Daniel 9:23-27
Cele 70 de săptămâni din profeţia lui Daniel — Evenimente prezise să se petreacă în acel timp — Timpul venirii lui Mesia indicat, şi stabilirea unui principiu prin felul în care este indicat — O cheie pentru alte profeţii ale timpului — Indicarea timpului răstignirii lui Mesia — Favoarea specială pentru Israel ca naţiune, scurtată în dreptate dar continuată individual — Ungerea Sfântului Sfinţilor — Necazul vărsat peste cel pustiit
„Fii atent dar la cuvântul acesta şi înţelege viziunea! Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, pentru a înceta fărădelegea, pentru a pune capăt păcatelor, pentru a face ispăşirea nelegiuirii, pentru a introduce dreptatea veşnică, pentru a pecetlui viziunea şi profeţia şi pentru a unge pe Sfântul Sfinţilor. Să ştii deci şi să înţelegi, că de la darea poruncii pentru restabilirea şi zidirea din nou a Ierusalimului, până la Unsul (Mesia), Prinţul, sunt şapte săptămâni şi şaizeci şi două de săptămâni
[7 + 62 = 69]; pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, chiar în timpuri de strâmtorare.
După aceste şaizeci şi două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, dar nu pentru Sine. (Poporul prinţului [prinţului roman — armata lui Titus] care va veni, va nimici cetatea şi sfântul locaş, şi sfârşitul va fi cu un potop, şi pustiirile sunt hotărâte până la sfârşitul războiului.) Şi el [Mesia] va încheia un legământ cu mulţi, timp de o săptămână [a şaptezecea sau ultima săptămână a legământului de favoare]. Dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze ((B64)) jertfa şi darul de mâncare, şi pentru răspândirea [sau din cauza răspândirii] urâciunilor, el [Mesia] o va pustii — chiar până la sfârşit [terminare], şi ce s-a [ce este] hotărât [în planul lui Dumnezeu] va fi vărsat peste cel pustiit” [popor — reprezentat prin Ierusalim]. Dan. 9:23-27 (King James — n. e.).
În timp ce această profeţie marchează începutul „secerişului” Veacului Iudeu şi prezenţa Domnului nostru acolo ca secerător principal, există câteva profeţii care marchează cu mult mai clar începutul „secerişului” Veacului Evanghelic, în care Domnul nostru la a doua venire a Sa de asemenea trebuie să fie secerătorul principal. Împlinirea acestei profeţii ilustrează împlinirile profetice în general, precum şi stabileşte un punct marcat într-o altă profeţie, pe care o vom arăta.
În timp ce multe profeţii se combină pentru a fixa şi confirma data celei de-a doua veniri a lui Cristos, numai aceasta singură a marcat data primei veniri. Dacă împlinirea ei va fi clar stabilită, acest fapt ne va ajuta să calculăm şi să decidem asupra celor care se referă la a doua venire. Pentru acest motiv dedicăm aici spaţiu acestei profeţii împlinite, precum şi fiindcă va fi necesar ca unele dintre datele stabilite în legătură cu ea să fie înţelese în legătură cu profeţiile referitoare la a doua venire, examinate mai târziu.
Lui Daniel i s-au dat mai multe viziuni, după cum este relatat în capitolele 2, 4, 7 şi 8 ale acestei profeţii, toate acestea arătând marea prosperitate şi înălţare a împărăţiilor păgâne sau ale neamurilor, dar pe el îl interesa în mod special Israelul şi nu fusese informat în privinţa viitorului lui Israel. El ştia însă din profeţia lui Ieremia (Ier. 29:10; 2 Cron. 36:20-23) că pustiirea Iudeii va dura şaptezeci de ani; şi cunoscând că această perioadă era aproape completă (Dan. 9:2), el se ruga stăruitor pentru întoarcerea favorii lui Dumnezeu la Israel (vers. 17-19), iar cele de mai sus sunt răspunsul dat de Dumnezeu printr-un înger.
