Semiramis venerată sub diferite
nume
Sistemul pus la cale de Satan de ai deturna pe oameni de la adorarea potrivită a lui Dumnezeu
a fost aplicat de la început. Adorarea creaturii în locul Creatorului a fost o caracteristică a religiilor păgâne şi vedem că în diferite forme ea există şi în aşa zisul creştinism de astăzi. Când Dumnezeu va umplea Pământul de cunoştinţă precum fundul mării este acoperit de apă, mulţi vor recunoaşte că, fără să ştie şi fără să vrea, nu au fost creştini niciodată.
Exact
așa cum Nimrod era privit ca soare și i s-a dat titlul de Baal sau «domn al
cerului» (pentru că cuvântul Baal înseamnă domn), tot astfel Semiramis, când a
fost zeificată în mod asemănător, a fost venerată ca Luna, «Regina cerului».
Dar, potrivit lui Athenagoras și Lucian, Semiramis era venerată ca Astarteea,
zeița siriană (Legatio, vol. ii, p. 179; De Dea Syria, vol. iii, p. 382). Zeița
siriană era cunoscută și ca Ishtar (Layard, Nineveh and Babylon, p. 629) și din
Ishtar este derivat cuvântul Easter. (Vezi Watch Tower, 1912, p. 144) Bible
Dictionary de Smith, în articolul «Ashtoreth», spune: ,,din legătura acestei
zeițe cu Baal sau Bel ar trebui să ajungem firesc la concluzia că ea ar trebui
găsită în Panteonul Asirian și de fapt numele Ishtar pare a fi clar identificat
în lista marilor zei ai Asiriei. Nu există motiv de îndoială că această zeiță
asiriană este Ashtoreth (sau Ashtaroth) din Vechiul Testament și Astarteea
grecilor și romanilor… Este sigur că cultul Astarteei a ajuns să se identifice
cu cel al lui Venus (sau Afrodita).»
Layard
afirmă că în templul sirian din Hierapolis Astarteea «era reprezentată stând pe
un leu, încoronată cu turnuri». (Nineveh and its Remains, vol. ii, p. 456)
Însăși numele Astarteea înseamnă «femeia care a făcut turnuri», fiind compus
din dou` cuvinte: «Asht-tart». Asht este cuvântul pentru femeie și este
acceptat în general că ultima silabă «tart» vine din verbul evreiesc «tr», care
înseamnă atât «a merge împrejur» cât și «a fi rotund». Din acesta este derivat
cuvântul grecesc «turit» și echivalentul său englezesc «turret» (turnuleț), un
turn rotund. Prin urmare, Asht-turit, care este același cu ebraicul «Asthoreth»
este cuvânt cu cuvânt «femeia care a făcut turnul» sau zidul înconjurător.
Ovidiu menționează că se credea în mod obișnuit despre Semiramis că a
«înconjurat Babilonul cu un zid de cărămidă.» (Ovidiu, Opera, vol iii; Fasti
iv, 219-221) Dar nu este nevoie să punem întru totul pe seama Semiramidei
zidirea meterezelor Babilonului; motivul pentru care și-a câștigat faima de a
fi fortificat cetatea este că ea a devenit în cele din urmă de primă
însemnătate pentru idolatrii din vechime și astfel i-au fost atribuite ei orice
virtute sau însușire care au aparținut pe drept cuvânt sau își imaginau că ar
fi aparținut fiului ei Ninus. Ea mai era venerată ca Rhea sau Cybele, «Mama
zeilor» (Paschal, Chronicle, vol. i, p. 65) și ca atare este totdeauna
reprezentată purtând pe cap o coroană cu turnulețe. În această privință Diana
efesenilor se asemăna perfect cu Rhea, pentru că și Diana era, la fel, o zeiță
purtătoare-de-turn. Însă Diana efesenilor este identificată în mod cert cu
Semiramis, pentru că Semiramis este aceeași cu zeița Artemis și este
binecunoscut faptul că Artemis era Diana (Layard, Nineveh and its Remains, vol
ii, p. 480, notă). Diana romanilor era o femeie-vânător, purtând o tolbă cu
săgeți. În acest sens, ea era completarea lui Nimrod, «vânătorul cel puternic».
Adorarea
universală a «zeificatei» Semiramis de către națiunile Orientului, sub diferite
nume și titluri, ne este în mod special adusă în atenție în Fapte 19:23-41:
«Mare este Diana efesenilor», striga mulțimea, «care este cinstită în toată
Asia și în toată lumea».
