MITOLOGIA ŞI BIBLIA IV

Identitatea zeului grec Bachus

Alt nume sub care era slăvit zeificatul Nimrod este Bachus. În Grecia, Bachus era reprezentat simbolic printr-un cerb pătat, animal care intenţiona să-l identifice în ascuns, în limbajul figurativ al Misterelor, pe Bachus cu Nimrod. Numele cerbului în Grecia era «Nebros», care înseamnă «cel pătat», în timp ce numele de Nimrod cunoscut grecilor era «Nebrod» şi aşa este redat în traducerea greacă a Scripturilor ebraice – adică Septuaginta. Să ne amintim că Nimrod a câştigat mult din succesul său ca vânător prin dresarea leopardului care-l ajuta la vânătoare. Blana cerbului intenţiona să sugereze leopardul pătat. Obiceiul de a purta blana cerbului pare să se fi adus direct din Asiria, pentru că anumite sculpturi dezgropate la Ninive arată un zeu purtând un cerb pătat pe braţ, în aşa fel încât să indice faptul că animalul trebuia privit ca un simbol. (Vaux, Nineveh and Persepolis, cap. viii, p. 233) Leoparzii erau folosiţi pentru a trage carul lui Bachus şi el însuşi era reprezentat îmbrăcat cu o blană de leopard, ca de altfel şi preoţii lui, deşi uneori era înlocuită cu blana cerbului.

Prin urmare, Bachus — grecul şi preoţimea lui erau la fel în această privinţă cu Osiris – egipteanul şi preoţimea lui. Herodot, părintele istoriei, vorbeşte întotdeauna de Osiris ca fiind Bachus (lib. ii, cap. 42) şi la fel Diodorus, care spune: «Orfeu a introdus din Egipt cea mai mare parte a cermoniilor mistice, orgiile care sărbătoresc rătăcirile lui Ceres şi întreaga fabulaţie de fapte ireale de mai jos. Ritualurile lui Osiris şi Bachus sunt aceleaşi, cele ale lui Isis şi Ceres seamănă exact unul cu altul, cu excepţia numelui ». (Bibliotheca, lib. i, b. 9) Aceasta este o dovadă în plus că Bachus şi Nimrod sunt unul şi acelaşi, pentru că am văzut deja că Osiris era Nimrod.

Iedera, izbitor prezentă în toate sărbătorile bahice, era un simbol expres al lui Nimrod. Cuvântul grecesc pentru iederă este «kissos» şi Kissos a fost unul din titlurile lui Bachus. (Pausanias, Attica, cap. 31, p. 78) Numele descendenţilor lui Cuş este pronunţat în greacă «kissioi». (Strabo, lib. xv, p. 691) Prin urmare, ramura de iederă purtată de adepţii lui Bachus lăsa să se înţeleagă celor iniţiaţi că Bachus era «ramura lui Cuş» — adică Nimrod, fiul lui Cuş. Aceasta explică, de asemenea, unul din titlurile zeului grec Apolo – «Kisseus Apollon». Aceasta ne ajută la identificarea lui Apolo cu Nimrod (printre alte dovezi), însemnând în mod literal «Apolo Cuşitul».

De la Anacreon (p. 296) aflăm că un alt titlu al lui Bachus era «Aithiopais», ceea ce înseamnă «fiul lui Aethiops». Am arătat, deja, că etiopienii erau descendenţii lui Cuş şi prin urmare Aethiops trebuie să fi fost Cuş însuşi – a se vedea Habacuc 3:7.

Înţelesul literal al numelui Bachus este «cel plâns», fiind derivat din Bakhah, «a plânge» sau «a se tângui». Hesychius (p. 179) spune că pentru fenicieni, «Bacchos înseamnă plângere». Cuvântul grecesc folosit în Biblie pentru plânset şi bocet este Baca sau Baka. (A se vedea Psalmul 84:6 unde cuvântul Baca apare netradus – «valea Baca», ar trebui citit «valea plângerii» — aşa şI este redat în traducerile Cornilescu şI Cornilescu revizuită, vezi şI nota de subsol la ultima; n. t.). Cu ocazia unor serbări bahice mistice, un cerb cu pete era sfâşiat în bucăţi şi aveau loc mari bocete. Photius ne spune despre semnificaţia acestei ceremonii: «Sfâşierea în bucăţi a nebroi-iului (cerbului pătat) imita suferinţa lui Dionysus» sau Bachus. (Photius, Lexicon, par. I, p. 291) Astfel, marile bocete care au urmat morţii violente a lui Nimrod (Nebrod), când corpul său a fost sfâşiat în 14 bucăţi de către judecătorii Egiptului, erau comemorate anual de diferite naţiuni. Femeile lui Israel care se lepădaseră de credinţă plângeau moartea falsului Mesia sub numele de Tamuz, în memoria bocetelor Semiramidei pentru moartea lui Nimrod; în Ezechiel 8:13, 14 citim: «Vei vedea şi alte urâciuni mai mari pe care le fac ei. Şi m-a dus la intrarea porţii casei Domnului dinspre miazănoapte. Şi iată, acolo stăteau nişte femei şi plângeau pe Tamuz». Este semnificativ faptul că aceste femei stăteau la poarta de nord, acelaşi loc în care era «idolul geloziei» menţionat în versetul 3. Tamuz este identificat cu Osiris şi este, prin urmare, acelaşi cu Bachus. – Wilkinson, Egyptians, vol. v., b. 3; c. xiii, p. 10

