miercuri, 5 iulie 2017

MITOLOGIA ŞI BIBLIA V

Zeul Saturn şi cultul taurului


Simbolul mistic al lui Osiris era tânărul taur sau viţel Apis, Apis fiind un alt nume pentru Saturn, cel ascuns. Taurul Apis era de asmenea cunoscut ca Hap, care în limba egipteană înseamnă «a ascunde».În limba caldeană Hapînseamnă «a acoperi». (Egyptian Collection in the British Museum, p. 131) Acum vedem de ce naţiunea evreiască a făcut chipul unui viţel şi i s-au închinat curând după ce au părăsit Egiptul sub Moise, pretinzând că acesta este dumnezeul care i-a eliberat din sclavie, însemnând, bineînţeles, Osiris, reprezentat de viţel, era dumnezeul. Un chip al taurului Apis într-o învelitoare asemănătoare cu blana pătată a leopardului este ilustrat de colonelul Hamilton Smith. (Biblical Cyclopaedia, vol. i, p. 368) Atenţia ne-a fost deja atrasă asupra semnificaţiei blanei de leopard care-l identifică pe Osiris cu Nimrod, «îmblânzitorul leopardului». Isis era reprezentată de către o vacă, numi vaca Athor, care este binecunoscută ca fiind o vacă pătată. Wilkinson, vol. iv, p. 387, şi vol. vi, plate 36
Taurul era simbolul specific al lui Nimrod, fiind hieroglifa care îl înfăţişează ca pe «cel puternic» şi «domnul nătoarei». În Asiria cuvântul pentru «taur» mai semnifică şi «conducăto sau «prinţ» şi pentru acest motiv regii puternici ai Babiloniei şi Asiriei care au urmat şi l-au imitat pe Nimrod, primul rege, erau reprezentaţi de tauri mari cu cap de om. Aceşti tauri aveau şi nişte aripi mari, întinse, spre a arăta nu numai regele însuşi era un puternic, dar avea şi «puternic sub conducerea lui. Nimrod şi urmaşii lui sunt «puternicii» sau «uriaşii», despre care se spune în mitologie s-au «răsculat împotriva cerului». Cuvântul ebraic pentru «puterni din Genesa 10:8 este «gheber» (acelaşi cuvânt este tradus «uriaş» în Iov 16:14 versiunea King James; războinic Cornilescu revizuită; n. t.). Un sinonim pentru gheber este «abir», dar «aber», pronunţat aproape la fel ca abir, înseamnă «aripă». Astfel, «Baal-abirin» înseamnă «Domnul celor puternici», în timp ce «Baal-aberin» înseamnă «Domnul aripilor», sau «cel înaripat» (cuvântul abir apare în Judecători 5:22 «de goana năvalnică a puternicilor săi» Strong; n. t.; în timp ce aber se ste în Isaia 40:31 «vor urca cu aripi ca vulturii» Strong; n. t.). În Isaia 8:6-8 există o aluzie la «aripile» unui rege asirian.
Deoarece cornul este vechiul simbol al puterii, aceşti tauri asirieni, deşi cu capete de om, prezintă totuşi nişte coarne care le înconjurau coiful. Motivul pentru care cornul este folosit ca simbol al autorităţii şi al puterii regale pare a se datora direct curajului lui Nimrod ca mare vânător, după cum reiese din anumite sculpturi descoperite de Layard în timp ce săpa în Babilon. Pe o gravură de lemn, în lucrarea sa Nineveh and Babylon, pagina 605, Layard îl arată pe Hercule asirianul (adi «Nimrod Uriaşul», după cum este numit în versiunea Septuaginta a Genesei) atacând fără arme un taur. După ce a învins taurul, el îşi pune cornul lui pe cap ca un trofeu al victoriei, o dovadă a marii sale puteri de a fi în stare să învingă un animal atât de puternic. Astfel încoronat este acum reprezentat luptându-se cu un leu, regele fiarelor. Aceasta aminteşte de un vechi obicei printre naţiunile orientale, ca regii şi conducătorii poarte pe cap coarne ca dovadă a puterii şi autorităţii lor. (Smith, Bible Dictionary, art. «Horn»)