Este
un fapt remarcabil că această mare zeiță este venerată chiar și acum, chiar în
mijlocul nostru, în persoana papalei «Regine a cerului», așa numita Fecioara
Maria, a cărei icoană este ridicată pretutindeni! O icoană favorită a Fecioare
Maria romane o arată stând pe o sferă mare, colorată în albastru și presărată
cu stele. Pe capul ei este așezată o coroană grea de aur. Globul vrea să
simbolizeze bolta albastră a cerului, în timp ce femeia încoronată, ea însăși
reprezintă, în mod evident, luna ca Regina cerului, adică Astarteea sau
Ashtoreth. Lângă ea ține copilul, care este de asemenea încoronat și care stă
pe un glob albastru mai mic presărat cu stele. În această asociere el
reprezintă în mod evident soarele, regele sau domnul cerului, adică Baal
(amintiți-vă, cuvântul Baal înseamnă Domn). O altă reprezentare familiară a
papalei «Mame a lui Dumnezeu» o arată stând pe nori (uneori o sferă), cu un
picior călcând capul șarpelui și cu semiluna la picioare. Această semilună este
binecunoscutul simbol al Astarteei sau Ashtoreth, coarnele semilunii sugerând mascat
puterea ei ca regină a cerului. Papalitatea susține că nu sămânța femeii, ci
femeia însăși avea să zdrobească capul șarpelui. Nesocotind regulile gramaticii
Biserica Apostată interpretează condamnarea șarpelui de către Dumnezeu: «Ea îi
va zdrobi capul, și tu îi vei zdrobi călcâiul». Prin aceasta, zeița
«Babilonului celui Mare» doar imită tipul ei din Babilonul antic, pentru că,
deși s-a susținut inițial că Nimrod a zdrobit capul șarpelui, gloria
înfăptuirii marelui act a fost atribuită mai târziu mamei sale. (Diodorus,
Bibliotheca, lib. ii, p. 70; Smith, Classical Dictionary, p. 320) Cu toate că
în primă instanță Semiramis și-a dobândit poziția ei înaltă din caracterul
divin atribuit fiului din brațele ei, în cele din urmă, ea, practic, și-a
eclipsat fiul. Așa și în «Babilonul cel Mare», Madona este cea care primește
toată adorația și căreia i se adresează în general rugăciunile. Ce ironie a te
gândi că biata omenire a fost atât de orbită de Satan încât a fost înșelată să
se închine unei femei inexistente! Bine a procedat Domnul cu poporul Său
interzicându-i să se închine la idoli, «care nu văd, nici nu aud, nici nu
pricep nimic». (Daniel 5:23; Psalm 115:4-8) Ar fi dificil să înțelegem cum o
atât de mare înșelăciune a putut deveni universală, dacă n-am fi conștienți că
Satan este «dumnezeul acestei lumi» și că împreună cu el sunt legiunile de
demoni care au căutat să întruchipeze morții în diferite feluri, susținând
minciuna lui Satan că nu există moarte. (Geneza 3:4) În Psalmul 106:37 ni se
spune că evreii, slujindu-i lui Baal sau Molech, cu adevărat «și-au jertfit
demonilor pe fiii și fiicele lor»; și în Psalmul 96:5 citim: «Pentru că toți
dumnezeii popoarelor sunt demoni» (versiunea Septuaginta). Apostolul Pavel în 1
Corinteni 10:20 spune: «Dimpotrivă, ce jertfesc păgânii, jertfesc demonilor.»
