământului de la crearea lui Adam până în 1873 d. Cr.; asteriscul va reprezenta punctul despărţitor între î. Cr. şi d. Cr. Dacă am deplasa acel punct în vreo direcţie, lungimea întregii perioade nu s-ar schimba, deşi s-ar schimba numele anilor. Dacă am deplasa punctul care arată anul Domnului cu un an înapoi, perioada î. Cr. ar fi cu un an mai scurtă, iar perioada d. Cr. cu un an mai lungă, dar suma anilor î. Cr. şi d. Cr. ar fi aceeaşi; pentru că ceea ce se ia dintr-o parte se adaugă întotdeauna la cealaltă. Totuşi, să examinăm pe scurt data naşterii Domnului nostru, fiindcă se va constata că va fi folositoare în studiile noastre următoare.
A devenit obişnuit printre învăţaţi să fie de acord că anul îndeobşte acceptat ca d. Cr. este incorect cu până la patru ani — că Domnul nostru S-a născut cu patru ani înainte de anul desemnat ca d. Cr., adică anul 4 î. Cr. Şi această teorie a fost urmată de editorii versiunii comune a Bibliei. Noi nu putem fi de acord că anul 4 î. Cr. a fost data adevărată a naşterii Domnului nostru. Dimpotrivă, aflăm că El S-a născut numai cu un an şi trei luni înaintea erei noastre, d. Cr., şi anume în octombrie, anul 2 î. Cr.
Principalul motiv al celor mai mulţi care pretind că data d. Cr. ar fi trebuit plasată cu patru ani mai devreme pentru a marca în mod corect naşterea Mântuitorului, este din dorinţa de a armoniza această dată cu anumite afirmaţii ale istoricului evreu Iosefus, privitoare la durata domniei lui Irod cel Mare. Potrivit uneia din afirmaţiile lui, s-ar părea că Irod a murit cu trei ani înainte de anul considerat d. Cr. Dacă acest lucru ar fi adevărat, s-ar dovedi cu certitudine că Domnul nostru S-a născut în anul 4 î. Cr.; deoarece acest Irod este cel care a scos decretul să fie ucişi pruncii din ((B56)) Betleem, de care copilul Isus a fost scăpat (Mat. 2:14-16). Dar este oare această afirmaţie a lui Iosefus vrednică de încredere? Este oare adevărat că Irod a murit cu patru ani înainte de anul considerat d. Cr.? Răspundem: nu, Iosefus singur nu este o autoritate suficientă pentru o asemenea decizie, deoarece se ştie şi se admite că este inexact în consemnarea datelor.
Dar această idee s-a răspândit: anul 4 î. Cr. a fost în mod general acceptat, iar datele şi evenimentele istorice au fost cumva adaptate ca să se potrivească şi să sprijine această teorie. Printre alte presupuse dovezi că anul 4 î. Cr. este data corectă, a fost o eclipsă de lună despre care Iosefus a spus că ar fi avut loc cu puţin înainte de moartea lui Irod. Tot ce se ştie despre acea eclipsă sunt următoarele: Irod aşezase un vultur mare de aur deasupra porţii Templului. Doi iudei de vază, cu numele de Matia şi Iuda, au convins pe câţiva tineri să-l doboare. Ei l-au doborât şi au fost arestaţi şi executaţi. Pentru a lămuri chestiunea, Iosefus povesteşte că pe vremea aceea exista un alt Matia, mare preot, care n-a fost amestecat în răscoală. Apoi el adaugă: „Irod l-a îndepărtat pe acest Matia din slujba sa de mare preot şi l-a ars de viu pe celălalt Matia care stârnise revolta, împreună cu tovarăşii săi, şi chiar în noaptea aceea a fost o eclipsă de lună”. Acest fapt este relatat ca fiind unul din ultimele fapte însemnate ale lui Irod, şi Iosefus îi atribuie o dată care ar putea corespunde cu anul 4 î. Cr., el marcând data prin eclipsa menţionată.
Dar fiindcă uneori au loc până la patru eclipse de lună într-un an, este evident că în afară de împrejurări cu totul deosebite, consemnarea unui asemenea eveniment nu dovedeşte nimic. Când ora din noapte, timpul anului şi mărimea eclipsei sunt toate menţionate, cum s-a făcut în câteva cazuri, raportarea este de mare valoare pentru fixarea de date; dar în cazul pe care-l analizăm nu există nimic de felul acesta, şi prin urmare relatarea nu dovedeşte absolut nimic în ceea ce priveşte cronologia. Iosefus menţionează un ((B57)) post care s-ar fi ţinut înainte de acest eveniment, dar ce post şi cu cât timp înainte, nu spune.
S-a întâmplat însă să fie numai o eclipsă de lună în anul 4 î. Cr., pe când în anul 1 î. Cr. au fost trei. Eclipsa din anul 4 î. Cr. a fost numai parţială (numai şase cifre sau o jumătate a lunii fiind întunecată), pe când în anul 1 î. Cr. toate cele trei eclipse au fost totale — tot discul lunii a fost întunecat, şi fireşte timp mai îndelungat, făcând ca evenimentele să fie mult mai perceptibile. Deci, dacă teoria eclipsei are vreo greutate, ea desigur nu este în favoarea datei mai timpurii, anul 4 î. Cr.
Din nefericire, data morţii lui Irod nu este consemnată de un istoric vrednic de încredere. Iosefus dă în istoria sa unele perioade importante şi datele unor evenimente, dar aceste date nu sunt vrednice de încredere. Unele dintre ele arată că Irod a murit în anul 4 î. Cr., însă altele nu se potrivesc cu această dată. Se spune de pildă că el a murit la vârsta de şaptezeci de ani. El a fost numit guvernator al Galileii în anul 47 î. Cr., an în care după Iosefus el avea 25 de ani (Antichităţi iudaice 14:9:2). Aceasta ar data naşterea lui ca fiind anul 72 î. Cr. (47 + 25). Moartea lui la 70 de ani ar fi atunci în anul 2 î. Cr. în loc de anul 4 î. Cr.
În acest sens este bine să observăm conflictul de păreri printre învăţaţi cu privire la data exactă a morţii lui Irod, ca astfel să poată fi evident pentru toţi că nu există nici un motiv bine întemeiat pentru acceptarea anului 4 î. Cr. ca singura dată în armonie cu Matei 2:14-16. Enciclopedia Biblică a lui Faussett spune că Irod a fost numit guvernator cam la vârsta de 20 de ani. Aceasta ar înseamna că moartea lui a fost la vârsta de 70 de ani, în anul 2 d. Cr. Enciclopedia lui Chambers şi Dicţionarul Biblic al lui Smith spun că atunci avea 15 ani, ceea ce ar plasa moartea lui în anul 7 d. Cr. Enciclopedia lui Appleton, la capitolul Cronologie, zice: „Iosefus dă şi el date, însă el este în general prea neglijent pentru a fi luat în socoteală”.
((B58))
Vom începe acum să dăm dovada scripturală asupra acestui subiect, care este mult mai în armonie cu era noastră şi care arată că naşterea Domnului nostru a avut loc cu numai un an şi trei luni înainte de 1 ianuarie d. Cr. Ea este după cum urmează:
Misiunea Domnului nostru a durat trei ani şi jumătate. Cele şaizeci şi nouă de săptămâni de ani simbolici (Dan. 9:24-27) au ajuns până la botezul şi ungerea Sa ca Mesia, şi atunci a început ultima sau a şaptezecea săptămână (şapte ani) de favoare a lui Israel. El a fost suprimat [în moarte] la mijlocul acelei săptămâni, a şaptezecea — la trei ani şi jumătate de la începerea misiunii Sale. A fost răstignit, ştim aceasta, la vremea Paştelui, cam pe la 1 aprilie, oricare ar fi anul. Cei trei ani şi jumătate ai misiunii Sale, care s-au terminat în aprilie, trebuie prin urmare să fi început prin octombrie, oricare ar fi anul. Şi luna octombrie a căruiva an trebuie să fi fost adevărata lună a naşterii Sale, pentru că El n-a întârziat să-Şi înceapă misiunea de îndată ce a avut 30 de ani şi n-a putut începe înainte de a avea 30 de ani, potrivit Legii (sub care Se născuse şi de care asculta). După cum citim: „Isus era cam de treizeci de ani când a început” etc.
Ioan Botezătorul era cu şase luni mai mare decât Domnul nostru (Luca 1:26, 36); prin urmare El a fost major (la treizeci de ani, după Lege — Num. 4:3; Luca 3:23 etc.) şi a început să predice cu şase luni înainte ca Isus să fi ajuns la majorat şi să-Şi fi început misiunea. Data începerii misiunii lui Ioan este clar declarată, şi anume: „În anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu Cezar”, al treilea împărat al Romei (Luca 3:1). Aceasta este o dată stabilită precis, asupra căreia nu poate exista nici o îndoială raţională. Tiberiu a devenit împărat la moartea lui Cezar August, în anul Romei 767, care a fost anul 14 d. Cr.
Dar cei care sunt induşi în eroare prin declaraţiile inexacte ale lui Iosefus privitoare la Irod şi care plasează naşterea lui ((B59)) Isus în anul 4 î. Cr., vrând să fie în armonie cu el, dau peste o dificultate cu această dată clar declarată pe care o dă Luca, şi se străduiesc s-o pună în armonie şi cu teoria lor despre anul 4 î. Cr. Pentru a realiza acest lucru, ei pretind că Tiberiu a început să-şi exercite autoritatea cu trei sau patru ani înainte de moartea lui August şi înainte ca el să fi fost instalat pe deplin ca împărat. Ei pretind că este posibil ca autoritatea lui să fi fost recunoscută de la acea dată.
Dar oricine va investiga chestiunea în paginile istoriei va găsi că astfel de presupuneri sunt fără temei. Este adevărat că Tiberiu a fost ridicat la o poziţie foarte importantă de către August, dar nu cu patru ani înainte de moartea lui August, cum ar pretinde teoria lor, ci cu zece ani înainte, în anul 4 î. Cr. Însă puterea ce i-a fost conferită atunci a fost doar la fel cu cea de care s-au bucurat şi alţii înaintea lui. În nici un sens al cuvântului n-a fost o putere imperială şi în nici un sens al cuvântului nu se poate spune că „domnia” lui a început atunci; el a fost doar succesorul legal. Nici chiar folosind cel mai exagerat mod de a vorbi nu s-ar putea spune că „domnia” lui a început înainte de moartea lui August şi de învestirea lui în funcţie de către Senatul roman, în anul 14 d. Cr.
Istoria spune: „Împăratul îmbătrânind şi vârsta lui înaintată cerând un asociat, l-a adoptat pe Tiberiu în anul 4 d. Cr, reînnoindu-i puterea de tribun”. Rees Ciclopaedia, articolul Tiberius.
„El [August] s-a hotărât prin urmare ca o parte din guvernare să cadă în sarcina lui [Tiberiu] . . . Această învestitură formală l-a plasat în aceeaşi poziţie care a fost ocupată de veteranul Agripa în anii săi mai târzii, şi nu poate fi nici o îndoială că acest lucru a fost privit îndeobşte ca o introducere în locul dintâi în imperiu. . . Programul pentru succesiune a fost semnificativ supravegheat punct cu punct: Tiberiu avea un mandat să-i preia locul (lui August — n. e.) în fruntea Senatului, a poporului şi a armatei. . . Adopţia, ((B60)) care a avut loc în acelaşi timp, este datată 27 iunie, anul 4 d. Cr. (anul 757 al Romei)” — Merivale’s History of the Romans (Appleton’s), vol. 4, pag. 220, 221.
Există astfel dovadă convingătoare că primul an al domniei lui Tiberiu Cezar n-a fost cu trei sau patru ani înainte de moartea lui August; şi că onorurile despre care se spune că i-au fost conferite în timpul domniei lui August i-au fost conferite cu zece ani şi nu cu patru ani înainte de moartea lui August, iar atunci nu erau în nici un sens onoruri imperiale.
Putem, prin urmare, considera data din Luca 3:1 nu numai ca singura dată furnizată de Noul Testament, ci şi ca dată clară. În mintea celor care au investigat-o nu poate fi nici o îndoială în legătură cu ea. Tiberiu a început să domnească în anul 14 d. Cr. Al cincisprezecelea an al domniei sale ar fi deci anul 29 d. Cr., an în care, după cum relatează Luca (3:1-3), şi-a început Ioan misiunea. Deoarece a treizecea aniversare a naşterii Domnului nostru şi începutul misiunii Sale au fost în octombrie, şi deoarece ziua naşterii lui Ioan şi începutul misiunii sale au fost doar cu şase luni mai devreme, înseamnă că Ioan şi-a început misiunea primăvara, în jur de 1 aprilie — imediat ce a ajuns la majorat; pentru că planurile lui Dumnezeu sunt executate întotdeauna la timpul exact. Aşadar Ioan era în vârstă de 30 de ani cam pe la 1 aprilie, anul 29 d. Cr., prin urmare el s-a născut cam pe la 1 aprilie, anul 2 î. Cr .* Iar naşterea lui Isus, cu şase luni mai târziu, trebuie să fi fost cam pe la 1 octombrie, anul 2 î. Cr.
*Pentru beneficiul cititorilor care nu sunt prea obişnuiţi cu calcularea datelor, atragem atenţia asupra faptului că la începutul anului 29 d. Cr. trecuseră numai douăzeci şi opt de ani întregi, al douăzeci şi nouălea an numai începea.
Iarăşi, există dovadă clară, puternică, pentru faptul că Isus a fost răstignit vinerea, 3 aprilie, anul 33 d. Cr. Faptul că răstignirea Lui a avut loc la sfârşitul zilei a patrusprezecea a lunii Nisan, iar această dată arareori cade vinerea, dar în ((B61)) 33 d. Cr. a căzut într-o vineri, stabileşte această dată atât de perfect, încât chiar şi Usher, care a adoptat anul 4 î. Cr. ca data naşterii lui Isus, a fost nevoit să admită că răstignirea Lui a fost în anul 33 d. Cr. Comparaţi datele lui Usher din notele marginale la versiunea comună a Bibilei (engleze — n. e.), la Luca 2:21 şi Matei 2:1, cu cele de la Matei 27 şi Luca 23. Data răstignirii fiind anul 33 d. Cr., rezultă că dacă Isus S-ar fi născut în anul 4 î. Cr., El ar fi avut 36 de ani când a murit, iar misiunea Sa, din al treizecilea an până în al treizeci şi şaselea an, ar fi durat şase ani. Dar este clar că misiunea Domnului nostru a durat numai trei ani şi jumătate. Iar acest fapt îndeobşte acceptat este dovedit prin profeţia lui Daniel privitoare la suprimarea lui Mesia la mijlocul celei de-a şaptezecea săptămâni de favoare a lui Israel.
Astfel este iarăşi dovedit că naşterea lui Isus a fost cam cu un an şi trei luni înainte de era noastră, înainte de anul 1 d. Cr.; căci, misiunea Lui terminându-se la vârsta de 33 de ani şi jumătate, la 3 aprilie, anul 33 d. Cr., data naşterii Sale poate fi uşor găsită calculând înapoi până la o dată cu 33 de ani şi jumătate înainte de 3 aprilie, anul 33 d. Cr. Treizeci şi doi de ani şi trei luni înainte de aprilie 33 d. Cr. ar fi 3 ianuarie, anul 1 d. Cr., iar un an şi trei luni mai în urmă ne-ar duce la 3 octombrie, anul 2 î. Cr., ca fiind data naşterii Domnului nostru la Betleem. Diferenţa între timpul lunar folosit de evrei şi timpul solar, folosit acum în general, ar fi de câteva zile, astfel că nu putem fi siguri dacă ziua exactă n-ar fi cam prin 27 septembrie, dar 1 octombrie anul 2 î. Cr. este mai aproape de corectitudine. Nouă luni înapoi de la această dată ne-ar duce cam la timpul Crăciunului din anul 3 î. Cr., ca fiind data la care Domnul nostru Şi-a lăsat gloria pe care o avea la Tatăl înainte de a fi [făcută] lumea şi la care a început să ia sau să Se schimbe la natură umană. Pare posibil ca aceasta să fie originea celebrării datei de 25 decembrie ca Ziua de Crăciun. Unii scriitori ai istoriei Bisericii pretind chiar că Ziua de Crăciun a fost iniţial ((B62)) sărbătorită ca data vestirii fecioarei Maria de către Gabriel (Luca 1:26). Cert este că o dată din toiul iernii nu se potriveşte bine cu declaraţia Scripturii, că la vremea naşterii Domnului nostru păstorii erau în câmp cu turmele lor.