((B65))
Perioada delimitată („separată” sau „hotărâtă”) din istoria lui Israel arătată aici este „şaptezeci de săptămâni” de la un punct de plecare dat — adică de la emiterea unui decret pentru „restabilirea şi zidirea din nou a Ierusalimului” (reţinem, nu a Templului!). În această perioadă urmau să se înfăptuiască lucruri mari: cetatea va fi zidită din nou în împrejurări nefavorabile (Neem. 4), în vremuri tulburi, păcatul va fi curmat făcându-se o ispăşire a nelegiuirii, iar dreptatea (îndreptăţirea) va fi stabilită — nu ca aceea împlinită an de an prin sângele taurilor şi ţapilor, ci adevărata şi „veşnica dreptate” realizată de jertfa lui Cristos. Daniel a fost de asemenea informat că acela care va introduce jertfa mai bună va face prin aceasta să înceteze jertfele tipice şi ofrandele Legii.
În această perioadă va veni Mesia, Mântuitorul mult aşteptat al lui Israel, şi sunt hotărâte şapte săptămâni şi şaizeci şi două de săptămâni, sau şaizeci şi nouă de săptămâni, ca măsură a timpului până la prezenţa lui Mesia. Şi după aceea El va fi suprimat, dar nu pentru Sine Însuşi. După venirea lui Mesia va rămâne prin urmare încă o săptămână, ultima, a şaptezecea, din această favoare promisă, iar la mijlocul acestei săptămâni, după cum a fost prezis, El va face să înceteze jertfele tipice, dându-Şi „viaţa ca jertfă pentru vină”. Isa. 53:10-12.
Aceste şaptezeci de săptămâni, sau patru sute nouăzeci de zile, reprezintă patru sute nouăzeci de ani, fiecare zi simbolică reprezentând un an. Şi împlinindu-se astfel prin aceasta, singura profeţie a timpului care se referă direct la întâia venire, ne dă o cheie şi pentru alte profeţii, care, după cum se va arăta mai departe, fuseseră ascunse în numere simbolice — o zi pentru un an — până când a sosit timpul cuvenit pentru descifrare. Această profeţie a fost astfel formulată, încât Daniel şi alţi evrei puteau, dacă voiau, s-o considere de necrezut şi cu timpul s-o uite; sau cei care „aşteptau mângâierea lui Israel” puteau să-şi ((B66)) amintească de ea, cum a fost în cazul lui Ezechiel (cap. 4:6), putând deduce că timpul era simbolic. Cert este că cei credincioşi ştiau să aştepte pe Mesia; şi este chiar scris că tot poporul era în aşteptarea Lui (Luca 3:15), chiar dacă n-au fost toţi în stare să-L primească în felul cum a venit.
Trebuie să se observe că cele şaizeci şi nouă de săptămâni simbolice, sau patru sute optzeci şi trei de ani, duc până la Mesia Prinţul, şi nu până la naşterea lui Isus în Betleem. Cuvântul ebraic Mesia, corespunzător cuvântului grecesc Cristos, înseamnă Unsul, şi este mai degrabă un titlu decât un nume. Isus n-a fost Unsul, Mesia, Cristosul, decât după botezul Său. Compară Fapte 10:37, 38 cu Matei 3:16. El a fost uns cu Spirit sfânt îndată ce a ieşit din apă. Acest lucru s-a întâmplat când a ajuns la starea bărbăţiei, care era 30 de ani potrivit Legii, sub care Se născuse şi căreia El şi fiecare evreu îi era supus, până când El a pus capăt stăpânirii ei îndeplinindu-i condiţiile — „pironind-o pe cruce”. Prin urmare, cele şaizeci şi nouă de săptămâni din această profeţie ajung până la vremea botezului şi ungerii Sale, şi nu înainte, de când El a fost Mesia, Cristosul, Unsul. Prin urmare, cele şaizeci şi nouă de săptămâni, sau patru sute optzeci şi trei de ani, s-au sfârşit în toamna anului 29 d. Cr. Atunci s-a împlinit acea parte a profeţiei care zice: „De la darea poruncii pentru restabilirea şi zidirea din nou a Ierusalimului (Dan. 9:25) până la Unsul [Mesia], Prinţul, sunt şapte săptămâni şi şaizeci şi două [şaizeci şi nouă] de săptămâni”. Găsim că a şaptezecea săptămână, care a început atunci, s-a împlinit ca şi celelalte — un an pentru o zi.
Cei mai mulţi dintre scriitorii care s-au ocupat de acest subiect au socotit începutul acestei perioade de la anul al şaptelea al lui Artaxerxe, când lui Ezra i s-a dat o însărcinare (Ezra 7:7-14), care se presupune a fi punerea în aplicare a decretului lui Cirus (Ezra 1:3; 5:13; 6:1-12). Trebuie să se ((B67)) observe însă că decretul lui Cirus a fost de a zidi casa Domnului — Templul şi zidul curţii acestuia. Dar a fost un alt decret dat lui Neemia în al douăzecilea an al lui Artaxerxe ca să se rezidească zidurile Ierusalimului, care la timpul acela erau încă nereparate (Neem. 2:3-8; 6:15; 7:1). Şi de la acest decret pentru „restabilirea şi zidirea din nou a Ierusalimului” trebuie datată această profeţie a lui Daniel. Toată relatarea este în armonie cu aceasta, existând doar o aparentă obiecţie într-o profeţie a lui Isaia privitoare la acest lucru, unde se spune despre Cirus nu numai că „va da drumul captivilor Mei”, ci şi că „el Îmi va zidi cetatea” (Isa. 45:13). La această aparentă obiecţie noi răspundem astfel: Cuvântul tradus aici prin cetate este ir şi înseamnă un loc înconjurat cu ziduri. Înţelegem că aici se face referire la zidurile curţii Templului; şi cu aceasta sunt în armonie faptele citate mai sus. Acelaşi cuvânt ir este redat prin curte în 2 Împăraţi 20:4.
Se admite îndeobşte că data când i s-a dat misiunea lui Neemia este anul 445 î. Cr. Dar dr. Hale în lucrarea sa asupra cronologiei (pag. 449 şi 531) şi dr. Priestlie în tratatul său „Harmony of the Evangelists” („Armonia Evangheliştilor”) pag. 24-38, arată că după această opinie generală există o întârziere de nouă ani, ceea ce ar indica anul 454 î. Cr. ca adevărata dată a primirii misiunii de către Neemia; şi cu această dată se potriveşte prezicerea lui Daniel (9:25) privitoare la decretul pentru restaurarea şi zidirea Ierusalimului.
Deoarece şaizeci şi nouă de săptămâni (7 şi 62) sau patru sute optzeci şi trei de ani ne duc până la Mesia (Unsul) Prinţul, de aceea din această perioadă de şaizeci şi nouă de săptămâni simbolice, sau patru sute optzeci şi trei de ani (483), scădem patru sute cincizeci şi patru (454) de ani î. Cr., ca data adevărată a decretului pentru restaurarea şi zidirea Ierusalimului; iar ce rămâne — 29 d. Cr. — ar fi anul în care ((B68)) să Se manifeste Unsul (Mesia). Aceasta este în acord exact cu ceea ce am arătat deja, şi anume, că Isus a fost botezat de către Ioan şi a primit ungerea Spiritului în anul 29, cam la 3 octombrie, când avea vârsta de 30 de ani, potrivit datei reale a naşterii Sale, aşa cum s-a arătat în capitolul precedent.
Misiunea Domnului nostru a durat trei ani şi jumătate, sfârşindu-se cu răstignirea Sa, la timpul Paştilor, în primăvara anului 33 d. Cr. Prin aceasta El a îndeplinit exact profeţia cu privire la săptămâna rămasă sau ultima săptămână (şapte ani) de favoare promisă, care zice: „După aceste şaizeci şi nouă (7 şi 62) de săptămâni, Mesia va fi stârpit [după traducerea Douay, «va fi ucis»] dar nu pentru Sine”* . . . „în mijlocul săptămânii [rămase — a 70-a] va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare”.
*Această expresie, „dar nu pentru Sine”, este diferit redată în alte traduceri, dintre care câteva sunt în faţa noastră; dar după opinia noastră aceasta, din versiunea noastră comună (King James — n. e.), este redarea cea mai clară şi mai bună.
Atunci au încetat jertfele care se aduceau după Lege; nu în sensul că după aceea n-au mai fost oferite animale, tămâie etc., de către preoţi, pentru că ele au continuat să fie oferite an de an, dar în sensul că ele n-au fost acceptate de Iehova şi n-au fost în nici un sens jertfe pentru păcat. Adevărata jertfă fiind venită, Domnul nostru Isus „înlăturând păcatul prin jertfa Sa” (Evr. 9:26), Iehova nu mai putea recunoaşte alte ofrande ca jertfe şi nici vreo necesitate a lor.
Acolo, pe cruce, Mesia care Se jertfise trei ani şi jumătate, Şi-a sfârşit lucrarea (Ioan 19:30) şi astfel „a pus capăt păcatului”, a făcut în faţa lui Dumnezeu o deplină şi completă ispăşire pentru fărădelegea oamenilor, aducând astfel întregii omeniri o îndreptăţire veşnică de sub păcat, în locul îndreptăţirii anuale tipice, săvârşită prin tipurile date pentru poporul tipic, Israel. Moartea lui Mesia a fost şi „pecetea” — garanţia împlinirii — tuturor viziunilor şi profeţiilor cu ((B69)) privire la binecuvântările viitoare şi la „timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime” (Fapt. 3:21). Ambele aceste făgăduinţe, Legământul Avraamic şi Noul Legământ, au fost asigurate, întărite, cu „sângele Său preţios” (Luca 22:20; 1 Cor. 11:25) care vorbeşte în favoarea noastră mai bine decât sângele taurilor şi al ţapilor — chiar îndreptăţirea veşnică şi înlăturarea păcatului, pentru toţi cei care-L primesc. Şi în restul, sau în a doua jumătate a celei de-a şaptezecea săptămâni, sau ultima săptămână de favoare iudaică — cei trei ani şi jumătate, începând de la Cincizecime — urmaşii Săi, „sfântul sfinţilor” din acea naţiune, au fost unşi cu Spiritul sfânt al lui Dumnezeu, întocmai cum fusese uns Mesia la sfârşitul celei de-a şaizeci şi noua săptămâni.
Astfel au fost împlinite declaraţiile din versetul 24 al acestei profeţii: „Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte [puse deoparte] asupra poporului Tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte — (a) pentru a înceta fărădelegea, pentru a pune capăt păcatelor, pentru a face ispăşirea nelegiuirii, pentru a introduce dreptatea veşnică, — (b) pentru a pecetlui viziunea şi profeţia — şi (c) pentru a unge pe Sfântul Sfinţilor”. Profeţia nu arăta că toată această lucrare va fi amânată până în ultima „săptămână”, când Mesia va fi prezent; şi fără îndoială ei au înţeles că aceasta implica din partea lor o mare reformă morală care-i va pregăti pentru Mesia şi pentru ungerea sub El a naţiunii lor ca popor „sfânt al sfinţilor”, ca să binecuvânteze lumea în general. Nu învăţaseră din secolele de experienţă că ei n-aveau putere să înlăture păcatul şi să facă împăcare pentru fărădelege, şi că se cerea o jertfă pentru păcat perfectă ca să îndeplinească această mare lucrare de ştergere a păcatului şi de îndreptăţire a celor condamnaţi.
Pe de altă parte, profeţia lui Daniel, deşi arăta că Mesia va fi stârpit [va muri] la mijlocul ultimei săptămâni, nu arăta că masa poporului Său vor fi nesfinţi şi prin urmare lepădaţi, ((B70)) cum au şi fost, la mijlocul acelei săptămâni (Mat. 23:38). Un alt profet a spus: „El (Domnul) Îşi va încheia socoteala şi o va scurta în dreptate [în mod just]” (Rom. 9:28, Diaglott, Wilson — n. e.); şi totul a fost terminat la jumătatea săptămânii (trei ani şi jumătate ai) misiunii lui Isus, cu excepţia ungerii sfântului sfinţilor.
Dar ce se întâmplă cu restul din săptămâna a şaptezecea, cu cei trei ani şi jumătate care au trecut după cruce? A făgăduit Iehova să pună deoparte şaptezeci de săptămâni de favoare pentru Israel şi de fapt le-a dat numai şaizeci şi nouă şi jumătate? La prima vedere aşa pare, mai cu seamă când ne amintim că doar cu cinci zile înainte de moartea Sa „în mijlocul săptămânii”, Isus a plâns pentru cetatea lor şi i-a respins zicând: „Iată că vi se lasă casa pustie”. Dar nu este aşa: Iehova cunoştea sfârşitul de la început; şi când a promis şaptezeci de săptămâni, chiar aceasta avea în vedere. Prin urmare trebuie să căutăm favoare pentru acel popor încă trei ani şi jumătate după răstignire, în ciuda faptului că atunci au fost lăsaţi pustiiţi din punct de vedere naţional.
Că israeliţii ca naţiune nu erau potriviţi să fie primitorii favorii principale sau spirituale (şi nici ai favorii pământeşti) a fost demonstrat prin faptul că L-au respins pe Mesia, aşa cum prevăzuse şi prezisese Dumnezeu; ca atare pentru ei era inutil să se continue încercarea lor naţională după mijlocul săptămânii a şaptezecea, şi a fost scurtată atunci, când ei au fost lăsaţi „pustiiţi” — respinşi din favoare. În timpul rămas din această perioadă a lor (trei ani şi jumătate), favoarea a fost crescută, deşi limitată la „rămăşiţă”, la sfântul sfinţilor, la cei mai curaţi şi mai potriviţi, numai la cei cărora ea le putea fi folositoare (Isa. 10:22, 23; compară cu Rom. 9:28). Creşterea favorii a constat în faptul că rămăşiţei i s-au dat trei ani şi jumătate de atenţie şi slujire exclusivă, sub avantajele crescute ale dispensaţiei spiritului, care, începând cu ucenicii la Cincizecime, au ajuns probabil la tot grâul copt din acea naţiune, în timpul ((B71)) acestei perioade de favoare specială. Vezi Fapte 2:41 şi 4:4, ca rezultat al primelor câteva zile.
Din aceast motiv, deşi Isus gustase moartea pentru toţi, iar Evanghelia trebuia să fie vestită tuturor, totuşi instrucţiunile Sale către ucenici au fost să înceapă din Ierusalim. Ei nu trebuiau nici să părăsească acea lucrare specială, nici să ofere altora favoarea noii dispensaţii, până când cei trei ani şi jumătate de favoare promisă lui Israel se sfârşeau — până când Dumnezeu a trimis-o în mod special atât la păgâni cât şi la evrei. Fapt. 10.
În legătură cu data exactă a convertirii lui Corneliu, cronologii pot doar face presupuneri, şi ca atare o estimează diferit, ca având loc între anii 37 şi 40 d. Cr.; dar având în vedere această profeţie marcantă pe care noi o analizăm acum, nu ne îndoim că s-a petrecut în toamna anului 36 d. Cr., fiindcă atunci s-au sfârşit cele şaptezeci de săptămâni sau cei patru sute nouăzeci de ani de favoare faţă de Israel. Deoarece atunci s-a sfârşit favoarea lor exclusivă, acest lucru trebuia să fie marcat în modul cel mai potrivit prin trimiterea Evangheliei la neamuri. După aceea israeliţii n-au fost lipsiţi de Evanghelie, dar au fost trataţi întocmai ca neamurile, deşi fără îndoială că prejudecata a plasat rămăşiţa într-o poziţie mai puţin favorabilă. „Sfântul sfinţilor” fiind deja ales, Evanghelia n-a mai fost limitată exclusiv la ei, ci a fost deschisă oricărei creaturi care avea ureche de auzit.
După cele şaptezeci de săptămâni a venit strâmtorarea şi necazul menţionat în cuvintele din urmă ale versetelor 26 şi 27. Prinţul roman a venit şi a distrus cetatea şi Templul, şi, asemenea unui potop, a lăsat în urma sa o pustiire şi o nimicire groaznică. Iar de atunci Mesia, pe care ei L-au respins, a îngăduit să vină asupra acestui popor diferite rele, şi va mai îngădui încă „până la sfârşit”, până când le va fi fost destul, până când El va zice: „Vorbiţi inimii Ierusalimului şi strigaţi-i că timpul lui de suferinţă s-a sfârşit, că nelegiuirea ((B72)) lui este iertată” (Isa. 40:2). Între timp, ceea ce este hotărât va fi vărsat asupra celui pustiit (sau asupra poporului lepădat), până când paharul lui va fi plin de necaz — până în ziua când vor zice: „Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului!”. Ziua eliberării Israelului răsare acum, mulţumim lui Dumnezeu; şi chiar dacă pustiirea şi strâmtorarea lor nu sunt încă sfârşite, totuşi fiecare ceas grăbeşte timpul când mintea lor orbită de prejudecăţi, ieşind din întuneric va vedea pe Cel pe care L-au străpuns, şi timpul când Îl vor plânge aşa cum plânge cineva pe singurul său fiu. Zah. 12:10.
Deoarece mulţi, citind pasajul examinat aici, au căzut în mare confuzie şi eroare, neînţelegând corect aranjamentul cuvintelor profetului, confundând pe Mesia Prinţul cu prinţul roman etc., sugerăm un studiu atent al pasajului aşa cum este aranjat la începutul acestui capitol, remarcând parantezele şi comentariile explicative din paranteze.