Originea cultului stelei
Venerarea
stelelor de către națiunile idolatre a fost la fel de răspândită ca și
venerarea soarelui și lunii. Mitologia îi identifică pe Nimrod și pe Semiramis
cu anumite constelații. Din consemnări persane suntem asigurați în mod expres
că Nimrod după moartea sa a fost «zeificat» sub numele de Orion, vânătorul cel
puternic, și «așezat printre stele». (Paschal Chronicle, tom. i, p. 64)
Constelația Fecioarei (Virgo) este recunoscută de cei mai învățați astronomi ca
fiind dedicată lui Ceres, despre care am văzut că era aceeași cu egipteanca
Isis și era prin urmare aceeași cu Semiramis, zeița babiloniană. (Dr. John Hill
în Urania; Și dl. A. Jamieson în Celestial Atlas. Vezi Landseer, Sabean Researches,
p. 201). Toate semnele Zodiacului și ale celorlalte constelații și stele au
fost asociate de către astrologii caldeeni cu diferite zeități și întâmplări în
legătură cu acestea. Domnul le-a poruncit în mod deosebit israeliților să nu se
închine în nici un caz chipurilor, soarelui sau lunii sau stelelor, din cauza
influenței degradante ce ar avea-o asupra lor, întocmai ca aceea pe care a
avut-o asupra națiunilor păgâne. În Deuteronom 4:15-19 citim: «… vegheați cu
luare aminte asupra sufletelor voastre, ca nu cumva să vă corupeți și să vă
faceți un chip cioplit în forma unei figuri asemenea unui bărbat sau unei
femei, asemănarea vreunui animal de pe pământ, asemănarea vreunei păsări care
zboară pe cer, … asemănarea vreunui pește care trăiește în apele dedesubtul
pământului. Să nu cumva, ridicându-ți ochii spre cer, și văzând soarele, luna
și stelele, toată oștirea cerurilor, să fii înșelat să te închini înaintea lor
și să le slujești». Totuși, poporul evreu a călcat adesea porunca Domnului. În
2 Împărați capitolele 22 și 23 citim cum regele Iosia, după ce a auzit
cuvintele recent descoperitei cărți a Legii lui Moise, a curățat țara de
această idolatrie: «a izgonit pe preoții idolatri … și pe cei ce aduceau tămâie
lui Baal, soarelui, lunii, constelațiilor (celor douăsprezece semne sau
constelații, adică Zodiacul, invenția caldeenilor), și întregii oștiri a
cerurilor.» (2 Regi 23:5) Această identificare a zeilor și a zeițelor lor cu
stelele, de către babilonieni, este o contrafacere a adevăratei «zeificări a
muritorilor», Isus Cristos și Biserica glorificată; pentru că citim în 1
Corinteni 15:41, 42 – «Una este slava soarelui și alta slava lunii și alta
slava stelelor; chiar o stea se deosebește în slavă de altă stea. Așa este și
învierea morților.» (vezi traducerea Cornilescu revizuită cu nota de subsol de
la versetul 41; n. t.)
Originea zeului pește Dagon
Avertismentul
Domnului pentru poporul Său să nu-și facă vreun chip în asemănarea unui pește
implica faptul că acest lucru era posibil. Profesorul Layard în săpăturile sale
la Ninive a descoperit figurile sculptate ale unui zeu pește, pe care l-a
identificat cu Dagon, zeul pește al filistenilor, care l-au împrumutat de la
babilonieni. (Nineveh and Babylon, pp. 343, 350) În 1 Samuel 5:1-5 citim că
filistenii au așezat chivotul capturat al lui Dumnezeu în casa zeului lor
Dagon. În dimineața următoare l-au găsit pe Dagon căzut cu fața la pământ
înaintea chivotului Domnului. L-au pus iarăși pe Dagon la locul lui, dar:
«sculându-se dis-de-dimineață, iată că Dagon căzuse cu fața la pământ înaintea
chivotului Domnului; capul lui Dagon și cele două mîini ale lui erau tăiate pe
prag și nu-i rămăsese decât trunchiul (partea de pește). De aceea, până în ziua
de azi, preoții lui Dagon și toți cei ce intră în casa lui Dagon, la Asdod, nu
calcă pe prag.» În trecere atragem atenția la Țefania 1:9 – «în ziua aceea, voi
pedepsi ]I pe toți cei care sar peste prag …». Filistenii săreau peste pragul
unde zeul lor Dagon și-a pierdut capul și mâinile și se pare, din Țefania, că unii
dintre evrei, care îl părăsiseră pe Domnul, se închinau lui Dagon și săreau
peste prag în semn de respect pentru el! Berosus, descriind acest zeu pește,
spune că corpul său era ca cel al unui pește, dar sub capul peștelui era cel al
unui om și coada lui se continua cu picioare de femeie. (Cory, Frag. p. 30) Din
sculpturile lui Layard, remarcăm că figura avea și mâini. Ce ar fi putut sugera
o asemenea stranie combinație de om și pește? Și ce ar fi putut să-i determine
pe babilonieni să așeze în templu un obiect atât de ciudat și să i se închine
ca unui Dumnezeu? Când ne amintim că o imagine este o hieroglifă, că fiecare
trăsătură a acesteia intenționează să exprime un mesaj privitorului sau să
sugereze o însușire a zeului reprezentat de imagine, putem să ne dăm seama că
acest zeu-pește reprezintă un om care a fost sub anumite aspecte ca un pește.
Se pare nu numai că Nimrod și Semiramis au fost ridicați la statutul de zeu și
zeiță în cadrul Misterelor, ci și că, în calitate de Tatăl (Kronos) și Mama
(Rhea) zeilor, ei au fost înaintemergătorii a numeroși alți «muritori
zeificați».Zeul pește Dagon n-ar fi putut reprezenta pe nimeni altul mai bine
decât pe Ham (sau posibil Noe), căci oare nu a supraviețuit acest om apelor
potopului care i-au distrus pe toți «în nările cărora era suflare de viață»?
În această privință, deci, el a fost
asemenea unui pește, pentru că nu citim că peștii au fost distruși în Potop.
(Genesa 7:21, 22) Fără îndoială, aceasta este originea acelei creaturi mitice
numite sirenă și triton. Marea biserică apostată a Veacului Evanghelic,
credincioasă originii sale babiloniene, a adoptat de fapt acest zeu pește în
ritualul său, pentru că papa dovedește în anumite ocazii, prin ceea ce poartă
pe cap, că este directul reprezentant al lui Dagon. Cum era o regulă
indispensabilă în toate religiile idolatre ca marele preot să poarte emblema
zeului căruia i se închina, tot așa sculpturile descoperite de Layard arată că
preoții lui Dagon erau înveșmântați în îmbrăcăminte asemănătoare peștelui.
Acestea erau probabil «hainele străine (sau stranii; n. t.)», la care se face
referire în Țefania 1:8. Berosus ne spune că în imaginea lui Dagon capul omului
apărea sub capul peștelui, în timp ce Layard subliniază că în cazul preoților
«capul peștelui forma o mitră, deasupra celui al omului, în timp ce coada
solzoasă, asemenea evantaiului, cădea ca o mantie în spate, lăsând expuse
membrele și picioarele de om». (Babylon and Nineveh, pag. 343) Avem dovada că
preoții păgâni au abandonat mai târziu corpul peștelui și au folosit numai
capul, ca pe o șapcă. (Bryant, vol. v, p. 384) Fălcile căscate ale capului
peștelui, puse deasupra capului omului, sunt înfățișarea exactă a mitrei cu
două coarne a papei sau a unui episcop papal de astăzi! Domnul A. Trimen, un
distins arhitect și autor londonez, a găsit că într-o anumită ocazie, în
fiecare an, împăratul Chinei, ca Pontifex Maximus al națiunii sale, poartă o
mitră care este copia fidelă a mitrei papale (Hager, Chinese Hieroglyphics, B.
xxxv, [n Muzeul Britanic).
Vedem
astfel influența extinsă a acestui sistem idolatru, fondat în Babilonul antic.
Această «Taină (mister) a fărădelegii» a înșelat într-adevăr toată omenirea,
astfel încât, așa cum Scripturile spun pe drept, națiunile au fost îmbătate sau
înnebunite. Dar urmașii lui Dumnezeu și ai lui Cristos nu sunt înșelați, ei nu
sunt neștiutori cu privire la planurile lui Satan, pentru că «cel duhovnicesc
deosebește toate lucrurile și el însuși nu poate fi înțeles de nimeni». «Taina
evlaviei» nu poate fi pătrunsă decât de cei care sunt inițiați prin ungerea
Spiritului Sfânt. «Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit
și la inima omului (natural) nu s-au suit, așa sunt lucrurile pe care le-a
pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc. Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit
prin Duhul Său, căci Duhul cercetează totul, chiar și lucrurile adânci ale lui
Dumnezeu». Să fim recunoscători dacă locuim «în locuința tainică a Celui Prea
Înalt». La foarte puțini le-a fost îngăduit a-L cunoaște pe Dumnezeu și pe Isus
Cristos pe care L-a trimis El. Ne amintim cuvintele lui Isus, relatate [n Matei
11:25-26 – «Te laud, Tată, Doamne al cerului și al pământului, pentru că ai
ascuns aceste lucruri de cei înțelepți șI învățați și le-ai descoperit
pruncilor. Da, Tată, pentru că așa este plăcut înaintea Ta!». Putem noi fi
siguri că suntem dintre cei inițiați în tainele (misterele) lui Dumnezeu? Da,
pentru că apostolul Ioan spune: «Știm că am trecut din moarte la viață pentru
că iubim pe frați». «Preaiubiților, să ne iubim unii pe alții, cãci dragostea
este de la Dumnezeu. și oricine iubește a fost conceput de Dumnezeu și cunoaște
pe Dumnezeu» (1 Ioan 4 :7 – Diaglott; n. t.).
(fragment din cartea "Mitologia şi religia" de Marton Edgar)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu