MITOLOGIA ŞI BIBLIA III

Falsa «Sămânţă a Femeii»

Când puternicul Nimrod a fost omorât în mod violent chiar în floarea carierei, mare într-adevăr trebuie să fi fost bocetele printre urmaşi. Semiramis, firesc, a suferit cea mai mare pierdere şi durere. Ea împărţise cu el împărăţia şi gloria lui, dar acum, dintr-o dată, toată această onoare se sfârsise brusc. Semiramis era totuşi o femeie cu ambiţie neţărmurită şi nu intenţiona nicidecum să se retragă în tăcere fără o tentativă de glorie în folosul propriu. Că a reuşit să-şi facă un nume al ei este pe deplin atestat în paginile istoriei antice. O sugestie foarte îndrăzneaţă i-a fost făcută — pe care a primit-o şi a dus-o la îndeplinire, anume să pretindă că fiul ei mort nu era altul decât făgăduita «sămânţă a femeii» care fusese destinată să zdrobească capul şarpelui şi care, făcând astfel, a trebuit să i se zdrobească propriul călcâi! Înainte fiul ei era onorat ca fiind vânătorul cel puternic şi binefăcătorul lumii, dar, deşi murise, ea să declare că înviase şi că fusese zeificat şi astfel el va fi venerat ca un dumnezeu!

Noi spunem că această uneltire îndrăzneaţă i-a fost sugerată Semiramidei, pentru că cine altul ar fi putut instiga la o asemenea înşelătorie decât «tatăl minciunilor»? Acelaşi «şarpe vechi», Satan, a cauzat căderea omenirii prin sugestia sa mincinoasă făcută Evei (Genesa 3:1-6) şi el încerca acum să zădărnicească planul glorios de răscumpărare al lui Iehova introducându-şi falsul său Mesia, o contrafacere mincinoasă a celui adevărat. Ca o consecinţă a acestui fapt întreaga omenire a fost condusă pe un drum greşit şi numai puţini au avut privilegiul de a cunoaşte pe Dumnezeu şi pe Isus Cristos pe care L-a trimis. Numai cei iniţiaţi în tainele (misterele) lui Dumnezeu prin intermediul acţiunii luminătoare a Spiritului Sfânt au fost capabili să-l deosebească pe adevăratul Mesia. (Matei 16:15-17) Ne bucurăm să ştim că timpul nu este departe când bietei omeniri înşelate i se vor deschide ochii şi-L va recunoaşte pe adevăratul Răscumpărător şi când oamenii vor striga: «Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui». (Isaia 25:9) Satan a profitat de sentimentul religios din om şi prin minciunile lui orbitoare a direcţionat venerarea lumii spre el însuşi, devenind în fapt «dumnezeul acestui veac». (2 Corinteni 4:4) El şi-a spus în inima lui : «Voi fi ca Cel Prea Înalt» şi a căutat să urmeze această dorinţă în orice mod posibil. Dar va fi «aruncat în adâncimile gropii» la timpul potrivit al Domnului (Isaia 14:12-17) şi Isus Cristos, care nu a căutat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci s-a înjosit pe Sine însuşi şi a fost ascultător până la moarte, va fi înălţat nespus de mult şi Lui i se va da un nume care este mai presus de orice nume, ca în numele lui Isus să se plece orice genunchi în adorare şi închinare. (Filipeni 2:6-11) «Căci el înalţă pe cel umilit şi umileşte pe cel înălţat», acesta este principiul după care lucrează Dumnezeu.

Patriarhii şi lumea veche în general erau familiari cu istoria ispitei din Eden şI ştiau că sămânţa femeii avea să-l distrugă în cele din urmă pe ispititor. Din această cauză şi din cauza slăbiciunii înnăscute a inimii oamenilor (Ieremia 17:9) Satan a putut să strecoare în lume falsa lui «Sămânţă a femeii». Noi ştim că este aşa, pentru că abia dacă există popor în lume a cărui religie mitologică să nu conţină referinţe la «sămânţa» care zdrobeşte capul şarpelui. Referindu-se la acest aspect al religiilor ţărilor păgâne, Wilkinson (Vol. his, p. 395) spune: «Geniul cel rău al duşmanilor zeului egiptean Horus (Osiris într-o altă formă) este reprezentat deseori sub forma unui şarpe, al cărui cap el este văzut străpungându-l cu o lance. Aceeaşi legendă există şi în religia Indiei, unde şarpele cel rău Calya este înjunghiat de Vishnu în avatarul (încarnarea) lui Crishna. Se spune că zeitatea scandinavă Thor a zdrobit capul marelui şarpe cu buzduganul său. Originea acesteia poate fi urmărită cu uşurinţă până la Biblie.» Grecii, de asemenea, îl reprezentau pe zeul lor Apolo ucigând şarpele Pytho; şi Humboldt arată că mexicanii aveau aceeaşi credinţă privitor la zeul lor Teotl: «şarpele zdrobit de marele spirit Teotl, când el ia forma uneia dintre zeităţile subalterne, este geniul răului – un adevărat Kakodaemon». (Mexican Researches, vol. i, p. 228) Când se face o examinare a acestor felurite mituri se află că, în aproape toate cazurile, zeul ce distruge şarpele moare ca rezultat al rănilor primite în luptă, aceasta arătând că păgânii ştiau că prin moarte Sămânţa promisă avea să-l distrugă pe adversar.

În citatul de mai sus din Wilkinson se va remarca faptul că el atribuie Bibliei cunoştinţa pe care o aveau păgânii despre distrugerea şarpelui ca încarnare a răului; dar, fără îndoială, el a vrut să spună că această informaţie poate fi umărită până la relatarea ispitirii din Eden, care a apărut după aceea în Biblie. Biblia, aşa cum o avem, bineînţeles că nu a început să fie scrisă decât după Exodul israeliţilor din Egipt, 1615 î. Cr.. Cu mult înainte de această dată (Exodul a avut loc cu 857 de ani după Potop) religiile false ale Babiloniei, Egiptului şi celorlalte ţări fuseseră pe deplin întemeiate, având la origine, cum am spus, pe Semiramis şi urmaşii ei. Totuşi, chiar în mijlocul acestei idolatrii, Domnul şi-a avut totdeauna puţinii săi credincioşi – Noe, Sem, Avraam şi alţii fiind menţionaţi în mod deosebit. Din cauza că închinarea la falsul Mesia se practica din plin în Egipt şi în celelalte ţări, Iehova a prevenit în repetate rânduri poporul său, naţiunea evreiască, să nu-i urmeze. Închinarea la «stâlpi şi pietre» era în realitate închinarea la morţi. Aceste chipuri înrobeau minţile celor care se serveau de ele, dând o aparentă veridicitate fiinţelor care nu existau, pentru că «zeii» pe care şi-i reprezentau erau în mormintele lor şi încă aşteaptă învierea în domnia milenară a lui Cristos.

«Idolul geloziei»

Am menţionat, deja, faptul că personajele cele mai populare de venerare din fiecare naţiune au fost «Mama şi Fiul», ale căror chipuri erau înălţate pretutindeni. Chiar naţiunea evreiască a fost pentru un timp vinovată de a se fi închinat zeiţei babiloniene cu falsa Sămânţă în braţele ei, pentru că la unul din chipurile ei se referă în mod evident Ezechiel (8:3), când spune: «Duhul m-a ridicat între pământ şi cer şi m-a dus, în viziuni ale lui Dumnezeu, la Ierusalim, la uşa porţii de la curtea dinăuntru, care priveşte spre miazănoapte, unde era locul idolului geloziei, care stârnea gelozia.» Acest chip al «Mamei şi Fiului», ridicat ca rezultat al geloziei lui Satan împotriva viitoarei Seminţe adevărate a femeii, a provocat pe Dumnezeu la gelozie pentru că a direcţionat greşit evlavia poporului Său, căruia El i-a spus: «Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine. Să nu-ţi faci chip cioplit … Să nu te închini înaintea lor şi s nu le slujeşti; căci Eu, Domnul Dumnezul tău sunt un Dumnezeu gelos». (Exod 20:3-5) În Egipt «Mama şi Fiul» erau veneraţi ca Isis şi Osiris, ale căror nume însemnau «femeia» şi «sămânţa», pentru că Isis este forma greacă a lui H’isha – femeia, iar Osiris se citeşte pe monumentele egiptene He-siri — sămânţa.

«Zeificarea» lui Nimrod

În Egipt, istoria mitică a zeificării lui Nimrod de către Semiramis este ca urmare a faptului că Isis, care era o mare vrăjitoare şi avea multă cunoştinţă despre «ceremoniile magice», l-a instruit pe Horus şi pe o parte din «urmaşii» lui să facă o serie de operaţii legate de înmormântarea tatălui său, care aveau efectul de a-l învia pe Osiris dintre morţi şi de a-l stabili ca rege în Amenti, adică, «Locul Ascuns» sau lumea cealaltă (Fourth Sallier Papyrus, în Muzeul Britanic. – Cu toate că Horus a fost fiul lui Osiris, totuşi el era doar o altă formă a lui Osiris însuşi, fiind o nouă încarnare a acelui zeu).

Astfel, urmând minciuna lui Satan, că morţii nu sunt morţi, Semiramis şi urmaşii ei amăgiţi i-au făcut pe alţii să creadă că Nimrod nu mai era mort acum, ci a fost înviat şi a devenit un zeu care trebuia venerat ca atare. Dar este evident că dacă această formă avansată a idolatriei urma să fie stabilită, era indispensabil să se inaugureze în secret şi să funcţioneze cu extremă precauţie, pentru că teroarea execuţiei, execuţie aplicată de curând asupra unuia atât de puternic ca Nimrod, era prea reală ca să fie neluată în seamă. Prin urmare, acesta a fost începutul sistemului nelegiuit al «Misterului», care a fost atât de plin de consecinţe prin efectele sale pustiitoare şi pe care Domnul l-a folosit ca un tip al acestei şi mai mari «urâciuni pustiitoare», misticul «Babilon cel Mare» al veacului evanghelic. Însăşi natura «Misterelor» uşura mult înşelarea simţurilor celor care erau “iniţiaţi”.

Este binecunoscut faptul că artele magice au fost inventate de caldeeni. Epifanius, după ce a analizat dovezile accesibile în timpul lui, a spus ca fiind opinia sa că «Nimrod este cel care a stabilit ştiinţele magiei şi astronomiei». (Adv. Hoeres, lib. i, tom. i, Vol. i, p. 7 c) Prin urmare, toate resursele prolifice ale magiei au fost folosite de Semiramis şi urmaşii ei intimi spre a da culoare înşelăciunilor mincinoase ale acestor Mistere, al căror iniţiator a fost ea. Dar, cu toată grija şi precauţiile conducătorilor acestor ceremonii, o parte din ele au ieşit la iveală, destule ca noi să fim în stare să câştigăm o înţelegere clară asupra caracterului lor.

Candidaţii la iniţiere erau obligaţi să treacă prin corvoada spovedaniei şi li se cerea să se lege cu jurământ că vor menţine caracterul secret al sistemului în care doreau să intre. După ce se predau fără rezerve preoţilor, erau unşi cu «alifii magice» prin care se indroducea în sistemul corpului lor astfel de droguri care urmăreau să le excite imaginaţia şi să mărească puterea indispensabilelor băuturi ameţitoare, ca să poată fi pregătiţi pentru viziuni şi revelaţii ce urmau să li se facă. Wilkinson, descriind experienţele celor ce treceau prin procesul iniţierii, spune: «Li se arătau obiecte ciudate şi uimitoare. Câteodată locul în care erau părea să se cutremure în jurul lor; câteodată apărea luminos şi strălucind de lumină şi foc puternic, şi apoi din nou acoperit cu întuneric dens, câteodată tunet şi fulger, alteori zgomote înspăimântătoare şi infernale, câteodată apariţii teribile uimeau spectatorii înfricoşaţi». (Egyptians, Vol. v, p. 326) Atunci, în cele din urmă, marele zeu ascuns le era descoperit în aşa fel încât să le liniştească spaimele şi să le trezească admiraţia şi afecţiunea oarbă. Era uşor pentru cei care controlau Misterele ca descoperind secrete ştiinţifice pe care în gelozia lor le păstrau pentru folosinţa lor exclusivă să dea iniţiaţilor neştiutori ceea ce ar fi putut să însemne demonstraţia oculară a faptului că Nimrod cel ucis şi pentru care s-a plâns atâta era din nou viu şi înconjurat acum cu glorie divină. Astfel, întreg sistemul «Misterelor» ascunse ale Babilonului, introduse cu ajutorul magiei (miracolelor simulate), intenţiona să glorifice un om mort şi o dată ce venerarea unui om mort era întemeiată venerarea multor altora era sigur că avea să urmeze.

În acest fel Nimrod a devenit «tatăl zeilor», spunându-se că este primul dintre «muritorii zeificaţi». Astfel a fost el venerat sub denumirile de Cronos şi Saturn. Saturn a fost zeul misterelor, numele însuşi însemnând «Cel ascuns». El era descoperit celor iniţiaţi, dar ascuns tuturor celorlalţi.

  (fragment din cartea "Miologia şi religia" de Marton Edgar)