Satirii şi zeul Pan


În versiunea armeană a Cronicii lui Eusebius, Ninus apare primul în lista regilor asirieni. Aceasta este în acord cu menţiunea Scripturii despre Nimrod, despre care se spune a fost primul puternic şi a dobândit prima împărăţie. Potrivit lui Pherecydes, Kronos sau Saturn a fost «primul care a purtat o coroa înaintea tuturor celorlalţi». (Tertullian, De corona militis, cap. 7, Vol. ii, p. 85) Prin urmare, aici găsim o dovadă în plus că Saturn sau Kronos era Nimrod. Aceasta explică de ce Bachus grecul era reprezentat purtând coarne şi de ce era deseori numit prin epitetul «cel cu coarne de taur». (Orphic Hymns: Imn li, ToTrietericus, greek, p. 117). Apolo, despre care am văzut că este identificat în acelaşi fel cu Nimrod, este numit în Imnurile Orfeice ca «zeul cu două coarne». (Imn lui Apolo) însoţitorii lui Bachus erau numiţi satiri şi se spune «dansau împreună cu el». (Aelian, Hist., p. 22) Satirii erau zei cornuţi; şi cunoscând identitatea lui Bachus este uşor de văzut însoţitorii lui, Satirii, erau cu adevărat cei «puternici» asupra cărora Nimrod era domn. Este în general acceptat zeul Pan era căpetenia Satirilor. Dar Satir este numai o altă formă a cuvântului Satur sau Saturn «Cel ascuns». Prin urmare, Pan a fost primul dintre Satiri sau cei ascunşi. Când Nimrod sau Osiris a fost dat la moarte violen ca urmare a condamnării judecătoreşti a celor 72 de conducători, aceasta a produs o mare spaimă printre urmaşii lui care s-au ascuns imediat, de aici derivarea cuvântului pan-ică — frică extremă sau subită. Referindu-se la efectul pe care uciderea lui Osiris de către Typho (Set sau Sem) l-a avut asupra urmaşilor săi, Plutarch spune: «Primii care au aflat despre accidentul care i s-a întâmplat regelui lor au fost panii sau satirii care trăiau pe lângă Chemmis; şi ei, aducând imediat la cunoştinţa poporului veştile, au dat primul prilej numelui de Spaimele Panicii » (Panic Terrors [n limba engleză; n. t.) – de Isid. s. 13.