Când Isus, adevăratul Mesia şi Salvator al lumii, a fost dus la moarte, citim despre femeile care «se băteau în piept şi plângeau după El». Dar Isus le-a certat şi le-a spus: «Fiice ale Ierusalimului, nu mă plângeţi pe Mine, ci plângeţi-vă pe voi înşivă şi pe copiii voştri». — Luca 23:27, 28

Motivul pentru care Bachus este în mod obişnuit înţeles ca fiind zeul vinului, beţiei şi petrecerilor este din cauza efectului misterioaselor băuturi şi alifii asupra adepţilor săi. Cei neiniţiaţi au văzut numai efectele ulterioare, dar nu au priceput adevărata semnificaţie a acestor orgii bahice, despre care se susţinea că sunt «pentru purificarea sufletelor». (Servius, Georg., lib. i, vol. ii, p. 197) Efectul «înălţător» al procesului ungerii etc. asupra iniţiaţilor falselor religii este, în mod evident, o falsificare mizerabilă a bucuriei divine trăite de cei care, fiind unşi cu Spiritul Sfânt, câştigă o înţelegere a gloriosului adevăr, aşa cum străluceşte el pe faţa lui Isus Cristos. (1 Corinteni 2:9-16) Apostolul spune: «Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh, vorbind între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului în inima voastră». (Efeseni 5:18, 19) Pentru cei lumeşti efectul înviorător şi îmbucurător pe care Spiritul Sfânt îl are asupra noilor veniţi la lumina Adevărului lui Dumnezeu pare a fi rezultatul băutului necumpătat sau al nebuniei. Mulţi dintre noi am avut experienţa de-a fi astfel judecaţi greşit. Tot aşa au fost înţeleşi greşit membrii Bisericii timpurii, la Rusalii, când unii dintre cei prezenţi spuneau batjocoritor: «Sunt plini de must!» (Fapte 2:1-18), dar nouă nu ne pasă de asta, pentru că ştim că «omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şI nici nu le poate cunoaşte, pentru că ele se înţeleg duhovniceşte.» — 1 Corinteni 2:14

Nu numai ungerea Spiritului Sfânt a fost contrafăcută de religiile false, ci şi aproape orice virtute şi funcţie înaltă ce aparţine lui Isus Cristos a fost atribuită falsului mântuitor al lumii. Fără îndoială, acesta este motivul pentru care Satan, «dumnezeul acestei lumi», contrafăcând adevărul cât mai asemănător cu putinţă, a avut atât de mare putere asupra inimilor oamenilor. Apostolul spune: «toată lumea zace în Cel Rău». Ştim că marele sistem papal, bine numit capodopera lui Satan, a fost o iscusită contrafacere a glorioasei domnii milenare a lui Cristos şi acum vedem de ce a fost numit de către Domnul nostru «Babilonul cel Mare», pentru că el a fost antitipul acelui sistem nelegiuit care îşi are originea în Babilonul din vechime. Tot aşa cum Satan a încercat să zădărnicească planul de răscumpărare al lui Iehova luând-o înaintea domniei milenare a lui Cristos cu falsul lui mileniu papal, în timpul căruia papii au domnit succesiv ca regi ai regilor şi domni ai domnilor, tot aşa el a căutat să întunece scopul lui Iehova luând-o înaintea lui Isus Cristos, introducându-l pe falsul său Mesia. S-a pretins că moartea lui Osiris (care este cea a lui Nimrod) a fost un sacrificiu îndurat în beneficul lumii.

Osiris – falsul Mântuitor

Monumentele Egiptului arată că cultul lui Osiris datează din cele mai vechi timpuri şi că acesta era privit ca «zeul-om care a suferit, a murit, a înviat iarăşi şi domneşte în cer pentru eternitate». El era «regele eternităţii, dumnezeul vieţii veşnice, prinţul dumnezeilor şi oamenilor, dumnezeul dumnezeilor, regele regilor, domnul domnilor, prinţul prinţilor, stăpânul lumii, al cărui existenţă este eternă». (Papyrus of Ani, Plate I, [n Muzeul Britanic) Osiris era zeul care învia din morţi bărbaţi şi femei şi acorda viaţa veşnică. El era învierea însăşi – Guide to the Egyptians Collection in the British Museum, p. 139

Am văzut, deja, că după moartea şi mutilarea corpului lui Osiris, omul-zeu al Egiptului, înfăptuite de Set (Sem), Horus, fiul lui Osiris, asistat de un număr de fiinţe care au fost numite «urmaşii lui Horus», a îndeplinit o serie de rituri magice prin care s-a făcut adunarea laolaltă a membrelor zeului şi el a înviat. Egiptenii argumentau: «anumite ceremonii au fost făcute de Horus asupra corpului lui Osiris şi el a fost mumificat şi ca rezultat a înviat la viaţă veşnică; de aceea, noi vom avea aceleaşi ceremonii asupra corpurilor noastre moarte, ca şi noi să putem trăi din nou». Aceasta pare să fie gândirea care a stat la originea practicii mumificării. Egiptenii credeau cu tărie că în cazul în care corpul nu era conservat după moarte viaţa viitoare era imposibilă. De aceea s-au străduit mai presus de toate celelalte să se asigure că mumiile lor vor avea protecţie perfectă, cheltuind mari sume de bani pe morminte complicate etc, aşa încât se poate spune pe drept cuvânt că aceşti oameni cheltuiau mai mult pe cel mort decât pe cel viu. Asta arată cât de «fără pricepere» erau şi cât de înşelaţi de Satan; căci cum putea conservarea sărmanelor lor corpuri să le asigure o viaţă viitoare! Ne amintim cum Apostolul Pavel îi ridiculizează pe unii care argumentau în mod evident ca egiptenii: «Nebun ce eşti! Ce semeni, semeni nu trupul care va fi!»

Este important să remarcăm că în elaborarea sistemului religios ideea de pocăinţă nu le-a venit niciodată egiptenilor în minte. Pentru ei comiterea păcatului era privită numai ca o încălcare a legii rituale a comunităţii şi putea fi ispăşit prin anumite plăţi, după care cel care a încălcat legea se considera liber de orice obligaţie, de fapt sau morală. În limba coptă, care este cea mai apropiată de limba veche a Egiptului, nu este nici un cuvânt pentru «pocăinţă»; traducătorii au fost obligaţi să transfere chiar cuvântul grecesc în versiunea coptă a Noului Testament. Cum toate religiile păgâne sunt în esenţă la fel, prin aceasta se manifestă o diferenţă vitală între ele şi adevăratareligie; pentru că pocăinţa de păcate este primul pas în lucrarea mântuirii, aşa cum declară apostolul Petru când se adresează israeliţilor adunaţi în templu: «Pocăiţi-vă, deci, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele». (Fapte 3:19) Biserica papală urmează conducerea tipului său cel vechi re-anulând nevoia de pocăinţă pentru păcate şi ispăşirea prin sânge, instituind «indulgenţele» şi «jertfele liturghiei».

Originea buşteanului Yule şi a pomului de Crăciun

Unul dintre titlurile falsului Mesia era Baal-berit, care înseamnă «Domnul legământului» şi în acest fel se face referinţă la el în Judecători 8:33 – «După moartea lui Ghedeon, fiii lui Israel s-au întors iar şi s-au prostituat după baali şi au luat pe Baal-berit ca dumnezeu al lor.» Este acum fapt recunoscut că 25 decembrie, cu toate că este numită «Ziua Crăciunului», nu este adevărata zi de naştere a Domnului nostru Isus. Începutul lui octombrie este mai aproape de corectitudine pentru naşterea lui ca om şi aprilie pentru naşterea lui ca nouă creatură. Dar data de 25 decembrie a fost ţinută iniţial de către ţările păgâne de pretutindeni în onoarea presupusei naşteri a falsului lor Mesia (Wilkinson, Egyptians, vol. iv., p. 405); şi ca să-i împace şi ca să îngroaşe rândurile aderenţilor nominali ai creştinătăţii (aşa-numită), a fost adoptată aceeaşi zi de sărbătoare de către biserica apostată, dându-i-se numai numele lui Cristos. Pomul de Crăciun, atât de obişnuit în zilele noastre, era de asemenea obişnuit în Roma păgână şi în Egiptul păgân. Acesta este motivul pentru care «Babilonul cel Mare» l-a adoptat, căci nu este nici o poruncă în Scripturi care să le ceară urmaşilor lui Cristos să respecte ziua naşterii Lui prin sărbătorirea pomului de Crăciun. Pe scurt – aruncarea în foc a buştenilor «Yule» în Ajunul Crăciunului şi apariţia în dimineaţa următoare apomului de Crăciun încărcat cu daruri reprezenta mistuirea marelui zeu, care, asemenea buşteanului, fusese tăiat în bucăţi, şi naşterea lui după aceea în înnoire de viaţă ca «Vlăstarul lui Dumnezeu» sau arborele care aduce daruri omului. Egiptenii foloseau palmierul ca Pom de Crăciun, dar poporul Romei păgâne folosea bradul, căci bradul simboliza în ascuns zeul înviat ca Baal-Berit al vechiului Babilon; pentru că Baal-Berit – «Domnul legământului», diferă numai printr-o literă de Baal-beret – «Domnul bradului».

                                                                     (fragment din cartea "Mitologia şi religia" de Marton Edgar)