Cultul Diavolului


Cuvântul englezesc «crown» (coroană) este derivat din numele Kronosi, obişnuita coroană cu ţinte care împodobeşte capetele monarhilor europeni, sugerează încă ideea coarnelor regilor antici ai Orientului. Plutarch spune că «romanii se uitau la Kronos ca la un zeu subpământean al Infernului». (vol. ii, p. 266) În Ausonius citim de asemenea că «Saturn nu este printre zeii cerului, ci printre cei ai Infernului». (Ecolog. I, p. 156) }şi Pluto este numit «zeul Iadului» şi acest nume are aceeaşi semnificaţie ca Saturn, însemnând «Cel ascuns», căci Pluto este derivat din Lut, «a ascunde», care, prefixat cu articolul definit din egipteană devine «PLut». Atât Wilkinson (vol. iv, p. 63), cât şi Bunsen (vol. i, p. 431, 432) arată Osiris al Egiptului era «regele hadesului» sau Pluto. Hades, după cum ştim cu toţii, înseam «starea ascun». Totuşi, în realitate, Pluto sau Saturn nu era nimeni altul decât încarnarea Diavolului, care s-a ascuns sub masca şarpelui atunci când a cauzat căderea omului în grădina Edenului şi care s-a ascuns de atunci de lume la adăpostul lui de minciuni. Este ciudat reprezentarea popula a Diavolului cu coarne, copite şi coadă este exact înfăţişarea lui Nimrod cel negru, înţişat în sculptură lupndu-se cu leul; pentru în acea hieroglifă el poartă nu numai cele două coarne ale taurului pe care-l învinsese mai înainte, dar şi picioarele din spate şi coada lui! «ncornoratul» este denumirea populară prin care Diavolul era cunoscut în Scoţia în vremurile de demult. Satirii erau de asemenea pe jumătate animale, având, pe n coarne, picioarele din spate şi coada de ţap. Legătura satirilor asemănători ţapilor cu Diavolul este confirmată de cuvântul ebraic sayr. Acest cuvânt ebraic este tradus ţap în 2 Cronici 29:23: «Au adus apoi ţapii (sayr) jertfei pentru cat» ; demoni [n Levitic 17:7 « nu-ţi mai adu jertfele lor la demoni (sayr)»; şi satiri în Isaia 13:21 «Babilonul va fi ca Sodoma şi Gomora şi satirii (sayr); (Strong; n. t.) vor dansa acolo».
Sistemul «Misterelor» cerea ca tot ritualul lui etc. să fie ţinut cu grijă în secret. Tot ceea ce era în legătură cu acestea era simbolic şi avea o semnificie ascunsă şi în consecinţă iniţiaţilor nu li se permitea să divulge adevărata lor natură, sub pedeapsa cu moartea. Herodot, care a fost iniţiat în misterele Egiptului, evidenţia aceasta nd se referă la înfăţişarea ca de ţap a zeului Pan. El spune: «Nu că ei (iniţiaţii) cred că el (Pan) a avut într-adevăr această formă; ei se gândesc la el ca la ceilalţi zei; dar motivul (înfăţării lui de ţap) având legătu cu religia, nu am libertatea să-l explic». (Birch, Wilkinson, vol. iii, p. 186). Totuşi,lucrurile ascunse ale întunericului sunt acum descoperite în această zi care luminează (începutul Mileniului) şi noi ştim motivul mistic al părţii de ţap a satirilor este în legătură cu panica lor şi cu fuga lor subită se ascundă auzind despre moartea violentă a conducătorului lor; pentru «Berkha», cuvântul pentru «fugar», înseamnă şi «ţap». Unul dintre epitetele zeului Pan, capul Satirilor, era Capricorn, care înseam «cu coarne de ţap».

Originea cultului soarelui şi focului


Numele caldean al lui Nimrod, fiul Semiramidei, era Zero-ashta, de la zero «sămânţa» şi ashta «femeia». Dar cuvântul Ashta înseamnă şi «foc», aşa zero-ashta, «sămânţa femeii», a devenit Zeroastes sau Zoroastru, binecunoscutul nume al căpeteniei închinătorilor la foc. În istoria generală cele mai frecvente referiri se fac la Zoroastru din Bactria, dar vocea antichităţii este clară şi distinctă în privinţa faptului că primul şi cel mai mare Zoroastru a fost un asirian sau caldeean şi el a fost fondatorul sistemului idolatru al Babilonului şi deci Nimrod. (Suidas, Tom. I, p. 1133) După moartea sa, despre Nimrod cel zeificat s-a născocit că s-ar fi «scut din foc» — Zero-ashta, «mânţa focului» — şi ca atare a fost venerat ca marele zeu-soare Baal. Teophilus din Antiohia ne informea Kronos, care am văzut este unul din titlurile zeificatului Nimrod, era venerat în Orient ca Bel sau Bal – Clericus, De Philosophia Orientali, lib. i, sect. ii, cap. 37.
Nimrod a fost primul rege babilonian şi deci titlul Molech i se aplică mai întâi lui, pentru că «Molech» înseamnă «rege». Astfel înţelegem de ce Scripturile îl indică pe Molech (sau Moloch) a fi groaznicul zeu al focului, reprezentantul terestru al lui Baal zeul soare. În Ieremia 32:35, citim: «Au zidit înălţimi lui Baal în Valea Ben-Hinom, ca treacă prin focul lui Moloh pe fiii şi fiicele lor: lucru pe care nu l-il poruncisem; şi nici nu-mi trecuse prin gând au facă asemenea grozăvii, ca ducă pe Iuda în cat». Se susţinea că trecerea prin foc era în vederea purificării şi asta, probabil, şi făcea se resemneze pe părinţii care îşi jertfeau copiii lui Molech. Ei erau sub amăgirea focul care îi mistuia pe micuţi şi îi desăvârşea şi îi făcea potriviţi pentru viaţa viitoare. Zeul Tamuz, care este indentificat cu Nimrod, pe care femeile lui Israel îl plângeau anual (Ezechiel 8:14), este legat într-adevăr de cultul focului şi de ideea de purificare prin el, pentru numele Tamuz este derivat din tam «a desăvârş şi muz «a arde», adică, a desăvârşi prin ardere. Aceasta, fără îndoială, este originea locului imaginar numit Purgatoriu, focul pe care papalitatea îl crede necesar pentru desăvârşirea sufletelor oamenilor şi pentru curăţirea păcatelor pe care le duc cu ei în lumea nevăzută! Bineînţeles, eroarea a apărut firesc din credinţa credulă în minciuna de la început a lui Satan, anume că nu există moarte adevărată, ci sufletul este independent şi nemuritor şi continuă trăiască în lumea spirituală după moartea corpului. Cei care cred adevărul lui Dumnezeu sunt feriţi de asemenea erori şi ştiu că morţii vor răne în mormintele lor până în glorioasa dimineaţă a învierii. Cât de înşelată a fost sărmana omenire!
În Ieremia 19:5, 6 citim: «Au zidit şi înălţimi lui Baal, ca ardă pe fiii lor în foc ca arderi-de-tot lui Baal: lucru pe care nici nu-l poruncisem, nici nu-l rânduisem şi nici nu-mi trecuse prin minte. De aceea, iată, vin zile, zice Domnul, nd locul acesta nu se va mai numi Tofet, nici Valea Ben-Hinom, ci se va numi Valea Măcelului». Denumirea de «Tofet» dată văii Hinom sau Gheena aşa cum este numită în Noul Testament, este derivată din
toph, care în Isaia 30:32 este tradus «tamburine», adică tobe. Prin zgomotul tamburinelor sau tobelor preoţii lui Baal căutau să înăbuşe strigătele copiilor care erau jertfi groaznicului Molech. Din cauza acestei urăciuni Domnul a blestemat Valea Hinom şi recunoscând acest blestem Isus a vorbit despre aceas vale ca reprezentând simbolicul «iaz de foc şi de pucioasă», moartea a doua, în care vor fi aruncaţi Satan şi toţi cei ce îl urmează la sfârşitul domniei Milenare a lui Cristos.
Această răsplată dată lui Satan, autorul crudei venerări a lui Molech, pare a fi preziîn Isaia 30:27-33 sub masca regelui asirian Nimrod, care am văzut că era directul reprezentant al Diavolului. Citim pasajul: «Iată, Numele Domnului vine de departe! Mânia lui este aprinsă, un incendiu puternic; buzele Lui sunt pline de indignare şi limba Lui este ca un foc mistuitor Atunci, asirianul va fi zdrobit de glasul Domnului, care îl va lovi cu nuiaua Sa. Căci de mult timp este pregătit un Tofet (Valea Hinom sau Gheena), pregătit chiar şi pentru împărat: este făcut adânc şi lat, cu foc şi lemne din belşug. Suflarea Domnului îl va aprinde ca un şuvoi de pucioasă.» (Vezi traducerea Cornilescu revizuită, inclusiv nota de subsol; n. t.)
Aşa cum Valea Gheena, care se întinde de-a lungul părţii sudice a Ierusalimului, este folosită ca un simbol al morţii a doua de la care nu va mai fi înviere, tot astfel valea lui Iosafat sau Kedron, care se întinde de-a lungul părţii estice a oraşului, este folosită ca un simbol al primei morţi sau a morţii adamice din care este asigura o înviere datorisacrificiului de răscumpărare al lui Isus Cristos. Evreii şi de asemenea mahomedanii doresc mult fie îngropaţi în această vale, deoarece ei cred învierea şi judecata din urmă vor avea loc aici (Vezi Ioel 3:1, 2; 12-14). Valea lui Iosafat este probabil «valea oaselor uscate», la care se referă Ezechiel în capitolul 37.
Istorisirea probării profeţilor lui Baal de către Ilie (1 Împăraţi 18:17-40) indică cât era de puternic întemeiată închinarea la Baal în acel timp în Israel. Ilie a venit cu îndrăzneală în faţă şi a strigat: «Cât timp veţi şchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu mergeţi du El; iar dacă este Baal, mergeţi după Baal!». Proba propusă de Ilie cu privire la cine era adevăratul Dumnezeu, Iehova sau Baal, trebuia fie un răspuns prin foc; şi poporul a fost de acord aceasta ar fi o probă potrivită pentru Baal era zeul soarelui sau focului şi ce ar fi putut fi mai rezonabil decât aştepţi de la el un răspuns prin foc? Proba a reabilitat numele lui Iehova şi cei 450 de preoţi ai lui Baal au fost ucişi. Acţiunea curajoasă a lui Ilie de a curăţi astfel ţara de închinătorii lui Baal a fost una de binecuvântare incalculabilă pentru popor. Cultul lui Baal era o religie şi mai cumplită decât ceea ce implica aducerea copiilor ca arderi de tot pentru el; pentru că, exact aşa cum în legea mozaică se cerea ca preoţii mănânce o parte din animalele oferite ca sacrificii de către popor (vezi Numeri 18:9, 10), tot aşa, preoţii lui Baal mâncau o parte din sacrificiile umane oferite zeului focului Molech! Aceasta arată adevărata origine a numelui dat în limba engleză (şi română) ncătorilor de carne umană, ci cuvântul caldean pentru «preoţi» este «cahna», aşa încât Chana-Bal, adică «Preotul lui Baal», a devenit canibal. Este bine cunoscut faptul că preoţii închinători la soare ai Mexicului antic erau canibali.
Cât de bucuroasă va fi biata creaţie gen când Cristos, adevăratul «Soare al Dreptăţii» va rări cu vindecare sub aripile sale. (Maleahi 4:2) Ce contrast faţă de acel «soare»crud al nedreptăţii care răsărea cu moarte sub aripile sale! Aluzia lui Maleahi la «aripile» soarelui este derivată evident din binecunoscutul simbol al zeului soare din Egipt şi Asiria. Deasupra ilor templelor şi mormintelor antice din aceste ţări se vede în mod obişnuit o reprezentare a zeului soare, în forma unui disc rotund cu aripi mari, întinse. Alături de soare ca marele zeu al focului era asociat şarpele. Owen spune: «În mitologia lumii primitive şarpele este în mod universal simbolul soarelui». (Owen, apud Davies, Druids, în notă, p. 437) În Egipt cel mai obişnuit semn pentru soare sau zeul soare este un disc cu un şarpe în jurul lui. (Bunsen, Hieroglyphics, vol. i, p. 479) Motivul originar pentru asocierea şarpelui cu soarele pare fi fost acesta: după cum lumea fizică îşi primeşte lumina de la soare, tot aşa şarpele era considerat marele iluminator al lumii spirituale, ndu-i omenirii cunoştinţa binelui şi răului. Bineînţeles, aceasta, ca întreaga idolatrie, este o absolu pervertire a adevărului, dar ea serveşte la identificarea zeului soare cu Satan. În Apocalipsa 12:3 Satan este numit «un mare balaur roşu», sau «un şarpe aprins» (vezi Diaglottşi compară cu versetul 9). Pausanias ne informează că «balaurul la greci era doar un şarpe mare.» — lib. ii, Corinthiaca, cap. 28, p. 175


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu